O altă problemă era dragostea cu care era el înconjurat de băiuţeni. Plecarea lui din această localitate ar fi fost considerată ca o trădare. Apoi casa care a început să şi-o construiască şi căruia i-a pus deja struţul, în toamnă ar fi putut intra în ea, ar fi fost şi ei la casa lor. Cu toate acestea, sau peste acestea, Maier şi-a convins soţia şi era pe punctul de plecare… numai că nu ştia unde, moment în care a primit o ofertă din Petroşani, ofertă deosebită, care prin valoarea ei, făcea ca regretele să nu fie chiar aşa de mari că-şi părăsesc prietenii, munca, satul. Cu sufletul strâns, cu un cufăraş cu scule, Elisabeta soţia lui c-o bocceluţă. Copiii nu aveau, şi-au “luat inima-n dinţi” şi-au plecat în VALE. În Băiuţ (încă n-au plecat şi fac deja comparaţii), în jurul lui Maier, acasă la Maier, în atelierul lui Maier era o animaţie continuă. Tot timpul se găsesc curioşi, prieteni, cum va fi oare acolo în Vale? Au ajuns la Petroşani, s-au instalat şi s-a şi apucat de lucru, şi cât era de lucru! Una din primele observaţii ale lui Maier, în “noua lui reşedinţă” era de domeniul necrezutului. Băiuţenii ţineau mai mult la propriile lor lucruri, erau mai conservatori, mai economici, îşi reparau lucrurile, şi le îngrijeau, le întreţineau, cu alte cuvinte le prelungeau viata. Nu se despărţeau uşor de ele, referindu-ne doar la mobilă. Aici în Petroşani oamenii se despărţeau mult mai uşor de ori ce. Ei nu erau aşa de ataşaţi de obiecte. Şi le înnoiau des, le plăcea schimbarea, noutatea. Se putea spune cert că într-un an, aici aproape toate lucrurile “ se primenesc” prin înlocuire. Această schimbare nu era numai pentru lucru valabilă, chiar şi oamenii, societatea, era schimbătoare în acelaşi ritm. Ritm impus, probabil, prin asimilarea ritmului muncii, care era tumultuos. Cu toate acestea Maier era convins că de nu s-ar câştiga “atâta”, nimeni nu şi-ar permite să arunce uneori lucruri aproape bune, sau care cu un efort minim ar putea redobândi calităţile cerute. Pe de altă parte, în acest loc, unde pe Maier îl zgândărea orgoliul, a constatat lipsa unor meşteri buni, care să poată efectua aceste reparaţii în timpul necesar întreţinerii, normale de altfel.
Imediat după ce s-au stabilit, Maier a devenit curiozitatea petroşenenilor. Cum au început “s-i iasă lucrurile din mână”, pleca şi “vestea” odată cu ele. Avea Maier în jurul său atâţia curioşi, că de multe ori trebuia să-i roage să se “tragă” să se poată lucra. Curiozitatea petroşenenilor era şi justificată. Ei nu au văzut “o fabrică” de nici-un fel şi acum să apară un om care făcea lucruri care ei ştiau că “ele se fac numai în fabrici”. Cu alte cuvinte, lucruri care ei nu le puteau procura numai din magazine, acum ele “se fabricau” sub ochi lor. Pe de altă parte, Maier făcea minunăţii în meseria lui, faţă de munca brută ce o prestau ei. La început îi scotea din sărite “moşmoneala” lui Maier, apoi realizând nobleţea lucrului, acceptau că se poate muncii şi aşa. În trei zile să realizezi numai “lucirea” unui blat de masă. Pe de o parte era descurajant, pe de alta îşi doreau şi ei “să fi ştiut asemenea meserie”. O altă “uimire” era nu numai complexitatea lucrului dar şi multiplele cunoştinţe şi bogatele faze şi procese de muncă ce le aborda în munca lui Maier, ceea ce-i făcea invidioşi pe el care “a ştiut să-şi aleagă o meserie”. Dacă în Băiuţ îi era foarte greu să-şi găsească câte un ucenic, aici nu le ţinea minte numele acelora care-şi doreau să-i înveţe meserie. Ce s-o mai lungim, în două luni erau aşa de bine integraţi în Petroşani de parcă erau oameni ai locului. Se simţeau bine, se simţeau minunat! Aveau de lucru, aveau şi bani şi ce era mai de luat în considerare, oamenii de aici îi preţuiau ca “pe ai lor” nu ca pe “nişte aduşi de ape”. Acuma într-adevăr Maier nu-şi bănuia că a venit la “Cărbunari”. Acestor dovezi de preţuire din parte petroşănenilor, Maier omul care şi-a desăvârşit meseria în Germania, a considerat că într-un fel sau altul trebuie să-i asigure şi el de prietenia sa.

