Se puteau întâmpla şi acestea…

– Nepoate, cum îţi mai spuneam şi altădată, ca să nu zic “tot timpul”, vântul care “spală” Ferneziul, mai “spală” şi alte văi din ţara asta şi una dintre ele este Valea Someşului. Cu câtăva vreme în urmă, mai precis chiar în timpul războiului care a fost acum vreo şaizeci de ani, atunci când lumea “s-a obişnuit” să moară pretutindeni, mai exact spus: când moartea era omniprezentă, chiar atunci, s-a brodit să se nască un copil. Un suflet. “Salonul” în care s-a născut era o pivniţă a cărui uşă era camuflată cu multe rânduri de trujeni. În spatele casei, în a cărui pivniţă s-a născut copilul, erau amplasate tunurile ruseşti care “întâmpinau” nemţii baricadaţi în buncăre bine făcute. La fiecare bubuitură a tunurilor, pământul care lega pietrele din care erau zidiţi pereţii pivniţei se scurgea ca nişte râuleţe maronii dintre pietre, formând pe pardoseala din pământ nişte ridicături care semănau cu muşuroaiele de furnici, atât doar că acele vietăţi nu trăiau în întunericul pivniţei. La patru ani, îşi continuă povestea bunicul, copilul a observat că “mintea i-a făcut ochi”, fenomen similar, se poate spune, de atunci avea primele amintiri ale întâmplărilor de care-şi aducea aminte. Trezirea aceasta nu cred că avea ceva cu aerul tare care “le spăla” feţele acelor persoane care placau într-o maşină carosată, alături de diferite mobile vechi şi de acei care-i ajutau la acea operaţie de strămutare din locurile natale. Familia copilului se muta pe Valea Mare “trimişi” în acel cătun unde “imperiul lupilor” n-a fost naţionalizat încă de proaspăta orânduire proletară şi unde mistreţii se luptau cu mult curaj cu acei oameni care se numeau vânători. Aici, de fapt, nu familia băiatului era mai aproape de natură, în acest cătun natura venea peste ei.

La şcoala de acolo, din Valea Mare, într-o singură clasă se adunau toţi copiii de vârstă şcolară. Aşa era şcoala acolo. Copilul s-o fi gândit că acolo unde sunt atâţia copiii la un loc, şi el s-ar putea juca mai plăcut. Într-o zi când gândul acesta-l ispitea foarte tare, s-a pornit înspre şcoală. Ar fi ajuns cu bine deoarece era foarte hotărât, dacă căţeaua lui ILĂ ar fi fost şi ea de acord cu intenţiile copilului. Cum şi căţeaua era cu libertatea îngrădită de un lanţ, s-a răzbunat pe copil căruia era cât pe ce să-i smulgă o bucă. S-a trezit din spaimă sau leşin, în fumul făcut de-o vecină, ce-l afuma cu floci smulşi din blana căţelei lui ILĂ. Se pare că numai aşa putea fi ferit de deochi şi doar astfel se putea “scoate” răul din spiritul cânelui agresiv. Tatăl băiatului era la lucru toată ziua, iar şcoala fraţilor mai mari era…cum era. Băiatul se plictisea jucându-se zi la zi, singur, pe acelaşi drum al cătunului lung de…aproape o sută de metrii ! Erau pe acolo şi nişte platforme de vagonete cu care se cărau lemnele, dar muncitorii le păzeau pe acestea ca pe ori care lucru de preţ
Într-o seară de iarnă, o seară de duminică, într-o sanie trasă de doi cai, a apărut evreul Karli. Om înstărit, afacerist cunoscut, care “regula” o afacere cu tatăl băiatului. Pe locul pe care a poposit sania lui Karli, după ce evreul a plecat, băiatul a găsit ceva. A ridicat acel “ceva” şi a observat că era un briceag deosebit cum n-a mai văzut el niciodată. Avea plăselele din lemn în care erau ceva incrustaţii din os. Era frumos, dar nu este frumuseţe sau preţuire dacă obiectul respectiv, nu este dorit sau invidiat şi de alţii. Băiatul îi creştea inima de bucurie la gândul invidiei ce va stârnii acest cuţit în rândul or căror copii. A început a se lăuda “cu ce are” cui se ivea în