– Ştiţi, că alaltăieri, pe strada noastră, s-a spânzurat un om. După terminarea schimbului, mergând spre casă, erau acolo procurorii. Unul dintre ei ne-au solicitat ajutorul”. Mie nu-m plac treburile acestea şi mi-am văzut de drum. Alexa însă, numai că n-a dansat cu spânzuratul. Tot ce i-a cerut procurorul făcea c-o plăcere nedisimulată. L-a coborât din copac, îl fixa să-i facă fotografii, după care l-a aranjat în coşciug. Toate acestea le-am aflat de la o vecină de-a mea, dar de dimineaţă, pentru a-i admira curajul mi-a repovestit cu lux de amănunte chiar Alexa, apoi fiecare ne-am văzut de treabă. Azi aveam norma să scoatem o sută de cară (vagonete) şi să le ducem la colector. La primele curse, de început, n-am sesizat nimic neobişnuit. Pe măsură ce timpul trecea, creştea şi viteza la împins vagonete. În prima fază am crezut că acest lucru se datorează faptului că suntem în pantă la coborâre şi poate ca Alexa să-l fi lăsat fără frână, dar am observat că şi la deal, vagonetul are viteză crescută. Am ajuns fugărit de Alexa care era în spate cu vagonetul, de nu mai puteam respira. După un timp sfârşit de atâta alergătură şi urcat pe tampoane, uneori chiar pe picioarele mele, m-am oprit. L-am prins pe Alexa de piept şi cu lampa am vrut să-i dau în cap. Alexa, tremurând din tot corpul, cu ochii injectaţi şi capul plecându-i în toate direcţiile, bolborosea ceva. Am pus lampa jos şi i-am tras două perechi de palme să-l trezesc. După ce şi-a revenit, Alexa mi-a povestit că oriunde merge îl vede pe spânzurat că vine după el, de aceea a fugit atât cu vagonetul şi mi-a rupt cizmele şi puţin a durat ca să nu-mi rupă şi picioarele. Şi acestea toate numai datorită faptului că s-a vrut “ mare actor” în pozarea cu spânzuratul. Maistrul i-a rugat să se aşeze unul lângă celălalt. Când s-au văzut cum arată i-a umflat râsul.
Această povestire i-a spus-o cândva Ioşca. Acum Elisabeta se gândea la el la ce-ar fi trebuit să facă. Cu toate că era căsătorită cu Ludovic, ea încă nu l-a uitat pe Ioşca, pe miner, cum spunea atât de frumos Şiugariu:
“Nu v-am uitat, minerii mei. Îmi pare
Adeseori că trec cu voi spre mină,
Pe Valea Roşie; coloană lină,
Înşiruită pe o dungă de cărare.
Cu aceiaşi lampă de carbid în mână,
Păşind tăcuţi, cu frunţile-aplecate,
Îmbătrâniţi şi scunzi, puţini aduşi de spate,
În laibăre şi cioareci vechi de lână.
Subţire , din înalt de zări, se lasă
Amurgul peste sat. În fiecare ogradă, să vadă
Craiul nou, ies fetele din casă
Şi noi intrăm, tăcuţi, pe gânduri, În baladă …”

Da, dar acestea erau problemele lor, ale minerilor, Elisabetei i s-a propus din partea jandarmeriei să prezinte inventarul bunurilor mobile şi imobile. Cu aceasta Elisabeta a pierdut toată ziua la jandarmerie, terminând treaba abia în noapte. Nu l-a mai întâlnit nici pe Ioşca, ea fiind tot timpul ocupată. Drept era că nu avea nici-un răspuns pentru el, dar iar fi plăcut să-l întâlnească. N-a fost să fie!
Elisabeta se întorcea la hotel, prilej cu care îşi rememora şi-şi căuta un oarecare punct de sprijin în această căsătorie, al ei. Absolut toţi cunoscuţii o sfătuiau să divorţeze, să-l lase pe Ludovic care nu va fi veci om de-al casei, întrucât, cu toate că avea meserie, nimeni nu ştia să-l fi ştiut cu serviciu, el făcând frecvent un comerţ păgubos pe muchie de cuţit.

