Adu-ţi aminte Doamne, de noi minerii, când suntem la fronturile de lucru în lumea întunericului, în truda noastră cu piatra munţilor, pe galerii, pe orizoante, unde la fiecare pas pericolul surpărilor este aproape şi unde moartea este gata în ori ce clipă să ne i-a viaţa.
Te rugăm pe Tine Dumnezeul nostru să fi lângă noi şi să ne aperi de primejdia cea rea.
Doamne Iisuse Hristoase fi cu noi robii de sub pământ şi atunci când cu degetele zdrobite de pietre şi bolovani, ne desfacem merindea şi ne-o aşezăm pe genunchi, pentru a îmbuca de câteva ori, fii lângă noi şi binecuvântează mâncarea noastră.
Fii lângă noi minerii şi atunci, Iisus al Nostru când : toţi parveniţii, toţii străinii, toţi stăpânii, ne înjură, ne lovesc, ne fură;
Tu Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, iartă-i că nu ştiu ce fac!
Prin mijlocirea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi cu rugăciunile Sfintei Varvara ocrotitoarea minerilor, apără-ne Atotputernice de primejdii şi de toată întâmplarea rea.
Pentru binefacerile Tale Doamne te lăudăm şi te iubim, Acum şi-n Vecii Vecilor, Amin, Amin, Amin. (versurile sunt din lirica populară culese de rapsod)

Drept este că între munca dintr-o mină de minereuri, de unde au venit ei, şi una de cărbuni ca cele din Vale sunt mari diferenţe. Dar între un muncitor şi un fost miner, indiferent la ce fel de mină a lucrat el, există o diferenţă şi mai mare. Un miner care ştie ce este ortăcia, mina, disciplina şi lucrul în subteran, nu slăbea cum slăbeau ceilalţi câte trei, patru kilograme pe săptămână. Este vorba acei care veneau aici să câştige bani. Pe aceştia îi îngrozea lucrul în mină şi subteranul. Îţi era milă de ei cum fugeau să se ascundă când crăpa câte-un tropan de rămânea din el numai surcelele şi cu câtă umilinţă se uita în ochii tăi, ca să-i indici un loc unde ar putea sta sau fugii ca viaţa să-i fie cruţată, să fie sigur că nu acolo-şi va afla mormântul. Între producţia de cărbune, accidentele ce se întâmplau destul de des şi comportamentul acestor “mineri”, nervii le erau solicitaţi la maximum.
Nu de puţine ori, viaţa-ţi impunea, acolo jos în mină, să reacţionezi altfel decât doreai, decât ar fi trebuit, pentru a fi scutul uman al unuia sau altuia dintre ortaci. Acest lucru este obişnuit la munca în subteran, dar oamenii aceştia care fugeau după bani şi pe care nu-i interesa mineritul, fiind veniţi din toată ţara şi băgaţi în mină, obligaţi ca în acelaşi timp să se protejeze, şi să dea producţie. Îngroziţi de ce vedeau şi păţeau, era imposibil să înveţe sub presiunea fricii şi nici cărbune nu puteau da. Cei mai vechi, acei care cunoşteau lucrul în băi trebuia să-i protejeze, ei pe aceştia, să le cruţe vieţile. Nu mulţi rezistau la aşa ceva şi… îşi luau lumea în cap…
– Noroc bun, Baciu Petre, îşi strigă un tânăr miner proaspăt ieşit din mină, care din cauza prafului de cărbune nu avea descoperiţi decât ochii şi dinţii.
– Bun noroc… răspunse între două accese de tuse Petre.
– Nu vi-i la un şnaps?
– Nu… nu încă…
– La bună vedere!
– Bună, şi Petre se ridică amorţit de pe bancă şi pleacă în apartament. Îi ieşeau ortacii din şut şi-i era ruşine că el boleşte şi lucră, cu toate că şi el ar dori mult să mai poată lucra. Mulţi dintre ei i-au fost ca şi copii lui. El le-a pus pikamerul în mină şi tot el i-a învăţat tot ce ştiu ei astăzi că este sau aparţine mineritului, şi mai ales cum să-şi protejeze viaţa.