cale. Dintre copii primului căruia i s-a lăudat cu “această avere” a fost fratele său mai mare, care, într-adevăr şi-a dorit atât de mult acel briceag încât i-a “promis” că dacă nu îi dă lui briceagul, îi taie capul. Băiatul a crezut că şi asta este o astfel de ameninţare cum nu de puţine ori se întâmplă între copii şi mai ales că pe atunci nu era PRO-TV-ul de unde ar fi putut învăţa cum se taie capul. Cum refuzul băiatului era hotărât, chiar fără cunoştinţele proteveului, fratele mai mare a pus mâna pe un cuţit şi i-a aplicat fratelui mai mic, cu cuţitul, câteva bune lovituri în creştetul capului. Băiatul îşi mai aminteşte că atunci “când a făcut ochi”, în jurul patului erau mai mulţi “încurajatori”, printre care mamă-sa, nişte vecine şi alţii care i-au povestit că “odihna” lui durează de câteva zile. Bucuria mare a fost că şi-a văzut briceagul care se “odihnea” lângă el. Apoi într-o minunată nerăbdare specifică copiilor, căutând şi alte lucruri care-i inundau sufletul de bucurie, observă că ţurţurii de la streşină se topeau văzând cu ochii, atât de repede pe cât de repede creştea noroiul pe uliţa din faţa casei. Când s-a putut ridica din pat, a simţit prima oră ce înseamnă exact cuvântul “ţeastă”. Chestia aia îl durea crunt. Durerea aceia era posibil să se fi manifestat şi atunci atât cât el era inconştient, când i s-au furat cele trei zile din viaţă, atunci când toţi îi purtau grija. Tot atunci lupii, de altfel un fel de vecini, au folosit ocazia şi le-au mâncat căţeaua, pe Molda, chiar sub geamul casei. Sufletul copilului pendula între ce-am avut şi cu ce-a rămas. Cu toate astea aici unde iarna este stăpână absolută 7-8 luni, primăvara este cel mai mare şi cel mai frumos câştig. Au ieşit primele trufandale aici, prima mâncare proaspătă, broaştele, în gropile în care gheaţa înjumătăţea conţinuturile de apă. În acea apă cu temperatură imposibilă vieţuiau, pentru scurt timp, broaştele.
După convalescenţă, copilul era mai supravegheat, era ţinut mai aproape de cineva matur din familie. Era “lăsat” mai puţin pe afară. În acest răstimp a observat că oamenii care veneau la ei în ultimul timp, vorbeau şoptit, se purtau ferit, cu toate că pe noi copiii, care eram vre-o şase, la apariţia ori cărui om străin eram trimişi afară. Cum tot veneau şi tot plecau, parcă aveau serviciul de schimbare a sentinelelor. Erau enervanţi. Din cauza lot toţi fraţi băiatului, şi chiar şi băiatul, trebuia să “plimbe” uşa toată ziua. Apoi parcă toate s-au transformat într-o agitaţie şi în final a aflat şi copilul nostru că nenea care conduce fabrica nu mai este patron, este un tovarăş director. După această “mişcare” pe tatăl băiatului de care povestim, spunea băiatul că l-au făcut ceva pătrat, sau ceva …cadru.

Atunci tatăl copilului nu s-a mai dus “la lucru” ci “pe teren”. Copilul se minuna cum mergea tatăl lui “pe teren” fiind bolnav de T.B.C. şi abia sufla dar…întortocheate sunt căile Domnului. Nu pricepea băiatul dacă şi mamă-sa juca fotbal, deoarece şi ea, după o vreme, toată ziua era “pe teren”. E adevărat că apărea seară de seară cu un ajutor…american. Chestia aia, “ajutorul” consta dintr-o chiflă pentru copiii cătunului respectiv, o lingură de ulei de peşte cu care Ileana lui Stanciu făcea plăcinte de împuţea toată localitatea, şi o lingură de Milk sub formă de praf. Uni-l puneau în apă, alţii care îl luau pe uscat îi făceam să râdă şi ei pufneau alegându-se făinaţi pe toată faţa. Cât mama băiatului nu era acasă, au descoperit fabricarea zahărului bulgăr. Peste cutia din lemn în care ţineau zahărul turnau apă. A doua zi aveau zahăr căpăţână.
