Cum afară ploua mocăneşte, cu toate că întram în primăvară, am sosit, rând pe rând câte unul, la sediul cenaclului. Pentru a nu ne strica bunele obiceiuri, şi acum, ca de fiecare dată, am aşteptat să treacă banalul “sfert academic”, cu toate că în cenaclul nostru, momentan nu avem nici-un academician, căruia să-i putem acorda acel “sfert de ceas” de întârziere înainte de-aş începe lucrările umilul nostru cenaclu.
Îmediat după : ”Declar deschise…”, preşedintele în funcţie, ne-a relatat cum nişte “onorabili” membrii ai cenaclului nostru, se tot “ţin scai” de “fătucile” alea de la barul OJT. Supărarea fetelor poate că n-ar fii aşa de mare, dacă cele două persoane le-ar fii curtat, dar “băieţii noştri” nu doresc dragoste, ei doreau doar să bea pe datorie, ceea ce este foarte jignitor chelneriţe. În timpul cât ne derula aceste fapte reprobabile domnul preşedinte, am avut impresia că mai mulţi membrii ai cenaclului îşi scăpaseră pixurile pe sub mese. Poate că le-or fi găsit…
Apoi s-a făcut prezenţa, şi aici avem o constatare îmbucurătoare. Eram prezenţi 21% din efectiv. Asta dovedea cât de mult îi interesa pe cei 73 de membri lucrările ordinare ale cenaclului scriitorilor noştri. Consiliul de conducere şi cordonare a Cenaclului, avea la început în componeţa sa : un preşedinte, un secretar şi nelipsitul personaj care strânge cotizaţiile. La data curentă mai sunt în funcţie doar primul şi ultimul. Domnişoara secretară, dacă a văzut că în acest Cenaclu nu este nici cu cine, nici cum, şi nici n-a plătit-o nimeni, sub nici-o formă, ne-a părăsit. Dânsa era tânără, era blondă şi plină de viaţă, ori, la vârsta ei, meditaţiile filosofice, n-o atrăgeau în nici-un fel. Adora acţiunea. Ne-a rămas doar al ce strânge banii, de care, se pare că nu ne vom scăpa niciodată. Operele cenaclierilor – cărţile noastre – le-am afişat în nişte dulapuri vitrine, pe care, cu mare grijă am pus lacăte, şi nu pentrucă ne temem de hoţi, ci pentrucă nu ştim când vom mai putea tipări altele, după câtă “generozitate” revarsă sponsorii zilelor noastre la “cultură”.
Procesul Verbal, care întotdeauna era scris de către frumoasa blondă care ne-a părăsit, se rezumă astăzi la o simplă coală A4 pe care ne trecem pseudonimele şi iscălim cu numele real. După ce fila a trecut pe la fiecare, ne trecem în dreptul numelui şi numărul crt., fapt ce ne evidenţiază, că de fapt prezenţa cenaclierilor este de 1/3 din efectiv. Lucru mare domnule!
Trăim într-o lume modernă tehnicizată, deci este normal, că fiecare dintre noi, are cel puţin un telefon mobil. În timpul în care “colegul de breaslă”, personajul care era “de serviciu la citit sau recitat”, în puţinele minute cât ţine expozeul domniei sale, are parte de mai mult de 30 de întreruperi cauzate de apelurile mobilele noastre. Pentru oricine, asemenea lucruri sunt enervante, pentru noi însă, fragmentele de discuţii “prinse” din aceste convorbiri, sunt adevărate intrigi pentru viitoarele opere….
Încercăm discutarea materialul citit, cum spuneam mai sus, printre pauzele discuţiilor la telefoanele mobile, operaţie care iar se întrerupe, deoarece se constată că sunt mai mulţi cenaclieri afară la ţigară, decât cei ce dezbat materialul în sală, unde făcătură, se vorbeşte mai mult pe mobil decât pe operă.Cu toate că scaunele nu sunt personale sau personalizate, pentru a arăta o oarecare disciplină, ocupăm de regulă acelaşi loc. Până mai ieri, lângă mine, stăteau două colege. Partea unde stau eu este folosită ca şi culoar fiind mai largă. De o vreme, doamnele s-au mutat în partea ceialaltă unde culoarul este jenant de strâmt. Întreb un coleg dacă cunoaşte motivul pentru care au schimbat locul doamnele. Le-am cauzat eu cumva? Tipul mi-a dat un răspuns sec ce nu aşteaptă replică:”Au dorit să fie frecate măcar la spate”… “Cei de la ţigară” sesizează că în sală se aplaudă. Este momentul în care autorul a mulţumit pentru “aprecieri” şi-a servit ţuica. Imediat uităm de toate intrigile şi necazurile şi redevenim aceiaşi prieteni-dintotdeauna, fiecare cu fiecare…“Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”

– Ce să-ţi spun nou, raportat la cele ştiute de tine?
– Nu te supăra, am avut impresia că tu doreşti să-mi spui ceva.
