De când se practică acest obicei, nimeni nu-şi aduce aminte să fi trenat atâta acordare acestui titlu de preţuire, adevărata mândrie a satului lor şi a locuitorilor Băiuţului. Aceştia, acum se aflau în această încurcătură, şi nu puteau sau nu doreau, asumarea unui asemenea risc, în luarea acestei decizii. Ori cum vor proceda, două dintre cele trei fete vor fi nedreptăţite şi pentru ce? Numai pentru că s-au născut “în secunda altuia”.
Dacă decizia trena, se poticnea, holteii tomnateci, care n-au făcut nici războiul nu pierdeau timpul. Ei se înghesuiau seara de seară, la casele viitoarelor “frumuseţi” să le curteze. Concurenţa era aşa de mare că un şugubăţ spunea: “de nu se termină mai repede cu acest “colindat”, părinţii fetelor nu vor câştiga atât cât să aibă cu care să-şi cumpere untură ca să-şi ungă balamale porţilor”. Si la câţi dintre băieţi nu le sălta inima după:
“Frumoasă şi jună,oh, dragă-mi mai eşti!
Eu caut şi caut în ochi-ţi cereşti
Si-n veci nu mă satur si-n veci a-şi căta,
Iubită, dorită , o gura-aşa! (Eminescu)”, numai că “ junele” nu erau una ci trei , şi toate cum bine le-a încondeiat bardul.
Cele două surori îşi aveau casa pe-un pinten de deal. Tatăl lor, domnul Maier, era un om dintr-o bucată, recunoscut ca cel mai tâmplar de mobilă din ţinut, muncea bine, cu tragere în inimă, cu sârg şi plăcere iar satul, ca o recunoaştere unanimă, iar o particularitate băiuţeană, i-au introdus lumina electrică în casă, singurul locuitor al Băiuţului care a beneficiat de această înlesnire în acele timpuri. Acum Maier putea lucra “cât îl vor ţine baierele”,mai ales iarna şi în zilele ploioase când, uneori din cauza nebuloasei era obligat să întrerupă lucrul neputând desluşi semnele făcute pe lemne. Şi dacă i-au dus “lumina”, pe stâlpii de susţinere s-au pus şi becuri, lucruri care conveneau şi curtezanilor, ei fiind văzuţi de departe în “ străduinţele” lor, lucru ce le amplifica bătăile, ritmul inimilor ca şi:
” În clopote e numai pace.
Ciocanul nicicând nu mai tace (probabil al lui Maier)
Ciocanul nici când nu mai tace.
Sinistru clopotelele sună,
Ciocanele mai sfinte sună.
Ciocanele mai sfinte sună.(Emil Isac) Pe uni-i deranja lumina şi chiar zgomotele ce se auzeau pretutindeni, într-un sat de muncitori, alţilor însă le părea rău de situaţia dinainte şi de faptul că n-au ştiut să profite din timp. i-ar fi sugerat Elisabetei să-şi aducă aminte şi să rezolve ceva, ea cu puterea ei când :
“ Făceai semne cu mânuţele tale,
Poate şi luna ai vrut în infinit s-o atingi
Şi cu suflarea ta becul electric ai vrut să-l stingi”.(E. Isac)
Iar ei, dacă se poate sa profite puţin de atmosfera creată, chiar dacă n-o să-i mai vadă “satul” urcând sau coborând de la pretendentele la titlul de frumuseţe.
După ce toată “floarea masculină” a Băiuţului, a urcat şi coborât pintenul de deal unde locuiau cele două fete ale lui Maier, unii, mai făcând şi “mătănii” sau patinând pe şezut dacă poteca era udă sau ninsă, se părea că problema acordării titlului de FRUMUSETA a Băiuţului se simplifică. Una dintre surori, şi-a aflat deja pretendentul, aşa că pentru această onoare a rămas în cursă una dintre surori şi cealaltă fată de la borcut. Cu toate acestea starea de nervozitate, de stres, era în creştere în tot satul.
Pentru fete, aşa cum spuneam era o mare cinste sa fi FRUMUSETA, dar acum nici băieţii nu mai erau aşa uşor căsătorit. S-a creat obiceiul ca nici un băiat să nu se mai căsătorească dacă n-a dansat măcar un dans cu FRUMOASA Băiuţului.

