Risipiri de vieţii ?

– Bunicule !
– Nepoate mai lasă-mă şi pe mine în pace.
– Da ce, te-am supărat?
– Nu tu, a, mai puţin, alţii însă…
– Care-s ăia?
– Mă faci să râd.
– Păi asta vreau. Aşa şi aşa şi trebuie.
-A nu despre asta este vorba. Pe vremuri “ăia” ne obliga să-i cunoaştem pe “conducătorii iubiţi” pe de rost. Aceştia nu sunt, î, de fapt acei cu pe de rostul sunt…alţii.
– Şi de ce te năcăjesc “conducătorii iubiţi” ?
– Ce se întâmplă acum este de necrezut pentru un om obişnuit, ce să mai vorbesc pentru acei care au o vârstă şi nu-şi mai adună anii în doar câteva duzini de snopi.
– Acuma nu tot îţi învârti spusele în aşa fel să ocoleşti răspunsurile care ţi le-am cerut să mi-le dai. Văd că iar întorci lucrurile să nu mai priceapă nimeni ce spui.
– Măi pruncuţ de ce crezi tu, că întotdeauna cineva caută să te frustreze de ceva, cu toate că dacă mă gândesc şi nouă, parcă tot timpul aşa ni s-au răstălmăcit lucrurile toată viaţa.
– No vezi bunicule? Acuma-i clar şi pentru tine că trebuie să-mi spui cine te supără?
– Ce-oi face cu tine? De “aceia” m-a scăpat bunul Dumnezeu dar tu văd că eşti mai cerber ca ei. Tu-mi eşti nepot. Aşa că…
– Spune, spune bunicule, nu te opri.
– Nepoate nu sunt mulţi oameni pe lume care se pot lăuda că au meseria pe care şi-a dorit-o dintotdeauna. Putem spune că fiecăruia dintre noi, sub o formă sau alta a fost frustrat de-a ne alege singur profesia la care a visat, fie că ştiam oarece despre ea, fie că era doar un vis frumos al copilăriei. Printr-un hazard am ajuns şi eu în învăţământ, cu toate că niciodată nici măcar nu m-am gândit la acest sector de activitate, altfel decât să-mi gratulez minunaţii dascăli care m-au format.
– Chiar aşa se întâmplă cu “profesiile alese” ?
– După câte-ţi spun aşa era “atunci”, dar sigur că aşa se mai întâmplă şi astăzi. Viaţa nu-şi dezminte posibilităţile şi “jocul de rol” din viaţa fiecăruia. Atunci, în acele timpuri, la primul meu contact cu şcoala ca salariat al ei, am fost remunerat cu 1300 lei lunar. Apoi au urmat peste 53 de examene, de grade didactice, perfecţionări pedagogice, perfecţionări tehnice, ce mai erau destule examene fără a mai pune la index învăţământul politic, fără de care nu puteai să aspiri la nimic. Ca să nu te plictisesc mai mult decât mă plictisesc ăştia pe mine, adaug doar că am profesat 45 de ani la catedră şi am ajuns ca salariul meu, după aproape o jumătate de secol de prestaţie în învăţământ, să aibă valoarea mai mică a 2/3 din salariul de încadrare de atunci, când pregătirea mea era doar “de bază” în învăţământ.

Realizezi nepoate ce trai fără gânduri ne-au oferit ăştia după ce ai mai şi muncit aproape o jumătate de secol? Dacă-mi transformă salariul acesta de nimic în pensie, ar fi de preferat să-mi se restituie banii care mi-au fost reţinuţi pe statul de plată ( 4% din câştig) în această jumătate de secol, cu dobânda aferentă, şi n-o să am nevoie de pensia lor de cerşetor.
– Îţi înţeleg necazul şi situaţia grea în care te-au adus “ăia” şi îţi mai completează necazurile acuma şi “ăştia”, dar vreau să-ţi spun că pe marginea cealaltă a pieţii este o femeie care face ceva semne cu mâna.