– Asta aşa este… şi Doru parcă a căzut pe gânduri. Era însoţit de colegul său de serviciu – Matei, şi el ajuns la vârsta de cinzeci de ani, dar Matei a vea o familie închegată, copii mari, pe când Doru era burlac. De fapt şi el, Doru, a avut o mare iubire, ce în final s-a căsătorit cu prietenul cel mai bun a lui Doru. Au trecut treizeci de ani şi în rarele momente de euforie Bahică, prin care se mai întâmplă să treacă uneori, din ce în ce mai rar, Doru, întotdeauna “îşi evocă fosta lui iubire”, ca pe adevărata Artemiză. Se pare că n-o poate uita pe Mirela, marea şi unica lui dragoste, ratată. De fapt, cum s-ar exprima un cartofor, Doru a mers la cacialma, chiar şi în dragoste. Prietenul său Lucian, şi nu numai el, “ţinea cam aproape de Mirela”, cum făceau mai toţi colegii ei de serviciu, şi acest lucru se preta unei colege îndatoritoare, unei fiinţe inteligente, tolerante, dar mai ales unei foarte frumoase fete cum era Mirela. Atrăgea privirile automat când erai în preajma ei, dar şi discuţiile ce le conducea aveau partea lor de şarm şi inteligenţă. Dacă Lucian a văzut că Doru “nu progresează” în dragostea lor, printr-un artificiu tehnic, l-a obligat pe Doru să spună că “nu o iubeşte pe Mirela”, “într-o discuţie de doi bani” discuţie ce nici nu merită osteneala reluării. Totuş pe acest fond, Lucian, care în perioada scursă de vre-o patru ani de “discuţii sterile” între cei doi, el care a fost foarte aproape de fazele dintre “îndrăgostiţi”, trebuia să se abţină, să nu atace “frontal” problema dragostei sale faţă de Mirela. Acum, cu vorbele lui Doru în urechi, şi cu speranţa în suflet, s-a dus după Mirela căreia i-a transmis că Doru n-o iubeşte. Mirela intrigată de cele auzite, a venit să-i ceară socoteală “împricinatului”. Cum Lucian dădea impresia că totul e un joc, “la obligat “ pe Doru să repete parţial discuţia lor. Se pare că ziua aceea n-a fost una dintre cele mai fericite zile a lui Doru, care mecanic şi cu obidă, a repetat că:”n-o iubeşte pe Mirela”. Fata n-a înţeles umilinţa aceasta din partea “prietenului de patru ani” şi cum dânsa nu era Adela lui Ibrăileanu şi nici Otilia lui Călinescu, a devenit Doamna Lucian.
Se apropiau de blocul lor de locuinţe, transformat în “Asociaţie de proprietari”, bloc din care practic tineretul a dispărut. Cei care n-au plecat în lumea largă, s-au căsătorit şi s-au mutat în altă parte. Se pare că există încă în fiinţa umană acel simţ al protecţiei şi acceptul la o turmă, deoarece, ca un făcut, de fiecare dată când se muta cineva, de altfel foarte rar, în “Asociaţia lor de locatari”, se întâmpla ca acesta s-au aceea să fie un burlac cu vechi state, o domnişoară bătrână, un divorţat, văduv sau văduvă. Spre această “compoziţie” milita şi blocul lor fără ca să existe măcar vre-o “indicaţie” în acest sens. Aşa că acum Doru mai avea în propriul bloc, în afară de foştii colegi de serviciu cu care s-au mutat deodată când le-a fost repartizat “blocul” şi două domnişoare “în vârstă” apropiată de a lui, şi încă un burlac. Deci mai era cu cine “rupe” o canastră ori “să bată” o tablă. În ultimul timp, una din “domnişoare” se arăta mai interesată de Doru. Mara, că despre ea este vorba, aflând că Doru avea ceva “preocupări literare” îl ţinea la curent cu literatura din capitală prin abonamentul dânsei la revista “Luceafărul”.
– Şi, reia discuţia Doru, Mara a început să-mi aţină calea destul de frecvent, pentru a mă pune la curent cu realizările în domeniul literaturii din ţară. Pe mine nu mă prea interesa chestia “de a-mi baga în cap scriitori şi cărţile lor”. Este adevărat că mă duc şi eu la Cenaclul Scriitorilor. Mai citeşte unul o poezie, o proză, asişti la discuţii. Nu că aş muri după aceste lucruri, dar am impresia că spre deosebire de pescari, care trebuie să tacă până prind un peşte, ăştia vorbesc continuu şi vorbesc toţi. Apoi la sfârşit unii mai dau câte-o ţuică, ceea ce nu este rău. În final nu trebuie să spui nimic deoarece vorbesc ei, tu doar să-i asculţi şi din când mai dai din cap. Este suficient. Cunoscând “slăbiciunea” mea pentru literatură, Mara m-a “acroşat” de câteva ori cu nişte date despre un concurs literar, activitate care nu mă interesează deloc, deoarece îţi poţi da şi tu seama, că aceste premii literare, sunt nişte schimburi de servicii între literaţi. Cine o să-i da un premiu lui “Doru’ necunoscutul”? Nici nu se pune problema! Ieri o văd pe Mara că-mi intră în apartament cu “luceafărul” ei în mână. Incepe ea să-mi turăie ce scria “în foaie”, moment în care eu, pentru prima oră o vedeam pe dânsa :“femeie”. Ea continua să-mi spună criteriile şi condiţiile de participare, eu am luat-o de mână, am aşezat-o pe canapea şi atunci mi-am dat seama cât de mult timp a trecut de când eu n-am mai fost cu o femeie. A fost plăcut…
– Măi Dorule, cu concursul ce ai făcut?