Dar cum “seviciu de teren” al tatălui băiatului reclama ca el să locuiască mai la “centru”, s-au mutat iar acasă la Rodna, cu părerea de rău a copiilor care aveau “tovarăşii” cuplaţi în baraca de cincizeci de metri. Acum copilul “vedea” o mare invidie pe Rebreanu care locuind în Maieru avea tovarăşi de joacă cu nemiluita, pe când ei, copii fostului strungar, acum Şef de Cadre, cu toate că aveau o curte mică în ea se strângeau toţi copiii de pe uliţă. Celelalte familii nu aveau mai mult de doi-trei copii, bunica băiatului a avut 12, mama băiatului şase, deci aici erau majoritatea combatanţilor la ori ce fel de joc. Pe vârste se puteau compune cam trei grupuri de copii care se agreau la furat de cireşe, la scăldat, la fotbal, la săniat, la patinat. Acum când afară sunt minus 17-19 grade Celsius este îngrijorător faptul că nici o picătură de apă din râul Săsar n-a îngheţat încă. Îngrijorarea creşte mai ales atunci când ştim că laptele îngheaţă la -11grade C, sarea la –21grade C, alcoolul la –39 grade C. Acest fenomen este cu atât mai bizar cu cât copilul şi tovarăşii lui mergeau iarna pe Someşul îngheţat până la şcoală şi tot pe gheaţa lui se întorceau acasă.
“La cireşele” lui Ion Creangă, mătuşa s-a l-ar fi agresat dacă-l prindea. Copilul, dar nici mulţi oameni din localitatea lor de munte nu aveau cireşi. Deci la ei erau şi mai preţioase cireşele negre sălbatice, care le furau de la diferiţi oameni străini de familie. Nu s-a auzit pe acolo ca cineva să bată un copil pentru că a furat cireşe. Ba uneori stăpânii cireşilor erau foarte cooperanţi. Le spunea să nu rupă crengile cireşilor, alţii îi rugau să le culeagă şi lor “un pumn” de cireşe. Copilul mărturiseşte că furatul cireşelor era cea mai plăcută şi interesantă formă de activitate a copiilor dacă se făcea la lumina lunii. Nu existau alte probleme deoarece acolo cireşele se coceau la începutul lunii iulie. Din “gaşca mare” , formată din fraţii mai mari ai copilului, într-o după amiază au fost solicitaţi de la părinţi să fie lăsaţi să meargă împreună la cules de cireşe. Cum era înspre amurg, tatăl băiatului le-a dat voie însoţindu-i cu vorbele: “Atâta staţi până vă vedeţi mâna”. La un moment dat se aude orologiul din turnul bisericii. A bătut de trei ori. Automat toţi s-au uitat la mâini. În luna plină de afară mâinile se vedeau bine. Atunci mi-a fost milă de tatăl băiatului. Avea o singură curea la pantaloni şi trebuia s-o împartă pe şase copii. Greu domnule!
Acum mi-a venit rândul să-mi fie milă de copil. Plămânii părintelui său erau putrezi şi l-au dus la Sanatoriul Toria, pe atunci în judeţul Trei Scaune, unde i-au extirpat plămânii. Concret a rămas cu un sfert de plămân şi şansă mică de supravieţuire. Problema era că pensia de boală era de numai 202 lei, pensie din care trebuiau să trăiască şapte guri. Atunci spectrul negru, în care va trăi multă vreme familia băiatului, a devenit certitudine, dar ce-a mai proastă perspectivă o avea băiatul care nu mai putea avea nici-o aspiraţie “la carte”. Liceul din Năsăud era gratuit, dar chiria şi mâncarea erau 400 de lei lunar şi trebuia să-ţi duci şi aşternuturi…Lucruri atunci de neconceput pentru familia sa. Gratuit, cu internat şi cantină erau doar unele şcoli ale MAI-ului…şcoli de mineri.

29 I – 6 II 2005