Cu ascuţitul său spirit de observaţie, a constatat că unul din defectele petroşenenilor era lipsa de a nu-şi preţui timpul liber. De aici a plecat ideea care spera să o realizeze, dar pe ascuns, lucru acum foarte greu de realizat cu atâţia “în picioarele lui”.
Chemat fiind la o zi de naştere sau onomastică, Maier a făcut cadou primul său şah realizat în Vale. Şahul acesta, artistic realizat, era aşa de frumos că-ţi mergea la inimă. Maier când a văzut cu câtă grijă şi dragoste desface omul şahul şi-l mângâie, şi preţuieşte realizarea… cu toate că habar nu avea de jocul de şah, a fost deosebit de fericit. E adevărat Maier s-a întrecut pe el, dacă putem zice aşa, toate piesele erau reale operei de artă. N-a folosit vopsea pentru disocierea pieselor, ci a folosit esenţe de lemn diferit realizând finisarea în două nuanţe. Ce să vă mai povestesc dacă omul iubea ceva… şi nici nu ştia la ce este bun. Dar musafirii ceilalţi încă s-au văzut “ eclipsaţi” de cadoul lui Maier dar le-a stârnit invidia faţa de fericitului posesor al şahului. Şi cum nici ei nu erau “născuţi” astăzi, făceau cum făceau, că săptămânal unul avea “ ziua” şi-l aştepta pe Maier cu mare nerăbdare să-i dea… şahul. Maier s-a” prins” de ploaia aceasta de “zile de sărbătoare” şi cu multă râvna şi bucurie căuta să le facă această plăcere. În puţinul lui timp liber a reuşit să înveţe pe câţiva şi jocul de şah, şi de acum să te ţii, toată lumea, toată ziua, jucau şah. E adevărat că nu erau maeştri, dar reuşeau alternativ să-şi “ia berile” unul de la altul. În final dând naştere adevăratelor “campionate” ale Văii, lucruri ce l-a pus pe Maier pe jar cu “ producţia” de şahuri. După ce a simţit un mic respiro în producerea şahurilor, când deja campionatele au devenit activităţi serioase şi respectate, nu numai în beri. Acum Maier le “cocea” o altă surpriză şi tot pe ascuns.
S-a apucat într-o buna zi să le facă ”mingi” şi cugle (kugli-popice) care într-un moment sărbătoresc le-a predat preşedintelui de sindicat. Această a doua surpriză i-a emoţionat pe toţi. Acum erau siguri că şi Maier ţine la ei. După ce i-au mulţumit în mod deosebit, căutau unde să amplaseze popicăria. Mulţumirile aduse, cât şi faptul că pe loc s-a dezbătut locul amplasării cuglăriei, i-a adus o satisfacţie deosebită lui Maier, care putea rivaliza cu aceste versuri:

“Omule, ce-n tine porţi
abisul uman şi culmile omeniei
al tău lăuntru fiind nu negură şi stâncă
ci inimă”
(Karol Josef Wojtyla – Papa Ioan Paul al II – lea)

şi atât de bine se simţea Maier între aceşti oameni, cu toate că el ştia câte le mai trebue la acestora până vor avea o popicărie. Era vorba de bani, de muncă, de timp, dar mai ales aici, ca şi la Băiuţ de altfel, problema era şi… terenul. Este posibil ca până acum, petroşănenii să nu fi avut asemenea gânduri. Acum dacă ai tot ce este necesar unei popicării, dar să n-ai popicărie, nu se făcea În plus minerii sunt oamenii cei mai nepotriviţi când este vorba… de aşteptat… şi mai ales şi câţiva ani. Nişte băieţi mai tineri, au început să i-a lucrul pe cont propriu. Au găsit ei un loc unde au considerat că ar fi posibilă realizarea cuglăriei. Au luat din curtea minei nişte bile manele, le-au fixat executând un dreptunghi, în care au început să care pământ, pentru realizarea pistei. Au netezit-o cu maiurile şi pe uscat şi pe umed. Apărea a improvizaţie, dar se putea juca popice. Un alt grup, de data aceasta de dugheri, au făcut un acoperiş provizoriu şi au mai făcut şi nişte bănci, astfel că această construcţie provizorie avea aproape toate cerinţele, pentru a se putea juca popice la un nivel acceptabil.

