Într-o sâmbătă Elisabeta a fost chemată acasă de Maier. Până în Strâmbu a venit cu o căruţă, de acolo a urcat spre Băiuţ pe jos. Era spre seară şi în spatele ei aude pe cineva cântând. Îngrijorată de faptul că a fost chemată de Maier, neştiind motivul, nu prea acorda atenţie nimănui, deci nici cântăreţului. Cu toate acestea parcă acel cântec fredonat de tipul respectiv, o cuprinde, o imobilizează, îi frânează paşii. Cântecul, cândva, când ea şi Feri şi-au permis puţină nebunie tinerească, l-au considerat ca şi cântecul lor. Cum melodia creştea în amploare, gândurile o duceau la acele zile ale adolescenţei, când visa împreună cu Feri, frânându-i pur şi simplu paşii. S-a oprit şi asculta:
“De ziua nunţii tale-ţi scriu
Acum câteva rânduri,
La nunta ta, nu pot să viu
Şi de aş putea; la ce să vin
Să te mai văd pe gânduri “
Elisabeta s-a oprit, Feri a întors-o cu faţa spre el, îmbrăţişând-o, punându-se amândoi pe plâns în mijlocul drumului. Din când în când, mai trecea câte un om, care le dădea bineţe şi ei îi răspundeau cu sughiţuri. Nici măcar nu s-au sărutat. După ce au reuşit să se liniştească, s-au despărţit mergând fiecare în direcţia sa. Elisabeta a ajuns acasă şi s-a bucurat văzând că Maier este sănătos de asemeni şi soră-sa Ana. Rostul chemării lui Maier ţinea de afaceri era vorba de-ai prezenta un nou cărăuş (rar în acele timpuri când toate animalele erau rechiziţionate), om de încredere cu care ar putea face transporturile ce-i erau necesare, iar cărăuşul primea autorizaţia de transport. S-au înţeles şi a doua zi cu acel cărăuş s-a reîntors în Dămăcuşeni.
Gândurile Elisabetei erau la norocosul de Feri. Majoritatea tinerilor care pleacă pe front, nu se mai întorc, el în timp de război vine în permisie. Elisabeta se gândea că precis Dumnezeu îl iubeşte şi-l ocroteşte. Cu toate acestea era foarte curioasă cum de a putut “fugii” până acasă. Credea că a venit cu trenul până în Baia Mare şi apoi a venit peste Rotunda prin Cavnic. Credea acest lucru, deoarece ea nu-şi mai aducea aminte ca pe lângă ei să mai fi trecut cineva, ori vre-un căruţaş şi acesta să nu-i fi luat în căruţă. Dacă totuşi a ajuns-o şi n-a venit călare, atunci numai prin Cavnic a putut veni. Ori cum pentru ea a fost un dar deosebit de plăcut, cu toate că Feri a fredonat melodia lor, cu toate că a plâns, bucuria revederii a fost fără margini. Elisabeta se gândea la ce plăceri a simţit ea când Feri a cerut-o prima oară la dans, după ce a prins-o de mijloc s-a îmbujorat toată, avea impresia că trupurile lor se mulează unul pe celălalt devenind o singură fiinţă aeriană. Nu-şi putea explica niciodată cum s-a putut întâmpla că, plăcându-se amândoi, nu au reuşit să se apropie mai mult cu toate că prietenia lor era durabilă şi acum şi de ce or fi permis altora să se interpună între ei care erau siguri că se iubeau. Acum… nu-şi termină Elisabeta gândurile că Feri intră în magazin.
– Bună Erjike.
– Bine ai venit Feri. Cum ai putut să “fugi” din război?
– De fapt n-am fugit, dar nici n-am dorit să mă laud că nu-i tare frumos. Am primit o permisie excepţională, scurtă de altfel după cum vezi, pentru că i-am salvat viaţa comandantului. Nu vreau să-ţi povestesc cât de “grozav” am fost, s-a întâmplat şi uite că iar sunt “pe întors”. Asta-i…
– N-a ştiut Băiuţul pe cine creşte, ehei multe s-or povesti despre vitejiile tale.