– Ascultă vântul. Ascultă vântul!
– De ce să ascult vântul? Se iţi nepotul.
– Dacă vine vântul, î-ţi va şopti ceva ce trebuie să şti şi tu. Altfel ce rost are să vină?
– Chiar, de ce vine vântul bunicule ?
– Marea lui sarcină, misiunea lui de bază, este să ne vestească iminenta apropiere a iernii. Sosirea vântului este o certitudine prin care suntem avertizaţi că va coborî Doamna Iarnă. Îl auzi?. Este învolburat. Se precipită, se macină cu toate că, nu numai aceasta este singura lui misiune. În şoaptele lui se găsesc toate poveştile lumii. Poveştile de azi, poveştile de demult, poveşti din totdeauna.
– Dar de unde ştie vântul atâtea poveşti?
– Vântul acesta, cu osebire acest vânt, ce se “împinge” din Ulan Bator, din Mongolia unde se formează acel anticiclon rece, un fel de Polul Frigului care ajunge până în ţara noastră. El nu este doar pentru ţara noastră ci pentru toţi care “beneficiază” de “şoaptele” dar mai ales de frigul constant care urmează de regulă imediat după acest vânt.
– Bunicule Ulan Batorul ăsta este dincolo de grădinile de sub dealul Margău?
– Oho, ho, ho, nepoate! Este vorba despre un oraş de foarte departe, undeva înspre Soare Răsare. De pe acolo de unde am primit culturile orientale: cultura chineză, japoneză, culturi bogate şi foarte bine primite de noi europenii. Există acolo popoare foarte vechi care au întemeiat dinastii, au făcut descoperiri despre care europenii nici nu ştiau că există în acele vremuri. Aşa cum îţi zic europenii de atunci nu-i cunoşteau pe contemporani lor asiatici şi câte minunăţii au făcut sau au descoperit ei. Abia după ce a călătorit prin ţinuturile lor Marco Polo au aflat mai multe despre acele popoare. De fapt, până atunci, habar n-aveam că ele există. Dar nu cu aceste lucruri doresc să te bat la cap. Dacă tu poţi ţine minte câteva lucruri, ţi-aşi spune că oamenii care zburau în spaţiu, cosmonauţii, acei care au făcut zboruri în jurul pământului, pe lună şi pe unde au mai fost, povestesc că unicul lucru realizat de mâna omului ce se vede din spaţiu, este Marele Zid Chinezesc. De acolo, de la Zidul chinezesc, puţin mai încoace înspre deşertul Gobi se formează acel anticiclon ce ne trimite vântul acesta care ne aduce iarna.
– Cum bunicule au făcut un zid mare şi nu i-au pus acoperiş?
– Ciudată întrebare nepoate. Cine l-a făcut, l-a făcut cu gândul să se pitească după el, să nu fie văzuţi şi de cumva se va putea, alţi oameni străini de ţara lor, să nu le-o cotropească.
– Atunci de ce l-au mai făcut dacă nu este casă? Cum faci ziduri mai mari ca ale casei, ca să te ascunzi şi nici nu le pui acoperiş?
– Nu toate adăposturile, nu toate ascunzătorile, sunt case. Unele au alte înfăţişări.

– Şti ce bunicule. Pe mine nu mă interesează zidurile care nu sunt case. Mă duc să mă joc. Şi plecă nepotul la un prieten să “bată” un meci pe calculator. Bunicul a rămas fără companion. Cum programele la televizor la acele ore erau mai mult reclame, bunicul băiatului, a considerat mai sănătos un “pui de somn”. Spera ca măcar acum, de această dată, să nu se potrivească zicala cu: “socoteala de acasă care nu se potriveşte cu cea din târg” ? Numai că nu trecu mult timp şi nepotul întră în casă val vârtej cu băiatul cu care a crezut că “vor bate meciul”.
– Bunucule, bunicule, îl zgâlţie nepotul, hai scoală că a venit şi Sandu “să asculte vântul”!
– Şi mă rog, de când îl interesează pe Sandu vântul?
– Şti bunicule, Sandu are maus-ul fabricat în localitatea în care ai zis tu… cu …ciclonul…
– Măi puiuţ pe acolo chiar că nu se fac maus-uri. Dar de ce credeţi voi că a fost făcut acolo?
– Păi scria pe el UE.
– Poate C.E., nu?
– Aşa, dar parcă localitatea ce ai spus-o aşa avea iniţialele.
– Nu erau aşa. Eu vorbeam de Ulan Bator. Or UE înseamnă Uniunea Europeană sau CE –comunitatea europeană. N-au trecut nici zece minute şi n-ai reţinut nimic din ce ţi-am spus. Ce rost mai are să-ţi spun ceva! Nelu, prins cu “mâţa în sac”, se apropie de bunic şi-i şopteşte la ureche: ”bunicule te-m lăudat lui Sandu cât eşti de deştept şi acum vezi ce-mi faci? Hai te rog spune-ne ce “şopteşte vântul” să audă şi el.
– Bine, bine, dar să nu mai uiţi ! Vântul acesta care vine din pustiul Gobi, de pe la Ulan Bator trece şi prin Ferneziu. Sunt dovezi certe că de câţiva ani chiar se opreşte pentru câteva zile în Ferneziu şi apoi cu un nou avânt, spală toate câmpiile şi toţi munţii de căldură lăsându-şi mantia albă de zăpadă peste Ardealul nostru drag.
– Bunicule dumneata chiar crezi că vântul care vine din Gobi se opreşte în Ferneziu. Da ce el ştie unde-i Ferneziul, cartierul acela care nici gară nu mai are? Bunicule cred că vrei să mă faci de râs înaintea lui Sandu. Vântul Ferneziului! Bunicul băiatului fără a face caz de replica nepotului continuă:
– Când am auzit şi eu prima dată povestea aceasta am crezut că persoana care mi-a spus-o doreşte să mă ia peste picior, ori să mă “paseze” ca pe o “bomboană agricolă” Ne putând suporta lucrurile indecise am plecat eu la Ferneziu, să lămuresc cum stau lucrurile pe acolo. Culmea era că omul avea dreptate în tot ce mi-a povestit el. Vântul se oprea în Ferneziu!
– Hai bunicule, cum se oprea vântul în Ferneziu? Şi de ce îl făcea pe el să se oprească acolo bunicule?!
– Pe vremuri, în perimetrul oraşului Baia Mare existau mai multe cinematografe. Chiar în oraş erau cinematografele: Minerul, Flacăra şi I.C.Frimu, 1Mai era în Ferneziu şi unul în Baia Sprie. De câtva timp cel din Ferneziu a început să se deterioreze, să se distrugă, şi chiar să se prăbuşească.

