– Bunicule de ce spun unii oameni că păsările pleacă în “ţările calde”?
– Pentru că aşa se şi întâmplă.
– Ţările calde au nume?
– Au.
– Mi-le spui şi mie.
– Sânt destul de multe ca să ţi le spun. Şi chiar dacă nu ar fi multe dar poate ar trebui ca ţinerea ta de minte să nu fie supra licitată cu atâtea date …se blochează.
– Aşa cum zici tu bunicule, zău că “ăştia” au făcut rău că v-a lăsat şi pe voi, generaţiile mai vechi să umblaţi la calculatoare.
– Ţâncule recunosc că ai dreptate. Dar în evoluţia acestor minunate scule care sunt calculatoarele, într-o anumită perioadă, într-o ţară cum ar fi putut fi una dintre aceste ţări de care vrei tu să povestim, ţară căruia i se zice Japonia, existau acolo oameni care socotind cu abaca, au întrecut în viteza de lucru calculatorul, această minune a tehnicii. Alertaţi de această situaţie s-a constituit o mare adunare, ceva de genul unui congres unde tinerii savanţi cu greu au putut susţine binefacerile calculatorului, după acel rezultat dezastruos şi la ce cheltueli se ridica atunci fabricarea unor astfel de echipamente. Din câte se ştie, astăzi, Japonia este ţara care a impulsionat mult construcţia de calculatoare prin realizările deosebite ce le-au avut la miniaturizarea pieselor dar şi la calitate şi friabilitate. La acel congres savanţii mai în vârstă, cu certe realizări la viaţa lor, au susţinut fabricarea în continuare a acestor minuni ale tehnicii care sunt calculatoarele. Deci şi atunci au fost bătrânii mai înţelepţi, altfel nu ştiai tu astăzi ce este un calculator, ori să mai şi ai aşa ceva. Ca o ciudăţenie, la Institutul Politehnic din Timişoara, în anii 1970-72 s-a construit un calculator numai cu piese fabricate în ţară. Era o schelă metalică lungă de circa 60m, cu o înălţime de 2m pe care erau plantate componentele electronice, de generaţia a doua, pe module. Cântărea vre-o 3-4 tone. Acum înţelegi ca ar putea fi una dintre cele mai fulminante realizări a omenirii această prodigioasă realizare tehnică.
– Bine bunicule, a ta este întotdeauna dreptatea. Să nu ne cramponăm de calculatoare(piciul bănuia că bunicul cunoaşte cu ceva mai mult ca el în domeniu şi nu-i plăcea ca tot timpul “să i se de-a peste nas”) Spune-mi te rog cum e cu ţările alea calde.
– Problema nu este aşa de complicată, doar că uneori nu este rău să mai pui mâna şi pe câte o carte. Sunt foarte multe lucruri care numai în cărţi se află. Ca să nu te plictisesc, să nu spui că te “aburesc” cu ale lucruri o să-ţi povestesc un fenomen care mie mi-a părut interesant. Prin anii “68”, se înfiinţau pentru prima dată după al Doilea Război mondial, liceele tehnice industriale, liceele care creşteau şi instruiau cadrele cu pregătire medie tehnică necesare economiei ţării în acele timpuri. Şcoala în care funcţionam pe atunci, a primit dreptul de-a şcolariza şi tinerele vlăstare în domeniul mineritului care veneau şi din ţări străine. Aşa că au sosit în şcoala noastră un prim grup de elevi din Cuba. Până atunci, înainte de-a se reforma învăţământul, şcoala noastră a mai avut câteva generaţii de elevi din Coreea.

