La oprirea morii, lăcătuşii au ieşit afară, dar nu au mai vrut să intre în moară. Era de înţeles. Nu se întâmplă două minuni în acelaşi loc, în aceiaşi zi. Colegii care i-au înlocuit, s-au asigurat că moara are frâna pusă, după care au intrat în moară. Au început să dea jos resturile de blindaj. Dacă cu barele nici ei n-au avut probleme, în schimb segmenţii nu-i puteau desprinde de pe capetele morii. Stăteau atât de bine de parcă erau sudaţi. După epuizarea metodelor de lucru obişnuite, au pus mâna pe baros şi pe o daltă cu coadă şi au început desprinderea segmentelor. În jurul orei două din noapte, s-a auzit un urlet înfiorător. O ţandură de oţel desprinsă din capul dălţii i-a perforat ochiul lui Mircea. Maşina de intervenţie l-a dus la policlinică. Era noapte şi acolo. Oamenii dormeau şi ei chiar dacă era de gardă şi ca ori ce om trezit din somn, nici medicul nu vedea mai bine. După ce a spus că ţandura a fost scoasă, ia pus un pansament şi l-a trimis la lucru. Dimineaţa, medicul oftamolog l-a suit în AVIASAN (avionul sanitar) şi trimis la Cluj. La ora 8, Mircea era mai sărac cu un ochi. Dacă până acum s-a descurcat rău în viaţă cu doi ochi, ce-i va rezerva viaţa cu un singur ochi. Prima “palmă” dată de viaţă a fost că l-a părăsit logodnica si acum după mult timp vă pot spune că nu l-a dorit nici-o fată de soţ, cu un singur ochi, dar câte i-a pătimit sufletul, numai el ştie. “Leacuri la inimă nu-s”. A fost una din întâmplările care m-au marcat şi pe mine, dar a rămas uimirea acestui fapt cum unii “prin binele” făcut de ei nenorocesc o lume întreagă”. Schimbarea fluxului tehnologic a schimbat toţi oamenii din flotaţie, a distrus un lucru bun şi a deschis calea nenorocirilor pentru alţii.
Elisabeta credea că ultimele vorbe spuse de Paul, ori parcă întreaga povestea o ştia din altă parte. Dar şi-a amintit-o pe aceasta, deoarece era singura poveste, ori poate singurele cuvinte din partea lui Paul, care nu-i erau adresate ei, erau unicele sale cuvinte în care nu s-a simţit “obligat” să-şi curteze cumnata.
După reaudierea acestei groaznice poveşti, Elisabeta pentru a-şi reordona gândurile şi de cumva o să reuşească, să beneficieze de faptul că era în Băiuţ pentru a-şi “reîncărca bateriile”. Uşor, uşor, gândurile-i fugeau încet spre trecuta-i tinereţe, cu necazurile şi bucuriile ei, ca a oricăruia om de fapt.
Cu puţin timp înainte de moartea mamei sale, Elisabeta era considerată FRUMUSEŢEA BĂIUŢULUI, şi după numai câteva luni… din aceasta a devenit:

“Căci te iubesc, copilă, ca zeul nemurirea,
Ca preotul altariul, ca spaima un azil;
Ca sceptrul mâna blândă, ca vulturul mărirea,
Ca visul pe-un copil”
Versuri scrise de Eminescu, cu toate că în acel moment mai bine i se potriveau, alte versuri mult mai triste, ale lui St.O.Iosif:

“La ce amarul deznădejdei multe,
Zădărnicia unor lacrimi smulte,
Biet suflet gată să-şi pornească zborul?
Alină-ţi plânsul, potoleşte-ţi dorul
Şi-ntoarce-te spre Atotoateştiutorul;
El singur numai poate să te-asculte”.

La acestea şi la altele medita Elisabeta. Confirmarea FRUMUSEŢII BĂIUŢULUI, naşte şi rivalităţi care cu greu se înăbuşă, de cumva se întâmplă aşa ceva. Cu Maria, cealaltă fată “rivală” n-a avut niciodată probleme.

