Arhiva pentru Categoria » iubeste aproapele «

April 01st, 2009 | Scriitor:

Într-o sâmbătă Elisabeta a fost chemată acasă de Maier. Până în Strâmbu a venit cu o căruţă, de acolo a urcat spre Băiuţ pe jos. Era spre seară şi în spatele ei aude pe cineva cântând. Îngrijorată de faptul că a fost chemată de Maier, neştiind motivul, nu prea acorda atenţie nimănui, deci nici cântăreţului. Cu toate acestea parcă acel cântec fredonat de tipul respectiv, o cuprinde, o imobilizează, îi frânează paşii. Cântecul, cândva, când ea şi Feri şi-au permis puţină nebunie tinerească, l-au considerat ca şi cântecul lor. Cum melodia creştea în amploare, gândurile o duceau la acele zile ale adolescenţei, când visa împreună cu Feri, frânându-i pur şi simplu paşii. S-a oprit şi asculta:
“De ziua nunţii tale-ţi scriu
Acum câteva rânduri,
La nunta ta, nu pot să viu
Şi de aş putea; la ce să vin
Să te mai văd pe gânduri “

Elisabeta s-a oprit, Feri a întors-o cu faţa spre el, îmbrăţişând-o, punându-se amândoi pe plâns în mijlocul drumului. Din când în când, mai trecea câte un om, care le dădea bineţe şi ei îi răspundeau cu sughiţuri. Nici măcar nu s-au sărutat. După ce au reuşit să se liniştească, s-au despărţit mergând fiecare în direcţia sa. Elisabeta a ajuns acasă şi s-a bucurat văzând că Maier este sănătos de asemeni şi soră-sa Ana. Rostul chemării lui Maier ţinea de afaceri era vorba de-ai prezenta un nou cărăuş (rar în acele timpuri când toate animalele erau rechiziţionate), om de încredere cu care ar putea face transporturile ce-i erau necesare, iar cărăuşul primea autorizaţia de transport. S-au înţeles şi a doua zi cu acel cărăuş s-a reîntors în Dămăcuşeni.
Gândurile Elisabetei erau la norocosul de Feri. Majoritatea tinerilor care pleacă pe front, nu se mai întorc, el în timp de război vine în permisie. Elisabeta se gândea că precis Dumnezeu îl iubeşte şi-l ocroteşte. Cu toate acestea era foarte curioasă cum de a putut “fugii” până acasă. Credea că a venit cu trenul până în Baia Mare şi apoi a venit peste Rotunda prin Cavnic. Credea acest lucru, deoarece ea nu-şi mai aducea aminte ca pe lângă ei să mai fi trecut cineva, ori vre-un căruţaş şi acesta să nu-i fi luat în căruţă. Dacă totuşi a ajuns-o şi n-a venit călare, atunci numai prin Cavnic a putut veni. Ori cum pentru ea a fost un dar deosebit de plăcut, cu toate că Feri a fredonat melodia lor, cu toate că a plâns, bucuria revederii a fost fără margini. Elisabeta se gândea la ce plăceri a simţit ea când Feri a cerut-o prima oară la dans, după ce a prins-o de mijloc s-a îmbujorat toată, avea impresia că trupurile lor se mulează unul pe celălalt devenind o singură fiinţă aeriană. Nu-şi putea explica niciodată cum s-a putut întâmpla că, plăcându-se amândoi, nu au reuşit să se apropie mai mult cu toate că prietenia lor era durabilă şi acum şi de ce or fi permis altora să se interpună între ei care erau siguri că se iubeau. Acum… nu-şi termină Elisabeta gândurile că Feri intră în magazin.
– Bună Erjike.
– Bine ai venit Feri. Cum ai putut să “fugi” din război?
– De fapt n-am fugit, dar nici n-am dorit să mă laud că nu-i tare frumos. Am primit o permisie excepţională, scurtă de altfel după cum vezi, pentru că i-am salvat viaţa comandantului. Nu vreau să-ţi povestesc cât de “grozav” am fost, s-a întâmplat şi uite că iar sunt “pe întors”. Asta-i…
– N-a ştiut Băiuţul pe cine creşte, ehei multe s-or povesti despre vitejiile tale.

