VARIETATEA TIPOLOGICĂ A EPIGRAMELOR

Dacă te supui unui maraton nebumesc de filme de acţiune, te alegi cu ceva mai mult decât confuzie, efecte speciale, proiectile care-ţi declanşează reacţii involuntare şi spontane, anunţate de emblematice vorbe de duh rostite de vreun (super) erou american într-un registru noroios; ori curiozitatea voyeuristică ciupită secvenţial de apariţii bulversante ale femeii fatale. Da, un flux de adrenalină încă îţi activează mintea, în timp ce scenarii reciclate îşi fac loc printre gândurile tale. Astfel, rezervele de energie se canalizează spre imaginea unui duel neobişnuit cu adversari care urmăresc obţinerea unei satisfacţii ironice în urma unei jigniri epigramistice.
Ştim că sunt trei specii ale epigrame: epigrama propriu-zisă, epitaful epigramatie şi madrigalul epigramatic; însă temele abordate sau figurile de stil folosite se transformă în principii de clasificare. De exemplu: epigrama satirică, juridică, umoristică, epitaf etc. Tolba cu ţepi – epigrame, proaspătul volum ieşit de la tipar întruneşte unele specii de epigrame menţionate mai sus.
Ofensa sau nemulţumirea lansată trebuie să fie gravă precum o palmă, o zgârietură (poate psihologică) sau vreo mişcare sofisticată ce sufocă orgoliul adversarului/al sinelui. Epitaful umoristic în versuri poate consta într-o autoironizare, o mică pedepsire pentru abaterea de la îndatoririle unui medic: Mă-mpac cu soarta, n-am pretenţii, / Un singur lucru, Doamne, sper: / Să nu dau ochi cu pacienţii / Acei ce sunt deja în cer. {Ultima spovedanie a unui medic, de Ioan Fârte Adi). Apoi, un epitaf cu sensuri existenţiale găsim în: In tăcerea cea deplină / N-am nevoie de nimic: / Bisturiul e rugină, / Nu-mi dă nimenea un plic. {Epitaf unui chirurg, de Ioan Şiman).
Madrigalul epigramatic se aşterne leal pe paginile cărţii, fiind adresat nu unei femei fatale, ci unui ideal nobil parcă recitat de un cavaler grizonant pe treptele donjonului: Atent sunt gândul să v-ascult, / Căci vă iubesc cu-njrigurare / Şi-acuma tare rău îmi pare/ Că m-am născut mai de demult. {Iubitelor, de Mihai Bodnar).
Şi dacă e să pândim clandestin într-o poziţie strategică pe acest ţinut imaginar unde fiecare poartă o anumită croială cameleonică pe măsura caracterului, vom observa că unele aspecte îşi măresc dimensiunea în

funcţie de influenţa epigramei rostite în câmpul de acţiune. Orice curte trebuie să aibă un bufon licenţiat în stârnirea bunei dispoziţii, astfel că epigrama-calambur îşi desfăşoară fişicul prin ironizarea unei deziluzii, mizând pe deosebirea de sens a cuvintelor asemănătoare formal: Când zboară singuri în vacanţă / Facilităţi au în valută, / Iar pentru orice siguranţă / Au lângă ei o… paraşută. (Politicienii şi avionul, de Viorica Găinariu).
Epigrama perisabilă se axează pe luarea în derâdere a unei situaţii sau personaj notoriu, care la un moment trece în arhivele subiectelor abordate de publicul larg. Autorul mimează un lobby pentru starea materială a politicianului: Fiţi miloşi, îi daţi de-o pită / Să se-nchege în „suită”, / Geoană, neavând mătuţă, / S-aibă casă, s-aibă „uşă”. (Geoană se plânge că n-are casă, de Toma G. Rocneanu).
Perechea domniţă-cavaler îşi epuizează farmecul într-o intimitate prăfuită, unde comicul situaţiei conturează epigrama umoristică: Mulţi ani au trecut cu dor… / Azi îşi spun doar somn uşor; / In odaia conjugală / E consens la… sforăială. (După nunta de aur, de Aurelia Velea).
Acum, sistemul juridic al oricărei organizări e unul infim şi luat la ţintă de ochiul epigramistului prin epigrame juridice sau pamfletare: El pozează că-i cinstit, / Zice că s-a cuminţit, / Astăzi nu mai vrea plocoane / Ci doar „ mici… comisioane “. (Funcţionarul de azi, dc Nistor I. Bud).
Am încercat să relatez tipologia de epigramă din creaţia epigramiş-tilor băimăreni, tară a epuiza tematica în care sunt posibile noi investigaţii.

Prof. Raluca Mărginaş

ZODIA SĂGETĂTORULUI

MIHÂI BODNAR

Nu toţi îmbătrânesc ia fel

Unii au îmbătrânit
Tot lucrând,
Alţii s-au hodorogit
Tot lingând.

TOMA G. ROCNEANU

“Datina”
Faci urări, de sărbători,
Şi-uiţi de partea suferindă,
Dar chefliii – nu-i masori?
Cât e anul ci… colindă!

In memoriam

MIHAI BODNAR
(8 NOV. 1944 – 30 OCT. 2009)

Se zice că prin umorul bine realizat, învingi orice. Chiar şi moartea, spune o butadă a poetului grec din antichitate: Anaxagoras. De limbajul sobru, cu alură morganatică nu se teme Cea cu Coasa, dar de guleaiul, votca şi tutunul spiritual al lui Ivan Turbincă, da!

Mihai Bodnar, care a fost unul din liderii rafinaţi ai Clubului “Spinul” din Baia Mare, a avut parte de viaţa lui – atâta cât a fost – de o abordare hazoasă a unei realităţi ce nu prea se are cu simţul umorului. Şfichierea tarelor unei societăţi cu dantura politică în pioneze, a fost marele lui atu. A fost un epigramist şi-un om de cultură ce şi-a făcut o platoşă impe-netrabilă din jocurile simandicoase de cuvinte, din probozirea prostiei omeneşti, oriunde a întâlnit-o. Fie în
Dragomireştiul natal, fie mai târziu, lovindu-se de stupizeniile groteşti ale aşazişilor “telectuali”, analfabeţi în viaţă, din moment ce erau cocoţaţi la cârma puterilor efemere, de care, bunul meu prieten şi comiliton râdea în hohote sau privea prostia semenilor cu îngăduinţa celui care ştie că-n viaţa asta “totul e deşertăciune”, vorba Ecleziastului din Biblie. De altfel, îmi cita des fragmente din “Cartea Cărţilor”, mai ales când observa sem-nificativ semidoctismul pe care-1 întâlnea la fiecare pas. Şi de care scăpa uşor, convertindu-1 în catrene scânteietoare sau epigrame impre-vizibile cu poantă de final, cum stau bine oricărei vorbe de duh autentic.
Mihai a plecat la cele veşnice lăsând în “Tolba cu ţepi” înţepături pentru Baba Cloanţa, care neavând simţul umorului, ajunge la alte adrese decât cele care trebuie

Ion Burnar

Colegii şi prietenii de la Clubul “Spinul” aducem un pios omagiu celui pe care îl vom purta veşnic în sufletele noastre.

Intrebare

Şi mi-a spus că s-a spetit
Cât în viaţă a muncit;
Insă eu l-am întrebat:
Cum, tu nu lucrezi la… Stat?

Mihai Bodnar