Cubanezii erau din America. Practic erau dintr-o zonă a pământului de unde n-am mai văzut eu nici un om. Aşa cum ai spune tu, ăştia erau din ţările calde. Unul dintre ei: Miguel luptase alături de Fidel Castro în revoluţia cubaneză. Dânsul era cu mult mai în vârstă ca noi, cadrele de atunci, dar era foarte cuviincios şi inteligent. Spuneau delegaţi care i-au condus până în şcoala noastră, că Fidel Castro a vorbit personal cu fiecare dintre aceşti elevi, înainte de-a veni la noi la studii. Practic erau nişte elevi sârguincioşi şi fără probleme.
– Bunicule n-ai uitat despre ce vorbim?
-A, nu, dar fără puţină prezentare nu cred că ai să înţelegi mare lucru.
– Acuma ai terminat prezentarea?
– Să spunem că s-a terminat. Cubanezi aceştia, fiind prietenoşi şi respectuoşi, mai îndrăzneam şi noi, cadrele didactice, să povestim şi altceva cu ei, chiar dacă acestea consultaţii reciproce nu erau probleme strict legate de şcoală. Ţi-am povestit aceste deoarece, în acele vremuri dacă aveai relaţii sau discuţii cu o persoană străină, persoană din altă ţară, trebuia să depui un raport la securitate cu “problemele discutate” (legea 23, a secretului de stat). Aveam încredere în ei şi discutam toate problemele lejeri, fără să ne fie teamă de acel “raport” ori că ne vor pârî.
– Şi v-au pârât?
– Nu. Nu ne-au pârât.
– Şi…
– Şi odată l-am întrebat pe Miguel Leon Marino: “Tovarăşe Miguel (trebuia respectat protocolul impus) voi sunteţi închizătorii Triunghiului Bermudelor, nu vă este teamă că va veni un uragan şi va mătura totul din calea lui. Toate insulele şi insuliţele care sunt pe acolo?”
– Bunicule n-ai greşit.
– Ce să greşesc?
– Păi… triunghiul, nu era a lui Pitagora?
– Ba a avut şi Pitagora unul. Triunghiul Bermudelor este o parte a Oceanului Atlantic mărginit de Cuba, Florida şi insulele de la care a luat numele. Se spune că aici se petrec cele mai ciudate fenomene neelucidate. Dar uite ce răspuns mi-a dat Miguel. “Ştiţi tovarăşe, când am sosit prima dată în România, mă intriga un obiect voluminos care exista în fiecare casă şi la care n-am văzut pe nimeni să facă ceva la el, sa folosească cumva acel obiect sau să îi acorde o cât de câtă atenţie. Se comportau cu el ca ăia cu “hainele împăratului” de parcă nici n-ar fi existat. Nimeni nu-l atingea sau să-l folosească în ori ce fel. Pe noi ne intriga mult acest obiect şi modul de comportare a oamenilor vis-à-vis de el. Eram foarte uimiţi necunoscând ce folosinţă avea acel obiect impozant şi omniprezentul din fiecare casă”
– Habar nu am despre ce obiect vorbeşti? Îi replicai eu.
– Ca şi la dumneavoastră şi oamenii noştri se pregătesc pentru vremea când va veni primul uragan.
– Nu te supăra Miguel, dar nu-ţi înţeleg asocierea.
– Obiectul despre care vorbesc, obiectul despre care vorbim şi trona în inventarul fiecărei case, acel obiect deţinut de fiecare familie din ţara asta, este SOBA. În Cuba nu există aşa ceva. Cum toate sosirile noastre coincidea cu verile voastre, era normal că în sobele voastre nu se făcea foc, dar voi sunteţi oameni precauţi, ştiţi că iarna va veni şi atunci soba va reintra în centrul atenţiei.
– Vezi nepoate ce înseamnă Ţări Calde. Ţări care n-au şi nu cunosc sobele. S-ar putea ca nici păsărilor să nu le placă fumul care-l fac sobele şi atunci pleacă spre ţările calde, ţări care n-au sobe.

4 decembrie 2004

Bunicul coborî primul din autobus, nepotul după el. Copilul se uită în stânga, în dreapta şi nevăzând nimic cunoscut sau ceva “obiective” mai de “Doamne ajută” se proţăpi în faţa bunicului luând un ton autoritar, nepotrivit vârstei şi întreabă:
– De ce am coborât aici? Noi nu locuim aici.
– Este adevărat că nu locuim aici, dar o să afli unde este locul în care toată populaţia oraşului acesta achită consumurile de gaze naturale.
– Cum se plăteşte ? Au un automat unde băgăm banii şi ne dau fiţuica, ori folosesc alt procedeu?
– Măi năpârstocule, vezi casa aia de pe colţ? Aia, aia ce este mai arătoasă. Ei aceia este sediul Romgazului, societatea care se ocupă cu toate operaţiile care privesc acest combustibil. Pe vremuri această clădire aparţinea administraţiei minei valea Roşie În interiorul sediului sunt nişte doamne casieriţe care încasează consumurile. Tot explicând, ce-i doi urcă scările dinspre strada Iuliu Maniu, cu ideea pre anunţată de-aşi plăti consumul de gaz metan. Cu totul întâmplător bătrânul nu i-a putut arăta nici-o casieriţă puştiului. “Sala” unde trebuiau ei să plătească era “full”. Fără prea mare exagerare, gândul plana pe ideea că: tot oraşul şi-a dat întâlnire aici. Dacă au gândit că n-au nici-o posibilitatea de-a rezolva problema pentru care au venit în următoarea oră, “susţinuţi” de ideea că nu se putea intra în acel local, bunicul îi “aruncă” o ofertă piciului:
– Tot nu cunoşti locurile astea. Până se mai “aeriseşte” puţin spaţiul acesta, nu doreşti să ne plimbăm puţin? Mai faci şi tu cunoştinţă cu locurile, cu oamenii şi poate mai afli şi despre câteva din întâmplările ce s-au petrecut în astă parte de oraş. Înciudat de atâtea inconveniente, de faptul că cam tot ce se putea vedea în acea sală, erau doar nişte pălărioare şi căciuli, considera şi el că e mai bună o plimbare decât să stea în poziţie de “drepţi” câteva ore, a aderat cu plăcere la ideea bunicului. Din nou în stradă. Băieţelul o “luă” într-o direcţie dar bătrânul l-a oprit:
– Să facem câţiva paşi în josul străzii Dr. V. Babeş.
– Cum vrea-i tu bunicule.
– Vezi blocul acel cu Nr.3?Uită-te puţin la el, observi ceva?
– M-am uitat. Ce trebuia să văd în afară de blocul propriu zis, construcţie ce nu se deosebeşte de alte sute de blocuri construite-n oraşul nostru?
– Deci nu observi nimic altceva? Nici-o deosebire?
– Am crezut că-mi araţi ceva mai deosebit. Ca să văd blocuri puteam merge ori unde.
– Într-o dimineaţă, copiii locatarului de la parter erau amândoi în baie şi îşi spălau dinţii cu periuţele, moment în care o puternică explozie “le-a coborât” tavanul, exact peste pătuţurile din care de curând s-au sculat. Fenomenul era surprinzător deoarece din câte cunoşti în dormitoare nu se introduce gazul. Ori cine ştie că gazul se introduce doar în bucătărie.