Ca să devii Frumuseţea, era normal că trebuia să fii băiuţeană, deci şi băieţi s-au mai întâlnit cu fata, da, dar atunci nu era FRUMUSEŢEA şi preţuita Băiuţului. De aceia se înghesuiau seară de seară să le curteze pe fete, pe viitoarele candidate.
În această manifestare de onoare a fetelor de către băieţi şi de toată obştea satului, existau bineînţeles şi multe reguli, care se impuneau şi trebuiau respectate atât de băieţi cât şi de fete. Ignorarea lor ducea la incompatibilitate, la sfârşitul acestor manifestări tinereşti. Niciodată şi nici unde şansele la un ţel mult dorit n-au fost egale pentru toţi participanţii. În acest joc al nervilor, dar şi al competenţelor, de ocuparea unui statut în propriu sat (unde nimeni n-a fost profet) dar unde ar fi putut deveni un “ cineva”, reacţiile candidaţilor erau diferite, unii dintre ei, neputând mai mult deveneau geloşi, pizmaşi, vânând orice greşeală a celorlalţi competitori:

“ Uşă, care de atâtea ori te deschizi,
Spune-mi, cine a intrat şi a ieşit prin prag?
Al cui zâmbet ţi-a fost mai drag?
A cui mână încet te-a desfăcut?
Cine te-a trântit când a dispărut”( E. Isac) Ele erau specifice băieţilor, dar erau unele percepte care se refereau strict la domnişoare. Ele nu aveau voie să arate mai multe dovezi de preţuire, de afecţiune , unui băiat în detrimentul altuia atâta timp cât nu era logodită. În momentul cunoaşterii logodnicului, domnişoara avea obligaţii să se scuze faţă de ceilalţi pretendenţi; din acel moment ea nu mai avea voie să aibă curtezan. În acea perioadă va avea voie să discute cu băieţi nici chir în timpul zilei, dacă nu exista o a treia persoană cu ei, un martor. Sera în aşteptarea curtezanilor, fata niciodată nu ştia care băiat se va prezenta la ea. Acest lucru se hotăra numai de către băieţi şi numai după reguli de ei ştiute. Câştigat se considerau aceia, dintre ei, care “prindeau “ o seară de sărbătoare sau de ajun, seară când se putea prelungi puţin întâlnirea şi uneori se mai servea şi câte-o pălincă, se sta la masă cu familia fetei, se crea o adevărată atmosferă de sărbătoare, de suflet. Toate aceste plăcute pierderi de vreme, căci în final constatăm că despre aceasta-i vorba, ne-au amintit de o recentă întâmplare de la un liceu renumit din Baia Mare. Din motive de ea ştiute, directoarea adjunctă şi-a dat demisia. Şcoala avea un corp profesoral destul de numeros, dar nimeni nu şi-a închipuit cât de greu este să promovezi un director în mod democratic şi dacă se poate să aibă calităţi manageriale. Dar adevărata problemă nu era aceasta. Nimeni nu şi-ar fi putut imagina ce cote poate atinge invidia.
Liceul s-a transformat în teatru ca să nu spunem în circ. Toţi profesorii, dar absolut toţi îşi “ etalau” calităţile, calităţi care nu ştiau până acum că le sunt necesare, unii neştiind măcar că le posedă. Acum a nu observa aceste lucruri, a nu le admira la colegii care-i întâlneai, erai considerat rău voitor. Aceste manifestări de linguşeală colegială, aduceau foarte mult cu venerabilul salut: “Ave Caesar” când pretorienii nu mai ştiau cum să-şi linguşească IMPERATORUL. În noianul acela de dascăl, era şi unul, o personalitate deosebită, cu un real talent pedagogic, om realist cu picioarele pe pământ, foarte modest, dar mic de statură, încât unii colegi chiar îşi permiteau să-l ia în răspăr, să-i vorbească irevenţios mai ales acuma când putea fi un real candidat la funcţia de director adjunct. Onestul nostru profesor, şi înainte de acest travaliu, văzând aroganţa unora a considerat că nu-i cazul să-şi facă “prietenii”care se resping, regula lui de-aşi făcea prieteniile, era ca acele persoane să aibă aceleaşi aspiraţii ca ale sale, indiferent dacă aveau sau nu profesii licenţiate.