Nu intra cu plăcere în bloc, deoarece o asemenea adunătură de oameni dintr-un bloc, cât altădată într-un sat, fiecare cu metehnele şi necazurile sale, cu fel de fel de probleme. Când au primit locuinţă în acest bloc, era nou abia terminat, câteva săptămâni s-au tot mutat până s-a umplut. Apartamentul de deasupra lor, a fost repartizat unei familii, formată din… două familii. Soţul, la prima căsătorie, s-a însurat cu o femeie divorţată care avea un băiat deja. El soţul avea patruzeci de ani, ea uşor peste această vârstă. Concepţia ei era că trebuie să-şi apere copilul de… soţ, care era un om cumsecade, dar… aşa erau ei. Această mentalitate exploatată de “fecioraş“, l-a făcut un obraznic şi un răzgâiat urât de toată lumea. După mutarea propriu-zisă, urmează amenajarea apartamentului, după gusturile, pretenţia şi posibilităţile fiecăruia. Să fii trecut vreo două săptămâni, când într-o noapte, înspre crucea nopţii, s-a auzit o bufnitură puternică, dar surdă din apartamentul celor deasupra. Petre a aşteptat eventualele replici, pentru a putea desluşi “mişcarea”. În acea noapte nu s-a mai auzit nimic. A doua zi, la întâlnirea cu vecina de “sus”, Petre a întrebat care a fost cauza acelei bufnituri. Femeia, foarte afectată, i-a spus că i s-a desprins suportul de la draperie, continuând că, acelaşi lucru s-a întâmplat cu câteva zile înainte de moartea mamei sale, ea considerând acest lucru un “semn rău” şi-i decisă să se mute din acel apartament. Geaba i-a explicat Petre că poate zugravul o fi umectat mai mult ipsosul cu care era prins, nu i-a putut “muta gândurile” de la ceea ce ea ştia. Era fixaţia ei şi nu era singura ei fixaţie. De câte ori spăla Elisabeta şi-şi punea la uscat în balcon hainele, exact în acel moment, dânsa, avea de scuturat o cârpă sau alta de praf. Au rugat-o, au stabilit zile în care ar putea spăla, nimic n-o putea opri, fiindcă “uita”. Cel mai plăcut era de sărbători, când Elisabeta mai scotea şi din preparatele alimentare pregătite pe terasă şi ea nu uita să-şi scuture flendurile. Din cele trei metode de contracarare a acestei “nobile” activităţi, Petre a ales-o pe cea mai paşnică. A închis balconul. Automatul s-a oprit “desprăfuirile” şi a început “să-şi aerisească”preşurile, luând total lumina din apartamentul lui Petre, până Dumnezeu a pornit un vânt şi a lăsat-o fără ele, obligată fiind să trăiască în bloc, ca ori ce om normal.
Căsătorindu-se băiatul doamnei “de la apartamentul special “cum îi va rămâne numele, mamă-sa l-a lăsat pe el în apartament. Băiatul care a făcut armata la transmisiuni, a fost cooptat de Securitate cu profesia sa de: tehnician radio. Nu l-au ţinut tare mult datorită unei alte profesii nou dobândite. Tipul s-a apucat de băut. Cu ce a mai “strâns” de prin armată, de pe la fostul serviciul, s-a apucat să repare staţii de amplificare, care normal erau şi probate şi neapărat noaptea. Rezultatele “convorbirilor” de zi sau de noapte, au avut acelaşi rezultat ca şi mai vechile discuţii cu mamă-sa. Cum neruşinarea şi lipsa bunului simţ, tindea să devină cunoscută deranjând o comunitate anume, miliţia i-a aplicat o amendă de cinci sute de lei, lucru ce l-a potolit pe loc, de-a mai verifica staţiile de amplificare noaptea. Păcat că amenda nu l-a lecuit şi de băutură. A ajuns că-i tremurau membrele ca la unul bolnav de Parkinson. Copiii lui creşteau sub damful băuturii. Începea degradarea psihică, lipsa de discernământ, coşmarurile. Într-o bună dimineaţă, cu un cablu de alimentare de la o staţie de amplificare, s-a spânzurat la nici treizeci de ani. După “tratamentul” aplicat de soţ, nici soţia nu a trăit mai mult de zece ani după el şi s-a stins şi ea. Fetiţa s-a căsătorit şi a trebuit să părăsească apartamentul, datorită faptului că fratele ei era primul bărbat din familie căruia-i trebuia… bărbaţi şi avea nevoie de apartament. L-au vândut destul de bine şi s-au mutat pe alte meleaguri.

