Hotărât lucru, încă nu numai că nu suntem în Europa, dar după cerinţele unei vieţi civilizate cu acces la cultura mondială nu suntem nicăieri. Îmi aduc aminte, cu ceva ani în urmă. că de câte ori era intervievat Marin Preda pe la singura televiziune, nu scăpa de întrebarea: pe când veţi tipări volumul II al Morumeţilor. Întrebarea nu era deplasată şi urmărea două aspecte – să mai citim şi altceva, nu numai “lecturile impuse” şi evident că se şimţea o crasă lipsă de opere literare româneşti pe piaţă. Era efectul degringoladei introduse de cenzură, sentiment firesc că nu mai dorea nimeni să-şi vadă opera ciopârţită de “cineva”. Un exemplu de astfel de bătaie de joc a suferit Buzura, scriitorul care atunci era în top cu scrisul. Nu pomenim de aceia care au trebuit să părăsească ţara pentru aşi proteja viaţa. Au mai fost şi alţi scriitori, regizori, scenarişti, care în momentul în care şi-au văzut “trecută opera pe la cenzură” nu şi-au mai cunoscut-o, nu le mai aparţinea “respectiva lucrare”.
Am păşit câţiva paşi “în spate”, pentru a arăta că “atunci” nu numai criticii literari făceau trimitere la o operă, ci fiecare ziar avea pagină culturală, pagină care avea un redactor avizat, ce prezenta evenimentele culturale din ţară. Acum ne-am dori acest lucru dar acest obicei a dispărut. Şi dispariţia lui are mai multe cauze. În primul rând ne lipsesc criticii de carte şi în ceilaltă parte constatăm această explozie a tipăriturilor care au inundat ţara. Practic toţi cei care nu se pot exprima în publicaţiile cotidiene, îşi adună materialele într-un volum pe care-l publică. Aşa am ajuns ca o cât de mică cronică pe marginea unui volum ieşit pe piaţă, să devină foarte preţioasă, dar mai ales rară, cu toate că acele cronici sunt considerate acte culturale.
Lăsându-i pe critici să-şi rezolve lipsurile, constatăm cu plăcere, că domnul Ion Romanescu, recent tipărit la editura Anca Print din Buzău, POEME, volum de versuri, care se compune din cinci părţi:”De ţară”, “Sonete”, “Rondeluri”, “Poeme cu umor fardate”, “Cu umor fardate” cu o extensie de 230 de pagini. Cu toate că pare un volum care adună opera vieţii domniei sale, este înteresant de constatat că alături de poeziile –cu adevărat patriotice – din prima parte, dânsul ne prezintă şi creaţii foarte recente chiar din actuala campanie de alegeri a anului 2008, an în care a fost editată cartea. Dacă nu era neglijenţa redactorului de carte care nu numai că a făcut multe greşeli la culegere, dar a şi inclus unele greşeli propri, spre disperarea autorului, poezia patriotică este de valoare atât prin creaţie cât şi prin sentimentele pure la care autorul face trimitere, sentimente care în gura politicienilor devin desuete. Poezia patriotică este sobră, bine lucrată şi transmite un puternic sentiment naţional şi un ataşament nemărginit pentru ţară. Datorită bunei prozodii, aproape fiecare din aceste poezii sunt cantabile, ceea ce consider eu că este adevărata poezie.
Acum când vorbele lui Alecsandri sunt mai adevărate ca nici odată, “că tot românul e poet”, domnul Romanescu nu se erijează într-un poet “modern” care înşiră nişte cuvinte fără rost şi uneori fără logică, dar întotdeauna fără a respecta prozodia, semnele de punctuaţie şi alte atribute obligatorii ale poeziei, domnia sa alege, ca bun cunoscător al limbii şi culturi scrise, poezia în formă fixă, poezie pretenţioasă atât la regula compuneri cât şi în cea a exprimări gândurilor şi sentimentelor care-l frământă pe poet. Şi parcă tot pentru a ne uimi cu măestria sa poetică, atât rondelurile cât şi sonetele atacă întreaga gamă a sentimentelor ce-i tulbură fiinţa poetului – de la iubire la fotbal şi de la fotbal la ghiocei. Odată cu înaintarea în vârstă, autorul ţine să ne împărtăşească din experienţă, să critice unele stări sociale şi face acest lucru frumos şi elegant prin fabulele cu care inchee acest volum de poezie şi poeme foarte reuşit şi totodată cuprins într-o frumoasă limbă românească. Calde felicitări pentru reuşită Toma G. Rocneanu

Data de 2 iunie era ziua în care se lansa Nr. 10 al revistei “SPINUL”, dar cu toate că revista a fost terminată la timp, nu I-a mai făcut nimeni lansarea. De fapt ne-am întâlnit în aceiaşi Sală a Cenaclului Scriitorilor, doar că aceasta a fost amenajată ca şi secţie de votare şi încă mai tronau în sală cabinele şi materialele folosite cu o zi înainte în procesul de votare. Domnul Bud Nistor a deschis şi condus lucrările cenaclului şi tot domnia sa a prezentat şi epigramele la citit. În urma lecturării acestor epigrame, în afară de laudele aduse autorului, au avut loc o adevărată lecţie de prozodie care a cordonat-o domnul Filip şi la care au participat şi ceilalţi membrii ai Clubului. A fost o temă binevenită şi de împrospătare a unor cunoştinţe pe care nu le-am folosit de mult timp. Şedinţa a fost destul de antrenantă, chiar dacă decorul era cum era…după votare. Deoarece ne mai întâlnim doar o singură dată inainte de vacanţă, au fost solicitate materialele pentru Nr.11 al revistei “Spinul”. Cu toate că a venit abea a doua zi revista EPIGRAME, ne-am anunţat şi am intrat în posesia ei deoarece în acest număr s-a făcut un colaj al Clubului “Spinul” din Baia Mare şi evident că fiecare era curios să-l vadă. Doamna Aurica Velea, ne-a adus o parte din materialul fotografic realizat la Vişeu şi la Asociaţia “Sfânta Varvara” unde au fost prezenţi şi membri ai clubului nostru şi domnul Bud a precizat şi care dintre aceste fotografii îşi pot afla un loc în albumul Clubului. A venit puţin mai târziu şi domnul Bodnar care a reiterat problema Festivalului de epigrame care probabil că va fii finanţat să se ţină în municipiul nostru. A avut şi Rocneanu o idee care a fost combătută de domnul Bodnar, cel mai sigur dintr-o neînţelegere. În final am regretat că tinerele profesoare, cu toate promisiunile încă n-au apărut încă. Mai menţionez că mai erau prezenţi la întrunire domnii Ţâncaş şi domnul Mureşan. După împărţirea revistei ne-am despărţit pentru a o lectura

– Ce scrie pe ţâdula ceea lipită pe geamul uşii?
