Nişte persoane indezirabile care au băgat groaza în noi. În timpul scrisului la matematică, mi-am caligrafiat frumos numele şi mi-am scris numărul 642 după care a urmat caligrafierea exerciţiilor care nu erau ca şi acum de complexitatea celor de olimpiade, dar forma şi organizarea modului de rezolvare conta cam tot atât ca şi rezolvarea exerciţiilor. De aici “curgeau” fel de fel de interpretări. În timpul cât nu aveam ce face, coala lăsând-o albă, am observat că locotenentul major, se purta destul de amical cu un alt candidat, care posibil că nici el nu rezolva nimic din exerciţiile ce trebuiau făcute. Apoi, ofiţerul s-a apropiat şi la mine. Am schimbat câteva cuvinte amicale, dar nimic despre lucrare. Cei care au terminat, depuneau deja tezele. Ce mi-a venit nu ştiu, dar reţin că am depus lucrarea peste a celuilalt candidat, despre care ştiam că nici el n-a lucrat nimic la teză. Eram convins că acum voi scăpa de aici şi cu bine. Până la afişarea rezultatelor unii dintre candidaţi s-au mai bătut, alţii au furat ceva difuzoare, cert era că pe vr-o cinci I-au băgat la arest, obiectiv care era într-un turn a unei clădiri de construcţie medievală. A venit ziua când s-au afişat rezultatele şi ne-au prezentat pe cei 34 de reuşiţi. Noi eram cu valizele deschise în careu şi aşteptam inspecţia pentru a pleca pentru totdeauna din ceia ce noi am crezut că era o şcoală dar de fapt s-a dovedit a fi închisoarea adolescenţei celor care “reuşeau” să intre în acel liceu. S-a stârnit o rumoare. Toată lumea-l căuta pe candidatul cu numărul 642. Eu eram foarte absent, deja cu gândurile mele la Someşul care mă aştepta să mă bălăcesc în el. Totuşi parcă numărul acesta…eu eram. Nu ştiu cum trebuie să leşini dar atunci eram pregătit cu toate. Efectiv acesta era ultima fază acest control, ne-au făcut decontul ne-au dat foile de drum şi acum văd în faţa mea un căpitan. Nu era acela care ne ştia pe numere de aceia m-a întrebat de unde sunt. Vă imaginaţi că tipul acesta ne aducea dosarele personale şi le înmâna candidaţilor nereuşiţi. Îl avea şi pe al meu. M-a luat pe după cap şi mi-a spus că şi el este de pe acolo, că nevastă-sa era chiar de acolo, ce bine ne-ar fi nouă împreună. La acestea foarte senin “am raportat” că eu n-am trecut la examen. Atunci căpitanul foarte serios îmi spune:”642 ai fost admis”. Am râs şi I-am spus cum am dat foaia albă la matematică. A pus mâna pe mine, lucru care m-a speriat, şi m-a tras după el. A început să-mi spună dânsul ceva dar eu nu eram deloc atent, eram aşa de speriat şi plângând urlam că eu “vreau acasă”. Văzând că intenţia lui de bine a luat o turnură inversă mi-a spus: “bine, du-te acasă şi te întorci la întâi septembrie. Ca să fiu sigur că te întorci dosarul tău rămâne aici”. Aşa am scăpat pe moment de acolo. Spun pe moment deoarece miliţianul a venit şi mi-a spus că de nu mă întorc mă dau de dezertor. Eu atât am ştiut că acolo nu mai este de mine. Am mai fost chemat încăodată la Comisariat dar tot nu m-am dus cu toate că Tov. Comandant era un consătean de-al meu.
După acest segment din viaţa mea, îmi căutam liniştea în satul meu, pe malurile Someşului, convins fiind că fără dosar nu poţi face un pas în viaţă. Meditând la ce nu se mai poate întâmpla, stând pe o capră de lemn în spatele căreia se puneau pietre pentru ca Someşul să nu roadă din maluri, pe o altă capră, dar pe o porţiune de teren pe care stăpânii nu ne permiteau accesul, era o CINEVA pe care n-o cunoşteam. Că n-o cunoşteam nu era problemă, dar era aşa de atrăgătoare că mă simţeam ca smuls de pe capra pe care poposeam. Mimând fel de fel de ocupaţii, cum ar fi pescuitul, înotatul, ba chiar căratul de pietre în spatele caprelor de lemn, cumva am ajuns lângă ea. Printr-o francheţe specifică vârstei, am ajuns la faza cu prezentatul. Aici a apărut ceva care nu era planificat. Se scuza că nu ştia să se exprime prea bine în limba română. Cred că I-am fost de real ajutor. Atât de mult am povestit cu ea că mă dureau braţele. Din acea zi ne-am întâlnit continuu. Oarecum ea şi-a propus să stea în satul meu până va începe şcoala. Eu eram foarte bucuros că şcoala mea în acel an nu va mai începe şi a fost prima mea cădere în visare. Timpul nu mai avea nici-o inscripţie pe cadrane. Era prezent la întâlnire şi ne despărţea la culcare. Sudura aceasta dintre noi a avut efecte între părinţi, între prieteni, practic de ori unde trebuia să fiu şi nu eram mi-se observa lipsa.