În aceste perioade în care guvernele se schimbau ca ciorapi şi c-o poliţie şi-o jandarmerie intransigentă, mai ales că erau în timp de război, majoritatea mărfurilor erau prohibite, sau se puteau comercializa doar cu asentimentul armatei. Era ciudat dar parcă Ludovic căuta pericolul cu lumânarea, altfel cum se pot explica aceste riscuri, probabil considerate de el, adevărate lovituri, dar care de fiecare dată se terminau prost. De fapt Elisabetei nu pe el, pe Ludovic era supărată, ci pe ea, întru cât din atâţia curtezanii care i-a avut să nu-şi poate da seama ce fel de om este Ludovic şi să-l accepte tocmai pe el de soţ, poate cel mai nepotrivit dintre toţi care i-au trecut pragul. El era singurul care n-a putut realiza o comuniune între ei, liantul care uneşte soţii. Elisabeta chiar fără titlu de FRUMUSEAŢĂ, era o femeie frumoasă, pe care aproape toţi bărbaţi o linguşeau în complimentele care i le făceau, poate “vor prinde” un loc în preajma ei, s-o poată contempla, admira. Elisabeta n-a tânjit după asemenea bărbaţi dar Ludovic, actualul soţ, nu era capabil nici să descătuşeze femeia din ea. Cum ei erau rudenii mai îndepărtate, dar totuşi rudenii, Elisabeta niciodată nu l-a privit altfel pe Ludovic decât ca pe o rudenie, lucru care din start presupune nişte reţineri din partea fiecăruia, mai ales că amândoi erau catolici. Elisabeta a încercat să-i sondeze posibilităţile lui Ludovic, de a realiza această familie, ce sentimente are el în consolidarea ei. A descoperit, cu mare regret, că de fapt soţul ei, nu-i gelos (deci nici la dragoste nu se putea aştepta). La acest fenomen, manifestat probabil între băieţi, Ioşca i-a dat o replică neaşteptată de nimeni:
-“Măi frumosule, tu nu-ţi manifeşti gelozia faţă de Elisabeta, nu pentru că ai fi mai înţelept sau mai tolerant în dragoste, ci datorită faptului că nu-ai fost capabil, nu eşti capabil să-o faci să strălucească, să-i aprinzi ochii şi viaţa, s-o faci să te dorească. Aici eşti tu mic, şi nebăgat în seamă. Asta eşti tu domnule! Poate ar mai trebui să-ţi mai fac o completare. Cred că ţie îţi place că Elisabeta are părul lung şi acest lucru te condamnă, întrucât cred că în “experienţele” tale, ai observat că numai femeile slabe, puţine la trup, au părul lung iar de când Elisabeta-i măritată după tine, are cel mai lung păr dintre femei, fericitule!”
Ea pe zi ce trecea era tot mai convinsă că această căsnicie e un fiasco. Poate mulţi se vor întreba ce o obligă să continue acest mariaj. În afară de faptul că ea fiind de religie catolică, şi nu putea divorţa. De la mama ei a învăţat că femeia trebuie supusă în căsnicie şi să îndure tot ce-i impune acest lucru dar poate cel mai dureros lucru era că printr-un divorţ (numai la primărie) ar fi confirmat în faţa tuturor prostia făcută prin căsătoria ei cu Ludovic şi acest lucru îi părea mai deplorabil ca orice.
Supuşenie a arătat ea şi până acuma. De fapt a fost singurul sentiment la care a apelat până acum soţul ei, care, în momentul când dorea “să-şi iubească nevasta”, să aibă un act sexual, el i se adresa cu aceste cuvinte: “ te rog să mă laşi” sau “stai puţin să facem…”, prin aceasta el nu i-a cerut niciodată participarea la actul sexual ci numai “să i se ofere locul plăcerii”, pentru Elisabeta aceste lucruri, aceste frâne, erau o stopare a oricăror participări la actul în sine, o renunţare definitivă.
În momentul în care cineva cere supuşenie, înseamnă că de fapt el nu are nimic ce să ofere în dragoste, şi când cineva nu are nimic de oferit, ar trebui să-şi dea seama, că nu are dreptul să ceară. Este de neiertat să te căsătoreşti, să ai cea mai frumoasă soţie, pe care nu eşti capabil să o transformi în femeie. Fiinţa, nevastă-ta, să nu simtă, să nu vibreze măcar odată în viaţă pentru a-şi putea da şi ea seama ce rol i-a hărăzit Mântuitorul, ca prin calităţile şi simţirile înnăscute să devii femeie în adevăratul sens al cuvântului, să-ţi vibreze toată fiinţa în trăirea ce ţi-a fost dată. Până o femeie nu simte acel CEVA, până fiinţa nu-i vibrează de plăcere nici păcatele ei nu-i sunt aşa de grele.