Categori - citeste on line: iubeste aproapele  | Comments off
April 01st, 2009 | Scriitor:

– Vezi cum mă “ia-i chiar tu”. Sunt foarte grăbit şi crede-mă că n-am dorit să trec prin Dămăcuşeni, dar…
– Ce, dar?…
– Vezi tu, pe mineri nu-i duc în război. Acum le-au adus şi perforatoare. Nu la toţi, numai la unii. Drept este că unii încă nu le ştiu rostul şi cei mai mulţi, reuşesc să facă o gaură manuală, mai repede ca alţii cu perforatorul. Cel mai rău lucru este că scot un praf “că nu te vezi om cu persoană”. Ioşca n-a vrut să-şi ia maşină. Sunt prea prăfoase şi prea gălăgioase. El se descurcă minunat cu perforatul manual, cu toate că lucrul acesta cere o mare îndemânare din partea lor şi poate şi un efort mai mare. Minerul care-i “la bătaie” cu barosul sau cu puţca, loveşte de 20-30 de ori, se opresc, se curăţă gaura de resturi şi apoi trece “la bătaie” celălalt. Loviturile acestea necesită o oarecare precizie, să loveşti sfredelul din mâna ortacului, cu mare putere dar şi cu precizie. Să poţi face şi lucru, e nevoie să fii sănătos şi puternic altfel o gaură care ar fi putut dura o oră, de abia ai face-o într-un schimb. Barosul cu care loveşte dă nişte vibraţii corpului minerului. S-a mai diminuat puţin acest inconvenient punându-se cozi de cireş baroaselor, cozi mai elastice, dar care nu fixează prea bine baroasele, moment în care poţi lovi pe minierul, de la “rotire”, caz în care…
– Feri, poţi să-mi spui de ce-mi ţi-i predica aceasta, întrucât ştii bine că eu nu măi voi angaja la Văratec, la găurit?
– Ştii… Ioşca… de fapt ortacul lui Ioşca… găurind… i-a scăpat barosul în piept. i-a spart pieptul lui… este mort… Dumnezeu să-l ierte! Elisabeta ascultând oroarea povestită de Feri, despre celălalt curtezan al ei, ce dacă ar fi dorit ar fi putut fi soţul ei, a simţit că-i vine un leşin şi plânsul a pornit instantaneu. A fugit în cealaltă încăpere, unde l-a plâns pe îndelete pe Ioşca, blajinul miner, omul care atât cât el trăia, era sigură că va fi şi ei bine, că însăşi viaţa va fi mai bună. Ar fi putut fi o superstiţie, dar până acuma, cât a trăit Ioşca, de câte ori Elisabeta dădea de greu, Ioşca era lângă ea. Era hotărâtă să nu divorţeze de Ludovic pentru a se căsători cu Ioşca, dar Ioşca era pentru ea, certitudinea binelui şi-a speranţei sale şi acum să-l vadă: cum zic versurile:
“N-a fost singur. Muşchii lui creşteau
până ridica ciocanul şi pulsa energia
dar totul a durat atât de mult
până ce a simţit pământul la picioare
până ce piatra nu i-a sfărâmat fruntea
şi nu i-a sfâşiat inima.
i-au luat trupul şi au plecat tăcuţi.
Efortul emană şi un oarecare necaz.
Avea buzele cenuşii, ghetele până la glezne în noroi.
Înfăţişau totul ce printre oameni
ar fi trebuit să dispară.” Karol Wojtyla (Papa Paul al II-lea)

adică mort, un nou mort între prietenii şi cunoscuţii ei cei mai apropriaţi. Viaţa devenea din ce în ce mai cenuşie, mai lipsită de orizont, mai ales că în scurgerea imperturbabilă a timpului, îi aducea pe zi ce trece, dovezi din ce în ce mai veridice că în căsătoria ei nu mai poate şi nu mai are rost să spere că poate cândva ceea ce de fapt este o căsnicie locul unde ea ar fi trebuit să cunoască… fericirea. Soţul ei îşi “făcea” în continuare “afacerile” pe care nimeni nu le-a descâlcit niciodată.
Într-o perioadă oarecum mai fastă a căsniciei lor, Ludovic a lămurit-o pe Elisabeta să-l însoţească la Budapesta, într-o afacere deosebită.

