Ne-a ispitit o lansare de revistă la Fersig
(21 iulie 2007)

Sunt oameni cărora, în anumite circumstanţe, li se repetă o parte sau mai multe, dintre întâmplările prin care au trecut într-un cadru asemănător. Se pare că repetiţia unor asemenea lucruri pentru mine este strâns legată de localitatea Fersig, localitate care, fiind aproape de municipiul Baia Mare, are tendinţa de-a se transforma în reşedinţa de vară cea mai căutată de băimăreni. Este adevărat că mai sunt şi alte localităţi care vor avea această soartă după ce se vor “împlini” cartierele rezidenţiale din municipiu.
Primul contact cu Fersigul l-am avut cu mut timp în urmă. Era primul meu drum la Baia Mare după examenul de clasa a VII-a, examen despre care, acum când la bacalaureat se pică cu miile şi la titularizarea profesorilor mai bine de jumătate dintre participanţi, nu are rost să discut această problemă. Totuşi mă număram printre elevii care ştiau ceva geografie. Pe biletul meu de tren scria localităţile de plecare-sosire şi menţiunea: via Fersig. M-am făcut verde. Unde-o fi această localitate că eu n-am mai auzit de ea, eu cel care “mă dădeam mare” la geografie. Stupizenia era şi mai mare deoarece, în vară, am fost la Grupul Şcolar C.F.R.- Cluj (pe atunci nu se spunea şi Napoca) se făcea o anumită pegătire pentru acei care doreau să dea examen la şcoala lor şi nu erau din:centre sau noduri de cale ferată. Deci de pe atunci cunoşteam nodurile(cred că unul mi-a stat în gât, deoarece s-au răzgândit chiar în ziua examenului, şi acei care nu eram din astfel de localităţi, nu ne-au permis să intrăm la examen). Acum mă văd cu acea “Legitimaţie de călătorie”, care mă ducea la altă şcoală şi urma să trec prin localitatea Fersig, sat care nu se afla nici printre cele 405 comune ale ţării(de atunci). Era jenant şi că nu ştiam datorită cărui merit este trecută pe bilet această localitate de lângă Baia Mare. În afară de faptul că poate “cineva” de pe vremuri, posibil să fi avut o iubită pe aici. În rest nimic de prezentat deosebit afară doar de liniştea impusă de un sat de gospodari, care n-au avut grijă de Staţia lor şi astăzi le-au făcut-o haltă.
Prea s-a lungit povestea şi poate că nu pe toată lumea interesează Fersigul. Pe mine da şi de aceea l-am sunat pe Şiman ca să-l întreb dacă nu cumva pe căldura dată există vreun ordin de amânare a lansării REVISTEI SPINUL. Domnul Şiman mi-a reconfirmat plecarea cu precizarea că “ne întâlnim la gară”. Fiindcă şi eu sunt din satele acelea din care Rebreanu şi-a găsit eroi pentru PROŞTII, m-am dus la gară cu vre-o 45 de minute mai repede. Urc în tren şi nu fac ca anul trecut când am “reţinut” 12 locuri, astăzi m-am mulţumit doar cu al meu şi încă unul. Aşteptam la geamul de la care se vedea dacă urcă careva pe peron. La ora când trebuia să pornească trenul nu era nici-o mişcare. Mă gândesc că o fi dat telefon Şiman că întârzie şi-l aşteaptă impiegatul să vină (Acum cu răsturnarea de valori s-a răsturnat şi lanţul cunoştinţelor şi s-a reformulat la alte dimensiuni. E bine să nu te miri de nimic.) Între timp apare Ţîncaş şi bucurie mare pe el că avea loc. A trecut o jumătate de oră şi trenul n-a plecat. Pentru o aşa întârziere este nevoie de avizul ministrului de resort (ni s-a întâmplat la inundaţiile din ’75). Mă
gândeam că pe acesta Şiman nu-l cunoaşte. E un mucos faţă de el. Dar mai ştii. Nouă ne-a spus că a fost în Bucureşti la Uniunea Scriitorilor şi el o fi fost la Podul Grant. Pe aceste idei idioate porneşte trenul, moment în care la marcă întra acceleratul de Mangalia. Deci asta era nu…Şiman.