Într-o zi, a venit la noi acasă un om care a lămurit-o pe mama să mă de-a la o şcoală de mineri din Baia Mare. Omul acela era delegatul Minei care trebuia să-şi facă viitoarele cadre de muncitori. Ori ce am motivat eu: că n-am dosar, că mă trimite numai să nu fiu acasă, că mă dă pe mâna unui om străin şi mă trimite unde şi-a înţărcat dracul copiii, n-a ţinut. Năcăjit m-am dus la ultima întâlnire. Şi chiar aşa a şi fost…ultima. Prietena mea mi-a spus că Ferneziul, localitatea de unde este ea, se află la vre-o cinci km de Baia Mare şi tinerii băimăreni vin des la cinematograful din Ferneziu. Asta l-a liniştit total, pe turbatul care eram, din momentul în care a venit acea persoană să mă ducă la şcoală. Acum radiam de fericire. Am mers şi mai departe şi ne-am făcut jurăminte de credinţă să nu ne mai despărţim în veci. Acest legământ a fost întărit cu sânge de fiecare. Ea şi-a rupt un coş din care în final a ieşit ceva sânge iar eu mi-am rupt un neg care a permis scurgerea câtorva picături de sânge care le-am amestecat uitându-ne fascinaţi la pata realizată. Ne-am promis pe veci unul altuia. Acum chiar că eram liniştit cu toate că aşi fi dorit să văd şi altceva nu numai pata de sânge. Din vorbe în vorbe ne-am dat şi prima întâlnire când ne vom reîntâlni, la cinematograful din Ferneziu. Sosind în Baia Mare situaţia era mai complexă decât era pe capra de lemn de pe malul Someşului. M-au primit fără de acte, urmând a le cere şcoala, acte care au sosit doar la sfârşitul trimestrului. Până atunci n-am avut voie să ies în oraş deoarece n-am primit bilet de voie. Am fost dat în grija unui pedagog care dormea chiar lângă dormitorul nostru. De fugit nu am avut intenţia deoarece în marea mea liniştire, am omis să-i cer adresa şi habar n-aveam de unde s-o iau. Noi am stabilit doar data când să aibă loc întâlnirea, dată care a trecut de mult până să intru şi ei în legalitate. Dragă nepoate, cu primul bilet de voie am fugit la Ferneziu, la cinematograf. Am zărit-o, dar o ducea un băiat de după umeri la film. Prin intermediul unui coleg, din Ferneziu am aflat adresa ei, dar între timp se mărita-se. N-a dorit să-ţi fie bunică după atâtea jurăminte. Poate că acum pricepi şi tu de ce n-am vrut să o mai văd.
Nepotul a trăit cu intensitate întâmplarea relatată de bunic, lucru care l-a pus pe gânduri pe acesta. Are oare şi dânsul vre-un “angajament” în această poveste ? Vârsta lui este cam ca a personajului din poveste.

9 februarie 2005

La nici opt km

Erau în tren de mai bine de o jumătate de zi. Femeia de pe bancheta din faţă, cam la aceiaşi vârstă cu militarii, părea o femeie educată, care-şi alegea vorbele în timpul conversaţiei care a ţinut atâta până au aflat că şi ea mergea la Sibiu. Atunci brusc, pentru amândoi militarii în termen, parcă a început aşi pierde farmecul şi interesul. Sibiul… îl cunoşteau bine. În Sibiu n-ai nici o şansă ca militar în termen să discuţi cu o fată. Eşti total ignorat. Şi este firesc să fie aşa, deoarece ori ce fată de aici se pricepe la gradele militare şi sunt destui studenţi la Academia Militară, studenţi care au dreptul la două zile de învoire pe săptămână. Un alt atu este că un student devine un ofiţer, un soldat este ce este deja. Dacă nu ţi-a mai rămas nici-un student, nu se îngrijorează deoarece mai sunt şcolile de maiştri militari şi de subofiţeri care sunt precis o partidă mai bună decât ori care soldat în termen. Cât priveşte viitorul salariu, nici nare rost să vorbim. De aceia au început discuţiile să lâncezească între femeia educată şi militarii în termen care se întorceau la unităţile lor din permisie.

