Şi parcă de dincolo de neguri ne răspunde acel care zice că:

AM SĂRUTAT ÎN PIATRĂ

Am sărutat în piatră un cântec bun şi cald.
Am dat fiinţei moarte căldura gurii mele.
Am dat viaţă pietrei şi I-am ucis tăcerea,
Ea nu mai este piatră, căci cântecu-mi trăieşte.

Nesimţitoarea piatră, simţi tu ce este focul
Ce a sădit în tine al gurii mele cântec?
Te scutură trezită, căci nu mai poţi fi moartă,
Căci viaţa mea-i mai tare decât tăcerea ta.

Închide-n tine glasu-mi şi-l vei păstra pe veci.
Am sărutat în tine un cântec bun şi cald.
A veşniciei taină cântarea mea ţi-a spart…
Şi te-am ucis pe tine, ce-ai vrut să mă ucizi.
(Încearcă parţial să ne destăinui poetul Isac)

Fernezanii aceştia sunt nişte oameni deosebiţi şi răbdători până peste limitele umane. Dacă ştim că Ferneziul a fost un sat care s-a dezvoltat independent de alte localităţi, sat care avea influenţele sale mai mari sau mai mici asupra locuitorilor săi. Ca ori care localitate rurală avea şi acesta ritualurile lui, obiceiurile lui, şi evident bucuriile lor. Dar se constată că pe parcursul vremilor, parcă nici din greşeală n-au avut măcar un singur conducător din propriul lor sat. Un conducător de nivelul unui primar sau a unui director la Mina “Ioja Bela”. Ciudat dar toţi şefii erau venetici, oameni care nu doreau ca ei să fie concilianţi, să se adapteze oamenilor şi locului, fernezanilor, să le protejeze personalitatea şi obiceiurile. Pe acei conducători nu I-a interesat lucrurile acestea, îi preocupa mai mult câştigurile dobândite din funcţiile dobândite aici, care le permitea să dispună de aceşti oameni, uneori dincolo de ceea ce uneori se delimitează în ceea ce se consideră: “limite ale normelor şi regulamentelor în vigoare” şi mai ales la respectarea demnităţii umane. I-au suportat pe fiecare, până când s-au trezit, că satul lor nu mai există. L-au transformat în cartier de oraş. Era încă o măsură luată arbitrar în vremea fostului regim, fără a fi consultat pe acei locatari, pe oamenii care aici s-au născut şi aici au muncit şi trăit viaţa ce le-a fost oferită de Cel De Sus. Pe atunci erau un sat nenorocit, acum sunt un cartier mărginaş, ocolit de oficialităţi, deoarece concentraţiile de plumb sunt peste cele care mai pot garanta cuiva o sănătate. Problemele lor sunt nenumărate. Ce-a de bază, şi-şi poarte plumbul în oase şi în sânge cu demnitate. Minerii fernezani îşi poartă tusea şi silicoza cu un adaus de plumb. Cunoscând efectele deosebit de nocive ale plumbului în organism, întreaga Europă a hotărât să nu se mai exploateze, prelucreze sau produce plumb pe suprafaţa ei. Da dar gloanţe nu există fără plumb şi nici buncărele nu pot fi protejate de radiaţiile Gama fără plumb şi atunci au decis ca de acum încolo numai aici, deci la Ferneziu să se mai producă plumb.