– Ce concurs măi omule?! A fost vorba de o relaţie intimă între mine şi Mara, cum să fac concurs?
– Dorule, Concursul literar despre care ţi-a spus Mara…
A…pur şi simplu am uitat…mă duc s-o întreb.

Nu vă imaginaţi, domniile voastre, cât de mult am putea fii invidiaţi de cronicarul Moldovei – Miron Costin care o slobozit vorbele : “că nu este zăbavă mai plăcută, decât cititul cărţilor” şi cum să nu fie aşa, dacă în cetatea noastră – Baia Mare, nu-i zi lăsată de Bunul Dumnezeu în care la Biblioteca Judeţeană să nu se lanseze o carte. Zic, o carte, cu toate că sunt zile în care au loc chiar şi cinci lansări. Sincer vă spun că de nu aş fii pensionar, acum aş face cu plăcere acest lucru. Băimărenilor cu aspiraţie la cultura ţării, nu le ajunge timpul să participe la toate manifestările culturale care au loc în minunata noastră urbe. Am vorbit numai de bibliotecă, dar mai avem teatru municipal, teatrul de copii, instituţii care au programe non stop. Artişti valoroşi pe care-i avem în urbe, dar şi cei din ţară, chiar şi din alte ţări, ne caută, susţun spectacole şi concertele de muzică care se ţin lanţ. Cinci posturi de televiziune, vre-o şase cotidiene, sipozioanele de la facultate şi din Centrul Milenium, altele susţinute de Casa de Comerţ şi Industrie, evenimentele din Sala Europa, complectează acest tablou cultural. Nu suntem săraci nici în manifestările sportive, ansamblurile de toate tipurile şi…cred că v-am făcut puţin invidioşi. Nu doresc să merg mai departe, dar există profesori pensionari, şi alte tipuri de pensionari, care efectiv nu au timp de dimineaţa şi până seara să mai ajungă acasă, atât de plină le este o zi în jurul bibliotecii, în Centru Mileum, în general în oraş, deoarece acest torent de cultură ne copleşeşte şi este mândria noastră că am ajuns să fie aşa. Evident sunt şi problemele acelor care pregătesc aceste evenimente să fie la înălţimea pretenţiilor impuse.
Fără a avea intenţia de-a vă zăpăci, joia trecută, am participat la două lansări de carte şi două aniversări de 85 de ani a domnului prof. dr. Achim Valeriu şi a 90 de ani a domnului prof. Iuliu Hossu. Apoi, după bunul obicei moroşănesc, am fost invitaţi în sala Cenaclului la o îmbucătură de slănină şi un pahar de pălincă. Domnul Şiman, după ce şi-a risipit ultima creaţie printre prieteni, s-a disipat şi domnia sa. În rumoarea sălii n-am înţeles exact graba domniei sale. Abia luni la cenaclul epigramiştilor m-am lămurit. Domnia sa avea aniversarea zilei de naştere pe 11 curent şi probabil că ….ştiţi şi dumneavoastră, întotdeauna, în momentele de pregătire, îţi mai aduci anume treabă nefăcută încă, care te subjugă.
În urma bunelor rezultate epigramistice, am avut ca invitaţii la Festivalul ”MĂRUL DE AUR” din Bistriţa, au fost domnul Şiman şi doamna Găinariu. Materiale pentru festival au trimis mai mulţi membri ai Clubului “Spinul”. La această manifestare am avut şi un laureat: pe domnul Tănăsescu, care a luat premiu pentru caricatură. Eu nu am trimis materiale deoarece, tipul acela de “cerere de inscriere la concursul de epigrame” îmi aduce tare bine aminte de unele tipuri de adeziuni din alte timpuri. În timpul cât a ţinut festivalul de la Bistriţa, am mâncat fel de fel de fructe, numai mere nu. După ce, colegii noştri invitaţii la acest festival şi-au “răsturnat traista cu poveşti”, au urmat poveştile şi probleme de lucru curente. Când toate au trecut, am tăbărât pe preşedintele Şiman cu felicitările şi urările de: “MULŢI ANI” simţindu-ne foarte aproape de acest personaj, care are o răbdare şi bunăvoinţă ieşită din comun, calităţi în umbra cărora s-a constituit şi fiinţează Clubul Epigramistic din Baia Mare. Ca să nu ne lăudăm prea tare, amintesc doar că revista “Spinul”, care a fost pusă pe internet, a avut 26.646 de vizitatori (cititori şi copiatori) care au o medie de vizitare a site-ului de 30 indivizi /zi.
Dacă vă spun că domnul Şiman e născut în Sighet, vă puteţi imagina că şi dânsul cunoaşte obiceiul moroşănesc de-aşi cinsti colegii şi colaboratorii aşa că…Asta a fost…

La bună vedere!