– Ţi se pare nepoate. Hai să mergem acasă că m-am umplut de frig la Expoziţia aceasta cu maşini “Volvo”, care e frumoasă nu poţi spune, dar parcă atâta a fost totul deoarece preţurile…
– Bunicule femeia aceia vine în direcţia noastră:
– Copile ţi-am spus că nu văd pe nimeni şi de câte ori ar trebui să-ţi spun că trebuie să mergem şi acasă? îl apostrofează pe nepot. Cu toate acestea copilul a văzut clar intenţia femeii de a se adresa bunicului său. Nu mai încerca să abordeze acest subiect cu bunicul său, deoarece îl cunoştea că în asemenea momente de încăpăţinare “nu mai putea scoate” nimic de la el. Şi totuşi ce o fi vrut necunoscuta aceia de la ei ? Era clar că dorea să le spună ceva. Orele treceau şi nepotul nu-şi putea alunga faza cu femeia de la Expoziţia de maşini. A mai adus el vorba oarecum despre acea întâmplare, dar din morocăneala lui arhicunoscută a bunicului său, nu l-a putut scoate. Atunci i-a venit o idee. Bunicului îi plăcea foarte mult după amiezile să se plimbe cu el per pedes prin urbe. Era sigur că atunci n-o să-l poată refuza.
A sosit şi vremea de plimbare. Bunicul şi-a chemat nepotul care a început să facă şi el câteva mofturi de complezenţă, punând condiţia că se duce la plimbare, Dacă-i promite că-i povesteşte ce era cu doamna aceea. Bunicul la auzul acelei pretenţii, de care el poate a uitat, a tresărit, lucru observat de nepot, ce acum era decis să-şi pună refuzul în fapt, dacă nu-i povesteşte de ce a refuzat să se întâlnească cu femeia aceia. Bunicul a mai cotrobăit morocănos prin casă după care “mai mult de silă decât de milă” a acceptat şantajul nepotului. Au plecat şi s-au plimbat şi aproape că erau la sfârşitul plimbării şi bunicul nici nu catadicsea să-şi deschidă sufletul. Ce suflet, nici gura nu şi-o descleşta. Când nerăbdarea băiatului s-a transformat deja în resemnare, Bunicul l-a observat şi atunci făcându-i-se milă de zbuciumul copilului a început, cam sacadat, să-i relateze următoarele:
– Nu pot s-o sufăr pe femeia aceia! Nu pricep, ce nevoie ai tu să vorbim despre ea? De ce doreşti să discut eu despre ea?
– Păi nu este aşa bunicule. Ea dorea să vină la noi, nu eu m-am dus la ea.
– Să stea pe ce are, că nu i-a convenit ce i-am propus, când… i-am propus.
– Dar…
– Măi prunc, nici nu-mi vine să-mi mai aduc aminte de ea. Niciodată nu m-am purtat cu femeile vulgar sau violent, dar asta merita o bătaie bună. Copilul s-a speriat de turnura ce o iau lucrurile. Cu atât mai mare era curiozitatea lui.
– Dar ce păcate o fi avut femeia aceia de eşti atât de pornit când vorbeşti de ea?
– Ce păcate, ce păcate…Păcat mai mare cred eu că nu este. Ce trebuia mai mult sau mai rău decât, că ea nu a dorit să-ţi fie ţie bunică!
– Bunicăăăă!
-Bunică…. Ce tot caşti gura la mine?
– Adică…. Ea…. Ar fi trebuit…trebuia să-ţi fie soţie?
– Aşa s-a lăudat pe atunci! Şi cei cu asta?
– Şi….
– Şi din câte ştii, doamna,nu-ţi este bunică!

– Adevărat. Nu. Dar…
– Vezi tot timpul scormoneşti acolo unde am crezut demult că nu mai este nici-o rană.
– Chiar atât de greu îţi este să-mi povesteşti mie cum s-a întâmplat? Uiţi că eu te-am rugat şi nu ea, să-mi povesteşti întâmplarea aceia.
– Ciudat dar cu cât tece vremea, rănile iubirilor se acoperă, dar parcă cu un fel de crustă care ţi-e din ce în ce mai greu s-o îndepărtezi. Iar tu care eşti o persoană ce tot timpul îmi spui că mă iubeşti, parcă ai unica grijă să nu permiţi să se vindece nimic, din ce altădată ar fi putut fi soarele speranţei, soarele vieţii mele. Cu cât aprofundez mai mult gândurile despre fosta noastă iubire, cu atât îmi este mai ciudă pe acea doamnă.