Are în schimb probleme cu soră-sa, cu Ana. Evenimentele s-au succedat rapid. După moartea doamnei Maier, la scurt timp Ana s-a căsătorit. Acuma căuta să-l atragă pe Maier de partea ei şi s-o îndepărteze pe Elisabeta de lângă soţul ei, ea nutrind o mare gelozie pe toată lumea, datorită faptului că soţul ei îi dădea destule prilejuri pentru a-i alimenta gelozia. Şi evident şi-a mai adus aminte (să fi uitat oare?) că şi ea ar fi putut fi FRUMUSEŢEA dacă, … n-ar fi renunţat. Ana a reuşit să-l atragă pe Maier împotriva Elisabetei. Cu o uşurătate de neimaginat Ana a reuşit să-i insufle faptul că, insuccesele matrimoniale ale lui Maier, sunt din cauza Elisabetei, care le face “zile fripte” candidatelor. Ana se gândea că o dată scăpată de soră-sa, o să poată profita mai bine de taică-său, lucru care sa adeverit imediat. O dată plecată… în lume Elisabeta, Maier i-a făcut Anei şi mobilă dar şi casă, ocazie cu care s-a mutat din vechea casă părintească, stând singuri ca doi porumbei. Elisabeta nu era o smiorcăită, era luptătoare, dar când şi-a dat seama că nu-i dorită în propria-i familie, că aici nu mai are pentru ce lupta, deoarece pentru ea, aici, nu mai era nimic. Nimic nu-i mai dureros decât “tăierea rădăcinilor” şi imposibilitatea refacerii legăturilor distruse. Când nu mai există pe lume măcar o fiinţă care să te poată înţelege, e normal să-ţi pui întrebarea: dacă mai are rost să trăieşti pe această lume? Aici unde nimeni nu-ţi datorează iubire, respect, mângâiere sau preţuire, faţă de umila ta persoană, aici unde a ta familie te alungă, te renegă. Dacă pentru ei, pentru familia ta ai devenit un nimic, pentru acei pe care îi iubeşti, ce pretenţii să emiţi faţă de oamenii străini, pe care nici nu-i cunoşti. Atunci când îţi plânge sufletul în tine de durere, când vezi că nu ai unde să pleci, şi nici alte posibilităţi, e normal că şi mintea ţi se zdruncină trecându-ţi prin cap cele mai negre şi idioate lucruri, care o dată cuibărite să-ţi împingă fiinţa, spre ceea ce nici n-ai îndrăzni să gândeşti într-o situaţie normală. S-ar fi putut ca şi Elisabeta să fi trecut prin această fază de deznădejde, în care să nu găsească nici un sprijin, dar ea era o fiinţă iubitoare de Dumnezeu şi credinţa îi întărea firea. Se spune că: “Unde se închide o uşă se deschide o fereastră”. Într-o seară neagră precum era şi sufletul Elisabetei în ultimul timp, când chinurile la care era supusă de taică-său şi de soră-sa au ajuns la apogeu, s-a întâmplat ca, după ce tatăl şi sora sa i-au “administrat” o bătaie proaspăt ruptă din Rai, Elisabeta scăpând din mâinile lor, s-a baricadat în camera din faţă reuşind să interpună uşa între ea şi agresori. Acesta se pare că a fost ultimul act de “lămurire” că ea nu mai este dorită acolo şi cu tristeţe se gândea la primul pas care urma să-l facă la părăsirea casei părinteşti, lucru despre care în acest moment habar n-are cum va fi, şi ce se va mai întâmpla cu ea. Într-un târziu, aude ciocănituri în uşă, după care aude voci de bărbaţi. În prima fază s-a bucurat că cel puţin va putea plânge şi nu va fi auzită. Nu a trecut mult şi taică-său a început să-i bată la uşă, cerându-i să iasă afară. Elisabeta bănuia că “dincolo” se întâmplă ceva. Cu baticul şi-a şters lacrimile, dintr-o vază a luat ceva apă să-şi spele faţa şi a ieşit să vadă despre ce îi vorba.
Ieşind din cameră a simţit ceva deosebit, dar nu-şi dădea seama despre ce este vorba:
.
“Cu mila-i nesfârşită-i ceriul
Clipirii voastre-nduioşate
I-a dat cea mai curată rază
Din sfânta lui seninătate.” (O.GOGA)