Ne-am dat jos din tren la Fersig, cam câţi suntem în cartierul Săsar, fără chiriaşi, dar epigramişti cu carnetele vizate pe acest an: doar eu şi Ţâncaş. Ne-am luat înima-n dinţi şi în spatele “celor din cartierul Săsar”, am început o poveste clasică dintre un burlac şi unul însurat. Poveştile n-au ajuns până la balcoanele doamnelor şi strada dreaptă care ne-a servit până atunci a cotit-o spre dreapta, şi atunci am observat că suntem singuri în sat. Până aici cei “mai multi ca din cartierul Săsar”, au roit-o pe acea porţiune de drum, asfaltată proaspăt, în casele aranjate “faţă în faţă” de o parte şi alta a drumului. Noi fiind singuri pe drum am început a vorbi mai încet pentru a respecta liniştea satului. Am ajuns la Vila lui Romi şi constatăm că, toţi epigramiştii spinişti era acolo. Nu ne-am mai mirat de nimic. Pleci acasă de la cinci şi ajungi ultimul. Pe jos veneam mai devreme. Există şi un adevăr: în gară erau două ceasuri. Unul arăta ora la care eram şi celălalt arăta ora 9,15 probabil ora sosirii noastre la Fersig. Celelalte, lansarea, întreţinerea şi bârfele s-au desfăşurat conform graficului. Cu cântatul au fost mai puţini inspiraţi, dar sunt sigur că au învăţat ceva: dacă doresc să cânte să nu mai bea bere rece. Acum ştiţi cum e, ţuica-i bună dar… “codul portocaliu”.

Aşa cum ne-am propus, în acest 3 septembrie, ne reluăm activitatea. Printre celelalte po-
veşti, ne-am făcut şi-o bucurie, ne-am terminat revista SPINUL Nr.-7, revistă care era planificată
să o realizăm la sfârşitul acestei luni. S-a putut termina deoarece au existat materialele de la con-
cursul nostru, materiale care le-au completat pe ale noastre la realizarea revistei. După cum toată
lumea ştie, a fost cea mai secetoasă şi cea mai călduroasă vară din istoria ţării, vară în care, pentru unii singura bucurie ce au avut-o a fost speranţa realizării acestei reviste. Se spune că iarna este anotimpul depresiilor, deoarece pe meleagurile noastre sunt mai mult de 66 de zile fără soare. Ciudăţenia acestei veri a fost depresia care s-a înstăpânit între oameni că aveau soarele în creştetul capului.
Acestea fiind manifestările timpului, nu ne-am prea întâlnit în acest fierbinte anotimp, numai cu ocaziile pricinuite de redactarea revistei noastre, şi atunci, acele contacte bi şi trilaterale ne-a oferit prilejul, de-a mai schimba câteva vorbe, ceva ştiri care şi ele contribuiau la legăturile colegiale care ne unesc. În altă ordine de idei, cu toate că s-au ţinut foarte multe sărbători ale diferitelor localităţi, la gândul că stai în picioare pe o asemenea căldură de 35-40 de gradeC pe noi nu ne-au tentat asemenea sărbători, chiar dacă nu ne-ar fi stricat o bere rece.
Despre cum şi-au făcut treaba politicienii noştri, despre activităţile conducătorilor ţării, veţi afla ştiri şi relaţii din epigramele confraţilor noştri din toată ţara. Mulţi dintre ei, s-au destăinuit că doresc să se lase de scris epigrame. De acest lucru, întradevăr că s-ar putea lipsi, dar de cei ce ne conduc, şi vai cum ne conduc, se pare că nu ne vom scăpa în veci. Aşa că, rămânem cum am fost, cu toate că pe cădura asta s-au făcut destule “băi”, de către unele persoane, dar nici acestea nu erau igienice, şi îi priveau numai pe ei (ale lui Băsescu). Deci, ei cu alea, noi cu astea. Să nu credeţi că nu ne-ar fi plăcut asemenea lucruri şi nouă, numai că ştiţi că ce-i bun n-ajunge niciodată pentru toată lumea. Pentru noi bolile, pentru ei medicamentele compensate sută la sută. Apropo de compensatele pentru muritorii de rând. “Compensarea” a fost politica prin care statul a putut mări preţul medicamentelor, nu numai cu o neruşinare crasă, ci cu procente nemaiauzite de până la peste 500%. Guvernele sunt bune şi mărinimoase şi tot reduc din preţuri, numai că “reducerile” acestea au dus ca banalul algocalmin să coste, după atâtea “reduceri” cu 300% mai mult. Când s-a schimbat penultimul ministru al sănătăţii, e vorba de ăla ce-şi bătea nevasta, preţul algocalminului era “doar” dublu, probabil că-l pescria şi soţiei bătute. Acum dacă numai noi suntem cei bătuţi, “poate merge”, pe cine-l doare de toţi bătuţii de soartă? Dacă tot aşa merg lucrurile, ar trebui probabil să-l numească pe viaţă pe fostul ministru al sănătăţii SALE ? Că de-a noastră pe cine-l mai doare?