Asta ar fi trebuit să fie o explozie de bucurie, dar lucrurile nu stau chiar aşa. Locurile de muncă ale metalurgiştilor vor fi asigurate cu uşoare fluctuaţii dar pentru că se lucrează …cum se lucrează şi generaţiile tinere, copiii şi nepoţii lor, vor cunoaşte saturnismul cu toate mutilările fizice care afectează organismul uman. Şi totuşi oamenii acestor locuri sunt resemnaţi şi la atâta. În istoria locurilor, nu se găsesc documente care să ateste că pe aceste locuri s-ar fi petrecut greve, răscoale sau ale forme de împotrivire a oamenilor, a muncitorilor mineri şi metalurgişti, cu atât mai mult cu cât se ştie că pe aici nu s-a născut un Ştrifungă. Oamenii şi-au acceptat oprimările resemnaţi sperând, aşa cum Biblia ne învaţă, că odată şi odată va pieri răul de la rădăcină. Se pare că răul are rădăcini mult mai puternice ca binele şi nu vrea să-i fericească cât de puţin şi pe aceşti oameni obidiţi.
Acum nici de aşteptare nu mai au parte, că nu mai au ce aştepta. Am fost învăţaţi ca înainte de-a arunca ceva, ce nu este bun, este bine ca înainte să-l înlocuim cu altceva. Au uitat exact acei care nu aveau voie să uite aceste lucruri. Conducătorii. Închiderea minei Herja, principala sursă şi posibilitate de trai a fernezanilor, îi duce în imposibilitatea de-a mai trăi pe oamenii acestui cartier, cartierul Ferneziu. La nivel European se aude frecvent despre: conversia forţelor de muncă, reprofilarea producţiei şi alte metode prin care să se facă un substitut ale fostelor activităţi. Culmea este că oamenii de aici n-au voie să mănânce nici salata care le-a ieşit în grădină, şi nici să-şi taie propria găină, deoarece cantităţile de plumb ce le conţin produsele obţinute în plan local, arată că au un conţinut atât de mare în plumb, încât degeaba mai pui lângă el carne, să fie de garnitură la acea mâncare, că tot ciulama de plumb vor servi. Şansa lor este ori de-a părăsi, locurile acestea, satul natal, ori de-a alege moartea grea şi anevoioasă a inaniţiei îmbogăţită cu plumb şi silicoza obţinută de acei care au lucrat în subteran. În acest cartier, un cineva, a dorit să facă fabrică de jucării. Nu li s-a permis să facă jucării. Nu au voie să facă jucării şi nici chiar fluiere, deoarece materialele incluse în produse sunt îmbâcsite cu foarte mult plumb, mai mult decât este voie şi s-ar răspândi “epidemia de saturnism” în întreaga ţară. Pe ori ce pun ei mâna, le rămâne lor. Boala ce o posedă fernezanii n-o agreează nimenea.

Cu toate aceste caracterizări şi necazuri ale acestor oameni, reale de altfel, dar trebuie să se ţină cont şi de acea picătură care umple paharul, picătura care uneori naşte furtuni violente şi neaşteptate:
Dar dacă ar avea glas
Acei ce au murit fără pernă,
Ar mai putea fi linişte-n cer,
Ar mai putea fi tăcere în ţernă?
Şi câţi au îmbrăţişat
În loc de perne moi
Pământul însângerat,
Aceştia care n-au visat,
Aceştia cari n-au putut iubi,
Flămânzi, furaţi şi goi. Ne aduce aminte acelaşi poet clujean Emil Isac. De unde se vede că practic puful n-a fost niciodată a acelor obidiţi, cu atât mai puţin al “pălmaşilor subteranelor”