Ori cum a încercat fata să mai încropească discuţia întreruptă n-a mai avut succes şi discuţia lâncezea. “Până aici, gândea fata, toate au fost bune. Ce s-a putut întâmpla că ambii tineri simultan evită continuarea deosebit de plăcute-i convorbiri care s-a înfiripat între ei?” Cu toate că au stat doar câteva ore împreună, conversaţia a fost interesantă şi băieţii sunt serioşi şi chiar frumoşi. Este posibilă o ratare atunci când de fapt ar fi trebuit ca lucrurile să se închege? Unde a dat cu bota în baltă? Ce să facă pentru a reanima, a reînnoda firul conversaţiei? Cu toată bunăvoinţa pe care o afişa fata, băieţii parcă erau opaci. Nu mai doreau să participe la nici-un fel de conversaţie şi aşa au stat indiferenţi până a ajuns trenul în Sibiu unde s-au despărţit ca şi cum nici nu s-ar fi cunoscut.
Timpul trece chiar dacă eşti militar. Şi soldaţii din tren se apropiau de lăsarea la vatră. Apăruse chiar în acea vreme materialul aşa zis “fâş-fâş”. Puteai afla prin magazine canadiene sau balonzaide din fâş dar nu de producţie românească. Se vindeau fâşuri importate din Grecia, Turcia şi din alte ţări. Comandantul soldaţilor noştri aflase că cel mai bun material de tipul “fâş” nu este cel care se comercializează ci acel care se produce în ţară la Cisnădie.(mai târziu din acel material se vor face parpalace la uniformele pentru miliţieni). Aşa într-o doară îl întreabă pe sergent, dacă nu cunoaşte pe cineva prin Cisnădie. Atunci şi-au adus aminte de “fata din tren”, care la despărţire parcă a spus ceva de Cisnădie. Poate…
– Mergem tovarăşe comandant. Şi au plecat spre Cisnădie un oraş al textiliştilor dintotdeauna. Cum au intrat în localitate, cineva le-a spus unde este căminul de fete. O clădire de tip han, sub formă de “U”, cu o poartă masivă din lemn şi o linişte, dincolo de poartă, incredibilă. Pe afară nimeni.
– Eu o strig !
– Strig-o !
– Mariaaaa !!! In acel moment, la geamurile de la parter, la balcoanele de la etaje au apărut câteva sute de Marii. Ruşinaţi băieţii se îndreaptă spre poartă când un cor din sute de fete au strigat:
– Care Maria ?!!! Din aproape în aproape s-au lămurit şi chiar au găsit “fata din tren” expunându-şi dorinţele şi mai plimbându-se cu maşina prin Cisnădie. Băieţii încă nu şi-au revenit. Ei n-au văzut în armată atâţia băieţi la un loc câte fete erau aici. Au aflat de la “fata din tren” că pentru fete Cisnădia este mai mult ca o mare mănăstire de maici. Acum în acest moment, spunea “fata din tren”, erau 6000 de fete şi 2000 de băieţi în afară de acei care sunt deja căsătoriţi. Acest lucru l-au observat băieţii noştri, soldaţii în căldura cu care li se adresa “fata din tren” băieţilor, de parcă erau intangibili. Ei, soldaţii, care nu aveau nici-o şansă în municipiul Sibiu să se vadă curtaţi de domnişoare în Cisnădie.
– Bunicule eu te preţuiesc şi te iubesc mult. Ori de câte ori stau cu tine, nu mă plictisesc niciodată. Îmi spui poveşti, de fiecare dată altele nu tot acelea cum face bunica lui Liviu care tot timpul îi spune aceiaşi poveste. Totuşi te-aş întreba şi eu ceva?
– Dă-i drumul piciule.
– Cum de ţi-ai adus aminte acum de “fata din tren”?
– Vara asta, în care ne-au lăsat să ne petrecem împreună vacanţa, am căutat ca să-ţi prezint câteva lucruri poate interesante, poate nu, dar sigur că nu le-ai fi putut afla de la altcineva deoarece ele s-au petrecut “în calendarul meu”, aşa numesc eu timpul scurs al vieţii mele, în care, după câte vezi s-au petrecut nu puţine lucruri şi prin curiozitatea ta mai împins a ţi le spune, prilej de analiză nu numai a vieţii mele, dar şi cum am văzut atunci viaţa, dar mai ales acum prin prisma anilor trăiţi , dar cu osebire a ceia ce a mai rămas de trăit. Sunt sigur şmecherule că tu şti deja că unul dintre acei soldaţi eram eu. Eu acel care pur şi simplu am uitat de toate aceste lucruri şi întâmplări vechi, şi dacă am fi luat alt autobuz, nu doiul, să ne lase în faţa Uzinei, poate ar fi fost înmormântate pe veci.