Dacă fiinţa ţi-a fost solicitată şi trupul ţi-a ajuns în culmea simţurilor tale, ştiind că după acest sublim mai mult nu mai poate fi şi nici mai bine, îţi dai seama că ai ajuns şi eşti ACOLO şi de acum tot ce-ţi mai rămâne de făcut este să-l lauzi pe Dumnezeu pentru minunata sa lucrare care este OMUL, inconştient fiind că El ţi-a arătat cât a putut plinii în această fiinţă şi căruia, în marea lui mărinimie i-a permis să cunoască NECREZUTUL, iar fiinţa respectivă ajunsă în starea supremă de împăcare a trupului şi-a sufletului şi-a dat seama de marea Lui putere şi generozitate. Din acest moment omul nu va lăsa să treacă o zi fără să-i pomenească numele, fără să-i mulţumească şi în rugile sale să-i aducă şi mulţumirea sufletului său.
Femeia care n-a cunoscut paroxismul în dragoste, este o femeie căruia nu i s-a acordat cel mai important drept al omului-libertatea. Numai în libertate ne dorim a procrea, numai în libertate ne putem creşte copiii, numai în libertate putem visa, putem fi fericiţi. Nimic nu se poate crea, cunoaşte, cerceta fără libertate fizică şi de conştiinţă.
Femeia prin naştere a fost frustrată de drepturile pe care bărbaţii le posedă. O femeie poate da naştere chiar dacă n-are plăcere de actul sexual. Injusteţea vieţii. Poate de aceea s-a născut zicala “cei mai reuşiţi copii sunt copiii din dragostea adevărată, copiii din flori”, dar nu-i dorit să se înţeleagă că toţi ceilalţi copii sunt rodul violurilor. În afară de acest lucru mai sunt şi alte frustrări ale femeilor, alte nedreptăţi pe care ea va trebui să lupte pentru a le îndrepta, a le elimina, ea fiind OMUL care continuu este obligat să demonstreze, să ceară, să lupte. Femeia nu are statut de egalitate nici în faţa legilor, şi asta în nici-un stat din lume. Femeia nu-i discriminată prin sex ea este dispreţuită prin sex. Un exemplu “democrat” din SUA, ţară care nu numai că-i democrată dar are şi un puternic partid democrat. Conform legilor lor, un bărbat poate demonstra paternitatea prin mai multe probe admise în instanţă, cum ar fii: probe cu AND probele cu grupe sangvine, după forma pavilionului urechilor, configuraţia buzei superioare, toate probe care certifică paternitatea indubitabil. Stabilitatea maternităţii în schimb a rămas tot la …”dreptatea lui Solomon”. Deci…
Elisabeta neavând de unde să ştie cum este şi altfel de viaţă, era normal să creadă că aceeaşi lucruri se întâmplă şi în alte familii, cum I se întâmplă ei. Apoi în mizeriile unui război şi imediat după aceea nimeni nu trăia strălucit, ba în unele familii femeile erau şi bătute, ceea ce ei nu i s întâmpla…apoi Elisabeta a început să se resemneze.
Duşul rece, de început de căsătorie a Elisabetei, a mai început să-şi mai piardă din grozăvie şi ruşine, mai ales după ce a putut restitui o parte din paguba făcută de soţul ei cu ocazia acelei nemaipomenite „afaceri”.
Un lucru impresionant a trăit Elisabeta în momentul în care a fost chemată la jandarmerie şi i-au fost restituite bijuteriile care i-au fost luate în gaj. Era un lucru nesperat, incredibil ca în timp de război când vremurile erau confuze, când mureau oameni, dispăreau averi ale oamenilor nevinovaţi, să fii chemat să îţi restituie gajul, pe care orice neînsemnat funcţionar putea să le bage în buzunar, nimeni neavând, în asemenea vremuri, de reclamat, ba mai mult, nici pe Ludovic nu l-au ţinut închis, decât doar pe durata anchetei. Cineva i-a spus că anchetatorii au fost deosebit de impresionaţi de sinceritatea Elisabetei, dar şi de ce fel de căsnicie are. Printre ceilalţi care o sfătuiau să divorţeze de Ludovic se număra şi anchetatorul care a instrumentat cazul. Acestea toate acum erau amintiri. Elisabeta şi-a reluat serviciul din Dămăcuşeni. Oamenii de acolo o preţuiau şi mai mult văzând rezultatul muncii sale, în urma inventarului inopinat făcut de autorităţi, cu ocazia anchetei. Să ai un gestionar în timp de război, care-ţi gospodăreşte avutul ca pe propriul său avut, e mare lucru.