– Bunicule te rog, fă o pauză în ciuda ta şi spunem cum era să am eu două bunici?
– Nu ai fi avut două bunici, numai pe aceasta pe care o ai, s-au pe aceia care ne-a făcut semne la Expoziţie, dar pe mine crede-mă că nu le-am văzut.
– Acum nu poţi şi tu odată să-mi spui ceva mai clar, liniar, să pricep şi eu ceva din toată povestea asta. Ori toate poveştile obligatoriu să aibă atâtea întortocheturi?
– Exact. De unde şti? Încă aşi mai continua, în acest sens, spunându-ţi că unele, parcă le torsadează cineva nu mai reuşeşti să le dai de cap.
– Aşa a început “povestea voastră”?
– Nu chiar aşa, dar pe undeva….Cu un an înainte de-a se înfiripa şi derula “povestea noastră” cum ai şi etichetat-o tu, în Ungaria a izbucnit revoluţia care a pus sub semnul incertitudinii amplasarea trupelor sovietice pe teritoriul altor state. O primă reacţie a slăbirii puterii sovietice în ţările “cucerite” a fost sistate “cotele” prin care ţara noastră era obligată să plătească despăgubiri de război “fraţilor bolşevici”. Eu terminasem clasa a VII-a şi, aşa cum era credinţa în acele vremuri, când, ori unde te uitai vedeai soldaţi, soldaţi străini, am dat şi eu examen la Liceul militar “Dimitrie Cantemir” din Breaza. Cu toate că nu eram unul dintre cei admişi, în necazul meu, m-am resemnat şi aşteptam toamna să-mi iau o muncă din care să pot trăi. Episodul de la Breaza a fost poate cel mai încurcat lucru din viaţa mea în acea perioadă de timp. Sincer, mult timp, nu mi-am dat seama dacă a fost sau nu regizat de cineva. Lucrurile s-au derulat cam în următorul fel: dintre cei care ne-am prezentat acolo în număr de 1364 eram competitori pe 35 de locuri. Ordinea instituită atunci era de-a nu ne striga pe nume ci pe numerele pe care le-am primit la sosirea în unitatea şcolară. Spre stupoarea mea am văzut un căpitan care ne ştia numerele fiecăruia dintre cei 1364. Examenul de admitere, cu toate vizitele care se făceau acolo, dura vre-o două săptămâni, timp în care nici să scriem acasă nu era permis. Ieşirea din curte, era considerată, una dintre cele mai grave abateri. Eram conştienţi că nu aveau voie să ne bată, dar aveau în “dotare” arest ceea ce pentru noi era mai grav. Apoi s-a produs o toxiinfecţie alimentară completată, care venea să “completeze” cu instrucţia zilnică făcută de nişte micimani, persoane cu grade inferioare, care se vedeau şi ei ditamai “comandanţii”, aşa că se străduiau să “scoată untul din noi”.(mari experţi puteau fi dacă la greutatea mea de 48 de kg ei reuşeau să scoate untul din noi, care se pare că lipsea. De fapt cei mai mulţi respinşi de la vizita medicală nu erau pentru varii beteşuguri ci pentru marile diferenţe ce le dădea raportul între greutate şi înălţime. Ni se spunea scobitori. Îţi poţi închipui cât de “graşi” eram. Deci avântul nostru a da admiterea într-un liceu militar s-a atenuat până într-atât că au apărut şi unele cazuri de “dezertare” între candidaţi. Cu toate acestea lucrarea mea de la Limba română a fost un succes. Odată cu scurgerea zilelor, ura noastră asupra unui asemenea tip de şcoală creştea foarte mult. Nimeni nu şi-a imaginat că poate exista asemenea gen de “şcoală”- unitate militară. Atunci mi-a tunat prin cap o idee şi m-am decis, fără a mă consulta cu nimeni, s-o pun în aplicare. Nu o să dau lucrarea scrisă la matematică. Spun acest lucru deoarece “insubordonarea” aici avea riposte precise şi toate acestea erau interpretate de micimanii aceia.