Categori - citeste on line: iubeste aproapele  | Comments off
April 01st, 2009 | Scriitor:

Capitala Ungariei, şi acum şi a acestui ţinut românesc cedat fără luptă, era un lucru ispititor, pentru oricine. Ea a acceptat această presupusă călătorie de plăcere, care s-a făcut… pe tampoanele vagoanelor trenurilor. Cu multă greutate au reuşit să ajungă în locul unde şi-au lăsat bagajele în momentul în care intenţionau să urce în tren, ca să constate că… nu le mai au. Aşa s-a sfârşit “afacerea secolului” pentru Elisabeta şi Ludovic.
Aşa i-a rămas ei să se bucure de… bucuria altora, pentru ea n-au mai rămas multe bucurii, doar dacă… nu uităm că fiind o Frumuseţe, lucru vizibil şi astăzi, mai ales când era obligată să iasă din casă, era ca o trezire când îşi dădea seama cu câtă consideraţie se străduiau “unii” bărbaţi s-o salute, să-i ofere un compliment, să se ştie pentru puţină vreme în “discuţie” cu ea. Aceste “fenomene” le-a observat prima oară când lucra în Dămăcuşeni şi au venit prima dată revizorii contabili, oameni importanţi, plictisiţi, infatuaţi chiar în momentul în care-ţi intrau în prăvălie. La vederea ei a Elisabetei, parcă sufereau o metamorfozare. Nu mai erau persoanele care vânau greşelile altora impunându-şi superioritatea, nu mai era aroganţii de mai înainte, erau oamenii care, omeneşte încercau să aranjeze lucrurile să meargă bine, aşa cum trebuie. Situaţii din acestea se produceau adeseori în prezenţa Elisabetei, dar nefiind profitoare, ba mai mult viaţa şi căsnicia ei nu prospera din asta, şi nici nu a găsit o soluţie viabilă de-a ieşii din impas cu soţul ei, cu căsnicia ei. Au hotărât să se mute în Baia Mare, ocazie cu care considera că odată rupt dintre prietenii lui, din mediul lui, poate se va trezi şi Ludovic, şi va ajunge şi el să tragă la propria lui casă. Dar numai după puţine zile de la evenimentul mutării, Elisabeta vedea că Ludovic cu convingere “trage” în altă parte. Sigur că în discuţiile purtate, Ludovic a încercat diferite tertipuri, prin care căuta ca să “scoată mingea” din terenul său. O primă problemă era că el nu are un copil, un băiat. Trebuie spus că alcoolicii îşi cam pierd potenţa… de tineri, iar dacă cineva îşi doreşte un băiat… “nimic mai simplu”, vorba reclamei pentru un soţ care are raporturi cu frecvenţă normală în căsnicie. Lucru cunoscut şi certificat ştiinţific de multă vreme. Când un om are frecvente escapade, şi când vine acasă-i “lemn” precis că nu va avea băieţi niciodată. E adevărat că Ludovic n-a spus că el să-şi facă copilul, ci Elisabeta.
Elisabeta văzându-şi visele îngropate în ţuica lui Ludovic, convinsă fiind că ea nu-şi mai poate smulge nici-un drept atâta timp cât soţul va bea, s-a dus la Băiuţ să-i ceară un sfat lui Maier. Amândoi s-au apucat de povestit şi într-un târziu, Maier o întreba pe Elisabeta:
– Tu fată de ce-ţi nenoroceşti tinereţile lângă un beţiv care nici nu lucrează. Ce fel de trai crezi tu că vei avea mai târziu cu el?
– Şi ce să fac tată?
– Desparte-te!
– Cum să mă despart, eu sunt catolică.
– Cine ţi-a spus asta?
– Cum cine? Doar suntem o familie de religie romano-catolică.
– Şi tu unde te-ai măritat?
– La biserica din cimitir din Baia Mare.
– Draga Tati te rog să mă ierţi că nu ţi-am spus până acuma, drept este că nici tu nu m-ai întrebat, dar tu ai fost botezată la ortodocşi, în Petroşani.
– Cum aşa tată? doar voi sunteţi catolici.
– Dragă tatii, este adevărat, şi am făcut-o fără intenţie, să nu crezi că eram beat. În Petroşani am avut foarte mulţi prieteni de care eram legaţi ca nişte fraţi. Acolo se merge mult mai frecvent la biserică decât se merge ori unde în altă parte.

Categori - citeste on line: iubeste aproapele  | Comments off