Despre ce era vorba: În acele timpuri, prin judeţul lor, umbla un intelectual pe nume Rodina, care lămurea oamenii să formeze COOPERATIVE de credit, prin care să se ajute săracii reciproc şi prin care ar aduce prosperitate în fiecare sat, ştiind că împrumuturile la bănci falimentează, debitorii nu-i ajută. Într-un sat de lângă Tg. Lăpuş, la Dămăcuşeni s-a înfiinţat deja această cooperativă şi oamenii de acolo, ştiind de fata lui Maier, de Elisabeta, care avea şcoală comercială, au venit la ea, să o roage, să le gestioneze ea banii. De aici se poate deduce că aveau încredere deplină în ea. Discuţiile au continuat cu diferite aspecte tehnice, salariu, condiţii de garanţie şi altele. Când a crezut că discuţiile s-a terminat, Elisabeta a vrut să plece la culcare, de această dată mai împlinită, mai fericită. Oamenii care i-au propus să ia această funcţie nu se ridicau de pe scaune dând semne de ilaritate. Unul se ridică şi zice:
– Apoi noi după matale am venit domnişoară.
– Am înţeles. Vă mulţumesc!
– Nu aţi înţeles. Am venit să vă ducem acum. De mâine deschidem cooperativa.
– Da?Atunci vă rog să mă iertaţi un moment. Se duse în cameră. Se îmbrăcă. Îşi mai luă ceva rufe şi plecă din casa părintească pentru totdeauna. Elisabeta n-a ştiut că de fapt, ea nu se va mai întoarce să locuiască în Băiuţ niciodată. Era conştientă că în viaţa ei se produce o mare schimbare, căreia deocamdată nu-i poate aprecia dimensiunea şi impactul pe care îl va avea asupra ei, asupra vieţii sale. Poate pentru cei ai casei plecarea ei era o uşurare, dar ea a plecat numai pentru că a fost obligată. Nu este nici o plăcere să-ţi părăseşti vatra, satul, casa părintească. Toţi ne “încercăm bateriile” pe ale noastre plaiuri natale, pentru Elisabeta de la moartea mamei sale, casa părintească şi locatarii ei i-au devenit ostili. Acum se contura sigur că aici nu va mai avea ce căuta, ei i-au tăiat definitiv rădăcinile. Ea a devenit ceva în plus, cineva care deranja. Elisabeta simţea că:

“Parcă mi-i se luase o ceaţă de pe ochi
Şi începusem să văd întunericul,
Luna e altfel, acum mi-am dat seama
Altele sunt încheieturile locurilor.” (Marin Sorescu)

Pentru Ana în schimb, dispariţia FRUMUSEŢEI, a dus şi la dispariţia geloziei sale, ba chiar i-a părut rău că-i despărţită de Erji. Îşi exprima părerea de rău că soră-sa şi-ar putea pierde şi ceilalţi pretendenţi şi cine ştie cu cine se va căsătorii. Ea spunea acest lucru, ea care i-a cunoscut şi pe ceilalţi curtezani, mai puţin pe Iosif inginerul. Toţi erau oameni deosebiţi, cunoscuţi în bine în Băiuţ şi evident erau respectaţi de toată lumea. Fiecare dintre ei însemnau o partidă bună.
Pretendenţii pe care-i inventaria acum Ana, erau un mecanic, un foarte bun mecanic băiat tânăr frumos, sprâncenat care se “vedea” oriunde mergea. În ultimul timp, un văr de-al doilea, un oarecare Ludovic, de profesie lăcătuş mecanic, dar pe care nu l-a văzut nimeni să “lăcătuşărească”, venea împreună cu ceilalţi şi pleca împreună cu ei. De regulă nu prea vorbea nimic şi evident nimeni nu-l considera pretendent din motivele de mai sus. După Feri mecanicul, un pretendent cu certe calităţi şi posibilităţi la mâna Elisabetei, era Ioşca minerul, cel mai tânăr şef de echipă, din câţi a ştiut Băiuţul, un om bun, un om de suflet, cu un salar pe potrivă el fiind în această cursă a pretendenţilor chiar de la început. Era un om respectuos şi era respectat de toată “localitatea” fiind considerat ca un model pentru foarte tinerii şi adolescenţi ai Băiuţului.