Vântul care poartă toate şoaptele şi poveştile noastre, ale vieţilor noastre, şi-a aflat la început în pereţii cinematografului, o gaură, apoi alta în tavan, ca după aceia să se pună stăpân peste toată sala care a fost Cinematograful 1Mai din Ferneziu. Discret dar şi timid a început să asculte şoaptele de dragoste ale tinerilor şi mai puţin tinerilor perechi care mergeau la cinematograf să-şi dezvăluie iubirea. Acolo probabil că în semiîntunericul sălii de proiecţie îndrăzneau fiecare, sperau că în întunericul sălii nu li se vedea timiditatea în ochi. Poate că acolo în lumina slabă a proiectorului îndrăzneau şi cei mai timizi să-şi ofere sentimentele de iubire, după ei singurul loc unde se simţeau protejaţi de sfredelitoarele priviri ale curioşilor care-i intimidau când îndrăzneau să-şi facă cunoscute cele mai delicate confesiuni. Toate aceste şoapte de dragoste, toate aceste promisiuni de viaţă, toate începuturile îndrăznelii unor noi iubiri de acum nu se vor mai împrospăta zi de zi, săptămână de săptămână ori an de an. Cinematograful 1 Mai s-a prăbuşit şi tot ce au avut mai bun de dăruit toţi îndrăgostiţii care acolo şi-au deschis sufletele, numai vântul nu a permis să se piardă atâta bunătate, sinceritate, şi candoare emanată de atâtea generaţii de îndrăgostiţi. De aceia an de an cât a durat ruinarea localului unde au avut loc poate cele mai frumoase momente ale atâtor mii de cupluri de îndrăgostiţi, numai vântul singur a hotărât ca aceste efuziuni de dragoste trebuiesc spuse şi ştiute de toţi îndrăgostiţi lumii. Prin munca şi oboseala vântului, de acum se va şti pretutindeni cât de buni au fost cei care şi-au şoptit în acel local dragostea şi, că multe dintre acele şoapte de dragoste au fost adevărate şi s-au înfăptuit. Există poveşti adevărate care nouă oamenilor ne sunt cele mai scumpe. Acestea sunt adevăratele momente ale iubirilor noastre. Oamenii care acolo şi-au declarat dragostea, 5—-se simţeau departe de relele lumii. Atunci îşi trăiau numai fericirile de îndrăgostiţi. Vântul, fenomen meticulos al Mamei Naturii, an de an le-a învăţat poveştile şi iubirile, şi bun cum îl ştim şi harnic aşişderea, le-a cules şi le-a dus mai departe toate acele candide poveşti pe care numai îndrăgostiţii le pot trăi şi savura. Din fostul cinematograf, aproape întotdeauna ieşeau afară fericiţi, uitându-se cu sufletele lor pline de iubire, la ceilalţi oameni pe care pentru una, două, ore din zi, le dădeau frumoasa impresie că LUMEA FRUMOASĂ. LUMEA ESTE BUNĂ. LUMEA ESTE FERICITĂ iar SUFLETELE LOR ALIMENTAU FERICIREA LUMII. Poate ai observat că de câţiva ani vântul vine şi în rafale care mai şi strică şi eu îl înţeleg, Unii mai “gospodari” din partea locului, şi-au luat cărămizi pentru ei din fostul cinematograf. Care muritor poate fi atât de bun ca să merite aceste cărămizi martori ale nenumăratelor iubiri, ca să-şi permită să le folosească pe acestea, pe post de banal pământ ars. S-a comis o mare greşeală prin acest gest şi de aceia acum, când vântul trece pe lângă casele din Ferneziu care “au înghiţit” cărămizile de la sala cinematografului, cărămizi care ne cunoşteau iubirile cartierului întreg, vântul izbeşte în rafale în speranţa că va putea smulge cărămizile iubirii de la furi. Desigur că singur nu poate face nici el multe. Atât că mi-a şoptit vântul mie, că unii oameni din Ferneziu şi-au furat MONUMENTUL IUBIRILOR lor înlocuindu-l cu lutul ars. De aceia dragii mei nu putem să ne aşteptăm la mult bine pe lumea aceasta, acum când vedeţi şi voi că s-au găsit şi asemenea oameni care au făcut şi fapta aceasta monstruoasă?. E târziu, dar sunt sigur, că vântul care ne va aduce iarna următoare ne va şopti şi ce va trebui de făcut! Voi ştiţi, nepoţii mei?

TOMA G. ROCNEANU 3 decembrie 2004