În această atmosferă, de tinereţe, de bunăvoinţă şi sinceritate, de muncă neostoită, viaţa familiară a lui Maier şi a Elisabetei, se scurgea neobservată în acel torent de muncă şi de preocupări multiple, reclamate de “oamenii din Vale”, de mineri, care erau nişte entuziaşti sinceri ce-şi ofereau prietenia necondiţionat, fiind capabil de orice sacrificiu în favoarea celor cărora le acordau prietenia lor şi sufletul lor. Acesta era cadrul în care se desfăşura şi viaţa familiară a cuplului Maier şi în această nesperat de frumoasă prietenie şi tovărăşie în orice fel de muncă, timpul parcă zbura atât erau de preocupaţi şi incluşi în toate problemele, încât, pe neobservate, Elisabeta, doamna Maier i-a dăruit două fetiţe, pe Ana şi Elisabeta, care creşteau pe văzând cu ochii, cum creştea şi reputaţia lui Maier. Ce era poate cel mai interesant pentru el, pentru Maier, că a început a început deja “să scoată” primele generaţii de tâmplari, aici în Petroşani. Bucurându-se de această atmosferă prietenoasă care s-a format în jurul familiei sale, de înţelegere şi bunăstare, trecând peste vârsta critică, considerată de medicii de atunci în creşterea copiilor, lui Maier îi era tot mai dor de locurile de unde a plecat, de Băiuţ, unde îl aştepta atâta muncă şi atâţia prieteni şi prietenii, oameni care în aceşti ani l-au însoţit în gândul şi faptele lor, şi aici în Petroşani. Într-o bună zi Maier i-a spus Elisabetei să se pregătească de întoarcere. Să fi fost prin anii “27 când şi-au făcut reapariţia în Băiuţ cu mare bucurie. Erau fericiţi din toate punctele de vedere. Aveau copiii, îşi vor revedea prietenii, aveau şi bani să-şi termine casa. Ce nu ştia Maier atunci, era că întotdeauna va avea un gând, niciodată ostoit, după prietenii şi prieteniile ce le-a părăsit din Petroşani. Era vorba despre acei oameni, care au ştiut cum să-i integreze în marea lor familie, să-i ajute în greutăţile ce le-au avut, prieteni pe care nici nu mai ştia dacă va mai avea ocazia vreodată să-i vadă..
Maier şi-a reluat munca lui obişnuită în acest sat, ce vieţuieşte la gura minei Brainer ori Văratic. Cu toate comenzile ce au rămas în urmă, “printre picături” se străduia să-şi termine casa începută înainte de “croazera de Petroşani” cum îl tachinau uneori prietenii. În perioada imediat după ce soţia ia născut cele două fetiţe, Maier cu toate că nu şi-a trădat meseria, în privinţa educaţiei fetelor era mai atent, mai pe fază, deja avea o preocupare continuă pentru cele două fiinţe atât de dorite, raportat la cealaltă perioadă, când a avut ceilalţi copii şi când creşterea şi educarea acestora era treaba exclusivă a Elisabetei. Nu şi-a uitat nici religia, mai ales că în Petroşani bisericile erau mult mai multe raportat la de unica biserică din Băiuţ, facilitate de care a profitat şi el bucurându-se de participarea la fiecare dintre slujbele.
Maier fiul unui fost colonist german, chemat aici la solicitarea patronilor din acele timpuri, era căsătorit cu doamna Maier, Elisabeta, băştinaşă din satul acesta care la vârsta adolescenţei a fost la rândul ei, o FRUMUSEŢE a Băiuţului, femeie care a ştiut “să-l pună pe jar” pe domnul Maier.
Pe cât era de milităros Maier, pe atât era Elisabeta de blajină, de înţelegătoare, de răbdătoare. Viaţa familiei Maier era viaţa obişnuită a oamenilor de pe acele meleaguri, în acele timpuri, când soţia se adresa soţului cu “dumneata” iar rolul social al femeii se “reducea” (ca variaţie nu ca volum) doar la creşterea şi îngrijirea copiilor şi a locuinţei, la gospodărirea averii, dacă aveau, animale sau păsări de crescut. Faptul că Maier era unicul meşter de mobilă din ţinut, presupunea că-i intrau în casă şi mulţi oameni avuţi, patroni, oameni cu puteri de decizie, cu toate acestea, chiar dacă în casa ei se puneau la cale afaceri care uneori, e normal, priveau şi propria ei familie, averea ei, sau cum a fost acea plecarea în Petroşani, ea ca şi gazdă, ca femeie, avea obligaţia ca soţul său şi partenerii de afaceri să fie serviţi “cum trebuie” în timpul în care se reglau afaceri.