Să fi femeia lui

De câte ori mă gândesc la voi, femei, realizez că nu v-am iubit atât de mult pe cât meritaţi. Şi cu cât îmbătrânesc, mai mult vă preţuiesc şi vă iubesc inimaginabil de mult, cu toate că ştiu că nici aşa nu va fi destul. Meritaţi TOT binele şi fericirea pe care v-ar putea oferi armate de bărbaţi cu devoţiune.
Femeile nu fac infarct. Ele se antrenează pentru întreaga viaţă de corvoadă. Pentru ele nici un şoc nu poate fi brusc, deoarece viaţa lor, întreaga lor viaţă se compune din diferite şocuri de diferite grade. Cu toate că n-am pregetat să le iubesc şi le-am iubit şi respectat o viaţă, acum când ajung la senectute le venerez, tocmai pentru ceia ce sunt şi mai ales ceia ce pot şi fac pentru fiecare. Noi bărbaţii de foarte puţine ori, ne luăm câte o pauză pentru a ne gândi şi la viaţa lor, dar poate niciodată n-am fost capabili să ne transpunem în mizeriile zilnice la care este supusă fiecare femeie, şi dânsele n-au nici regizare şi nici un fel de asigurare ca li se va păstra integritatea sufletească, şi uneori nici cea fizică. Încă din copilărie este “împinsă” din locurile care poate ar putea-o pregăti pentru cele ce urmează. Şi urmează valuri de percepte şi datini care ciudat numai ei I se cer a le respecta. Nu de puţine ori I se pun atâtea pe cap încât poate nu greşeşte dacă in mintea ei are impresia că-i salvatorul lumii. După aceste inoculări, de dogme şi percepte, biologic crescând află că este femeie, a cărui finalitate o va face soaţă, apoi mamă. Dacă întreabă cum se derulează aceste etape, toate se trec sub tăcere, se fac secrete. De fapt cine este fericită de felul cum a fost păcălită când I s-a furat fecioria. Aceste secrete poate s-ar mai putea devaliza, dar nimeni nu cunoaşte adevărata putere a sufletului noii femei şi n-au nici o garanţie a puterii ce li-se se va opune în momentul când îi va fi “atacată fetiţa” şi va deveni “femeia”. Exemplele femeilor din familie, ale lor femei pe care ea le cunoaşte, gătelile lor o duc la gândul că de fapt a fii femeie nu este chiar atât de rău.
Şi-a purtat fetia cu măreţie, cu probitate dar şi cu regretul experienţelor pe lângă care a trecut şi care, din spusele “altora” putea fi o “distracţie”. Pentru ea fecioria este cea mai mare mândrie. A şi-o păstra este un mare respect dar uneori şi ce-a mai mare pedeapsă. Atâta timp cât este fată, e respectată şi admirată. Aceiaşi probă de cinste şi integritate este recunoscută de toţi, dar fecioria ei este şi barajul spre unele experienţe sexuale. Pierderea acestei bariere a cinstei, pragul psihologic a fiecărei fete este un şoc care se poate produce într-o plăcere, viol sau doar când se va căsători.
Mă uit aşa, cum merge dânsa, nevasta mea, cum îi boiu, torsul. Mi-e dragă şi mi-am jurat aşa că n-oi înşela-o niciodată cu alte femei. Şi n-am înşelat-o cu femei, dar am înşelat-o că nu mi-am ştiut pricopsi mai bune timpul s-o iubesc mai mult. S-o mângâi mai mult. Să ne dăruim timpul şi vieţile total. De fapt la femei nu le place mângâiatul dar îl acceptă deoarece ştie că un bărbat care o mângâie nu are alte gânduri decât dragostea pentru ea. Deci omul ei a reuşit să-şi fugărească gândurile şi necazurile şi s-a copleşit cu afecţiune pentru EA. Cum ar putea să nu stea să fie mângâiată, ea fiinţa cea mai tolerantă şi cea mai înţelegătoare din lume. Indiferent ce lucrează bărbatul ei în mină, spaima aşteptării ieşirii din mină este la fel pentru fiecare nevastă. Când a urcat o bucureşteancă într-o maşină de mineri îi umbla capul ca unui radar perfecţionat. Apoi din aproape în aproape a început să pună întrebări. Când s-a dumirit că oamenii aceia lucrează într-o mină de aur şi n-au un lănţuc ceva la gât, unii n-aveau nici măcar verighete, a fost extrem de dezamăgită. Minerul cu soţia lui nu împart bogăţii, ei împart numai dragostea. Şi sunt deosebit de generoşi. De fapt poate ei sunt singurii oameni conştienţi care ştiu că viaţa este scurtă şi trebuie trăită intens deoarece altă viaţă nu le mai dă nimenea. Lucrul acesta li-l aminteşte “tusea cea de toate zilele”.