Printre modeşti săi prieteni, exista şi o familie cu care aveau relaţii deosebite. Acestea se bazau atât pe prietenia dintre ei ca bărbaţi, dar aceste simpatii se găseau şi între familiile lor care aveau afinităţi comune. S-a încetăţenit în relaţiile dintre ei, ca fiecare întâi de mai să-l petreacă împreună în natură, pe Valea Usturoiului. Frumuseţea relaţiilor lor, de adevărată prietenie, a atras la acest nucleu şi alte familii, care simţeau nevoia de relaxare între oamenii integrii.
În perioada aceia de frământări şi speranţe, de căutări a noului director, “cineva” a rostit şi numele onestului profesor ca o posibilă candidatură, exact în perioada de sărbătoare a Întâiului de mai. Toate familiile acelui grup, care se pregătiseră pentru ieşirea în natură, inclusiv familia cu care aveau relaţia mai specială, familia despre care se ştia că se înţeleg şi se distrează bine împreună, erau în vervă, erau pregătiţi să plece în natură pe Valea Usturoiului. În consemnul lor, exista şi posibilitatea ca să plece chiar fără să anunţe în acea zi (de întâi de mai), pentru a ajunge mai din timp şi a găsi un loc considerat “al lor” loc minunat mai ales pentru joaca copiilor. Aşa era şi acuma. Familia lui Tudor şi-au terminat pregătirile, dar n-au luat încă luat legătura cu familia profesorului. Terminând cu pregătirile, în drum spre locul de destindere(Week-end) au hotărât să facă un mic ocol, să vadă în ce fază de pregătire se afla profesorul cu ai săi. Cu bagajele “pe ei”, cu copiii “la mână” c-o ţinută lejeră, mai mult sportivă, au ajuns la locuinţa profesorului respectiv. i-au aflat acasă. Le-au deschis chiar el şi au intrat. După saluturile, bobârnacele şi unele “ împunsături” eliberate în antreu, printr-un gest al mâinii, au fost invitaţi în sufragerie, lucru ce l-a contrariat pe Tudor întrucât:”au venit să plece”. Pentru ai face voia gazdei, s-a conformat, s-au dus înspre sufragerie. intrând acolo, Tudor numai că n-a făcut infarct. Apartamentul modestului profesor era “transformat” în Consiliul profesoral. Aproape toţi colegii liceului unde preda el erau în micuţa lui sufragerie. Auzind ei de acea propunere a acelui “cineva”, colegii toţii s-au grăbit să-i prezinte omagiile. Eventual să le fie preţuită loialitatea de a fi “ primii” care l-au felicitat cu ocazia noii sale numiri. Poate că fiecare s-o fi crezut “primul”… care… Excursioniştii noştri proaspăt intraţi erau ca nişte câini plouaţi, când şi-au dat seama de inoportunitatea prezenţei lor acolo, în acea atmosferă “omagială” proaspăt gudurată, s-au retras înspre puritatea naturii…Cam asemenea atmosferă era şi aici, atmosferă datorată perindatului continuu a băieţilor seară de seară. Niciodată n-a fost interzisă curtarea fetelor de către băieţi, aşa este datina, acesta este rostul, dar să fi văzut în prejma viitoarelor frumuseţi, este un mare atu care creşte prestanţa fiecărui curtezan ce se “mişcă” în sânul acestei societăţi de elită, cu toate că aşa cum se întâmplă în toate cazurile, treburile ies aşa cum parafrazează şi Coşbuc. Deci nu toate sunt pentru toţi:

“Din adâncimi fără de margini a răsărit pe cer o stea;
Şi trişti,nemişcători de-a pururi,aprinşi sori priveau la ea”

O buna perioadă de timp, era vorba de perioada când fetele încă nu aveau titlul obţinut, s-ar putea spune că oarecum şi-au împărţit curtezanii, posibil că s-ar putea să fie mai corect spus, că ei, curtezanii se “rotau”proporţional cu coeficientul de probabilitate considerat de fiecare, că-l au fetele respective, în a primi mult râvnitul titlu. În funcţie de acest deziderat, frecvenţa de vizitare creştea sau scădea la fiecare fată, în fiecare săptămână.
La acest fel de viaţă sau la acest necontenit travaliu, ori posibil că Ana să fi ajuns la o altă concluzie, dar a considerat că scopul intrinsec al curtării unei fete, este chiar aflarea viitorului mire.