În apartamentul special s-a mutat o familie tânără de nici 26 de ani, având o fetiţă “la primii paşi”-O nouă perioadă de igienizare, de aranjare, din nou zgomote motivate şi nemotivate, la orele când oamenii de regulă dorm. Din nou pertractări, discuţii, care ştiţi că de regulă nu prea reuşesc mare lucru în relaţiile vecinilor de bloc. Femeia era foarte frumoasă, cu mult şarm, stăpână pe ea, convinsă fiind de calităţile şi frumuseţea sa, nu considera că trebuie să fie mai conciliantă în relaţiile matrimoniale. Cum s-ar spune nu lăsa nimic din „drepturile” sale. Soţul doamnei, şofer, om umblat şi din toate umblăturile s-a opri la băutură. Seara când se întâlneau, ea-i mai făcea câte o criză de isterie, el bine “brăguit” dormea buştean. Aşa au dus-o vreun an. Pe el n-a reuşit nimeni să-l convingă că „la volan” nu are ce căuta băut. Într-una din zilele lor de fericire, s-au pus în maşină să plece la rudenii. El era ca de obicei băut. Din faţă-i venii un autotren. Reflexele nu l-au ajutat să evite tragedia. La impact soţia lui a murit. Pe el l-au zidit tot în ghips, şi asta la nici 27 de ani. Cam acestea au fi relatările despre foştii şi actualii locatari ai “apartamentului special”. Poate din aceste cauze, dar şi din altele lui Petre nu-i plăcea să locuiască la bloc. Dar…
Petre de la geamul apartamentului său se uita cum:
“printre noi viaţa trecea-nainte n-avea voie-n loc să stee
şi minerii, ieşiţi din şut cu lămpile lor înstelau un cer întinerit” după cum spunea Ion Theodor Ilea. Tristeţea lucrului consta în faptul că Petre nu mai putea spune:
“Şi intru. Prin lungi galerii
s’aud cum răsună ciocane,
că inimi îţi par, năzdrăvane,
în piepturi de munţi cenuşii” (Al. Andriţoiu)

de acolo era el lipsă dintre ortaci, cu toate că el n-a avut niciodată ideea de-aşi, cruţa viaţa şi sănătatea, care acum pentru el nu mai însemnau nimic. De câte ori nu i-a scos pe ortacii săi din pericol, înainte de-a fi prea târziu.
“Înşfăcă trei scânduri, înşfacă securea
Lucrează în friguri, lunatic, aiurea.
Sub grindina morţii din acoperiş
Iute două cruciş, stâlp a treia proptiş,
Şi peste o clipă, inima-i ţipă.
Salvat abatajul grindina stete!
Ai luptat, ai învins, ai fost om, măi băiete.” (A. Toma)

pentru viaţa lor. Aceste amintiri le trăia dureros de acut acum când le vede feţele lor mânjite cu praf de cărbune din care sticlesc doi ochi jucăuşi cărând cu ei lumina soarelui. Acei ochi care sfidau zilnic moartea şi care se bucurau că: “AU MAI VĂZUT ÎNCĂO ZI LUMINA SOARELUI” iar casa şi familia îi “sunt bine”. Aşa a fost şi el, Şeful brigăzii 1 din sectorul 2. Acum… uşa s-a deschis şi-i intră fostul maistru în casă.
– Noroc bun!
– Noroc, îi răspunde Petre, timp în care maistrul îşi trage un scaun lângă masă. Se uită prin casă, apucă de pe o stelaje un ziar mai vechi, o “Scântee bătrână” o aranjează pe un colţ de masă, după care îşi pune cotul mâinii drepte pe el şi cu hoamărul din mâna stângă îşi lovea cizma de cauciuc. Au stat aşa o bucată de vreme, după care, Turic fostul lui maistru îi zise:
– Petre nu dai o pălincă?! Petre fără a spune ceva, se ridică din fotoliul lui de opt sute de lei, şi trăgându-şi picioarele după el se duce la un credenţ de unde scoate o sticlă. O pune pe masă şi caută un pahar. Unul singur.