– Ce scrie, ce scrie, tu n-ai ochelari să citeşti?
– Am dar nu-s la mine, şi apoi pe mine mă întrebi de ochelari, dar azi mâne întrebarea aceasta se va suna cu totul altfel.
– Cum altfel?
– Nu se va mai pune întrebarea dacă ai ochelari, ci dacă şti alfabetul?
– Ce-ai mai inventat tu?
– – Eu nimic, dar Ministerul aiesta care-şi zice şi al Educaţiei şi al învăţământilui este exact ca şi Fondul de Privatizare. A fost infiinţat să se autodesfiinţeze, el şi învăţământul românesc. Pe măsură ce trece vremea, creşte numărul legilor învăţământului, a “reformelor” în învăţământ şi evident că toate acestea duc la scăderea şi absentarea alarmantă a elevilor, de unde va rezulta creşterea analfabeţilor în România unde deocamdată dânşii sunt puţin peste un milion. Sper că ai priceput.
– -La ce-mi slujeşte priceperea mea, dacă “ăia” nu pricep nimic? Mai bine spune-mi odată ce scrie acolo.
– Păi aici scrie că după masă la cinci se face şedinţă de bloc…
– Da ce le mai trebuie iarăşi?
– – Nici asta nu scrie, dar scrie că vine un delegat de la primărie. Ce este bine că se începe la cinci. după aceea vom putea vedea meciurile din Campionatul European. Joacă ai noştri cu Campionii lumii-italienii.
Aşa cum era figura anunţul de pe hârtie, la orele 17 erau toţii locatarii în holul blocului Asociaţiei de proprietari, singurul bloc în întregime locuit de pensionari.
Nu vă mai spun întroducerea, şi cum unii încă după 20 de ani de la revoluţie mai încurcă vorbele de :domn cu tovarăş, dar vă voi spune, că acel delegat al primăriei era chiar viceprimarul care le-a spus următoarele:
– Sunteţi singurul bloc din Baia Mare în care locuiesc numai oameni la vârsta senectuţii şi fără a face aluzie la “Sfatul bătrânilor” a lui Vida Gheza, sunteţi în adevăratul sens al cuvântului acest minunat “sfat” de la care aşteptăm, ţinând cont de experienţa dumneavoastră, un sfat, o îndrumare, care să ne scoată din impas. Nu vă spun lucruri noi despre poluarea din Baia Mare şi şansa de viaţă a băimăreanului care este mai scurtă cu zece ani, dar a venit şi încălzirea globală, fenomen cu mare extindere în lume cuplată cu fenomenele acestea meteriologice care distrug totul în loc să ajute agricultura să scoată recolte bune. După obişnuitele ciondăneli şi discuţii de toate felurile, cine era în drept s-o facă a conchis:
– – Stimate domnule primar (puţină zgândărire de orgoliu nu strică), pe noi ne-au îngrijorat aceste probleme când s-au ivit, nu după zeci de ani, când aceste fenomene le vede ori ce prunc, dar şi ce viaţă i-aţi rezervat voi aleşii, cu tot necazul ne-am sfătuit, e adevărat că nu în prezenţa dumneavoastră şi am ajuns la concluzia certă, că pădurile neaparat trebuie puse la loc. Mai mult, tot noi ne-am hotîrât să mergem pe a noastră cheltuială să le sămănăm, să le replantăm gratis, dar cu o singură condiţie
– Vă rog spuneţi îl impulsionă viceprimarul.
– Unica noastră pretenţie este să-i puneţi în faţa noastră, în acel rând de plantatori, pe toţi acei care au cumpărat drujbe, pe toţi pădurarii care au marcat lemnele şi pe toţi aceea care au prelucrat lemnele unei păduri, ei ne având măcar localitatea de domiciliu în zonele împădurite. Pe acei care ş-au amplasat gaterile în mijlocul pădurilor îi vom găsi noi.
– Bine bine venerabile, dar dece aveţi nevoie de acei oameni?
– – Este foarte clar. Numai dânşii cunosc exact locul de unde au marcat şi tăiat copacii. Ei ne vor arăta locul, iar noi, cu voie bună, tinerească, vom săpa gropile şi vom pune puietul. Aşa vom şti sigur că vom pune toţi copacii înapoi unde au fost. Dacă nu vom face în acest fel, această activitate de plantare, va fii exact ca raportările din vremurile trecute, iar noi tot fără păduri vom fi.