Ne-am plâns de căldură, ne-am plâns şi de acei care cred că ne vor mai duce de nas şi nici nu
vor să audă de listele uninominale. Cu ce folos? În acest timp, mai bine scriam o epigramă…
3 septembrie 2007

Locul epigramei în literatura română
relevat în interviurile oamenilor de ştiinţă şi cultură literară din România obţinute de preşedintele U.E.R. domnul George Corbu

Nu de puţine ori am auzit persoane care-şi declinau competenţa faţă de statutul epigramei
cu o nedisimulată neîncredere, optând prin oscilaţiile lor impunerea unui rol isignifiant al acestei
creaţii literare, considerând-o cenuşăreasa literaturii, incertă de-a fi afiliată la unul sau altul dintre
genurile literare, improprie de-a susţine singură un gen literar aparte, deci neimportantă şi
nesugestivă ca realizare literară, deoarece nu se impune, iar timpul risipit pe asemenea formă de creaţie este considerat o pură pierdere de vreme. Asemenea “judecăţi” de fapt nu ar fi trebuit să ne facă nouă griji pentru soarta epigramei, dar se observă, că de fapt este o preocupare personală acută, un orgoliu nedisimulat în dosul unei pseudoprobleme literare şi care are o adresibilitate certă, anume: “cum o să-i evalueze posteritatea pe ei ca ”producători” de epigrame”. Uitau oamenii că dacă s-au decis să facă ceva, este foate bine să facă, ori ceea ce fac să mai şi reuşească şi de are posibilităţi să se împună. Când va fi cazul, vor veni alţii care-şi vor “sparge capul”cu creaţiile lor dacă au obţinut o oarecare valoare. Persoanele respective or fi uitat că Acta est fabula! Şi că scopul lor este de-a produce ceva bun, dacă se poate deosebit, că vorba aia “are cine se ocupa de bani bisericii”. Cu alte cuvinte specialiştii vor fi aceia care vor accepta, clasifica şi stabili rolul micuţei epigrame.
Este evident că nu pe ori cine, care a reuşit să scrie o epigramă, critica este obligată să-l abordeze pentru încorsetarea în critica literară. Dacă cumva, scriind o epigramă unii se aşteaptă la o răsplată în ISTORIA LITERATURII ROMÂNE, ar trebui ca aceştia să întrebe pe toţi părinţii care au avut şi crescut copii, ce răsplată au avut ei din acest “gheşeft”, care este incomparabil mai mare ca şi micuţa epigramă. Dicţionarul enciclopedic (ediţia1996) defineşte epigrama “specie a poeziei lirice, cu caracter satiric, de proporţii reduse, care se sfârşeşte printr-o poantă ironică, muşcătoare la adresa unui personaj, fapt etc” Şi pentru a linişti total valurile stârnite de această frământare nejustificată a unor epigramişti, este cazul să dăm cuvântul profesioniştilor în materie, oameni cu o competenţă deosebită care dealungul anilor, cu pertinenţă şi stăruinţă au dat răspunsurile atât de aşteptate de cei mai sus pomeniţi, în interviurile obţinute de domnul George Corbu, Preşedintele Uniunii Epigramiştilor din România.
În aceste interviuri domnul Valeriu Râpeanu, om de cultură, critic şi istoric literar, afirmă
că:“epigrama este un gen literar autonom, care urmează anumite reguli ce-i sunt caracteristice şi
au individualizat-o”.
Romulus Vulpescu traducând cuvântul epigramă din elină, ne alegem cu inscripţie care a
fost modalitatea de apariţie a acestei forme literare, epigrama, ca epitafuri sau diferite anunţuri.
Domnul Vulpescu şi-l ia martor pe Boileau de la care ne dă formula”Adesea epigrama în libera-i
scurtime, E un cuvânt de spirit ornat cu două rime”.
Domnul Geo Olteanu, care posedă rezultatele unor anchete pe marginea subiectului EPIGRAMA, citează pe Virgil Săvescu în’38, pe MirceaTrifu în‘82-83, pe George Corbu şi Valerian Lică, studii din care emană următoarea definiţie:”Epigrama este o creaţie literară în versuri de mici dimensiuni (o strofă), care reflectă la modul satiric, aforistic sau umoristic unele stări de lucruri, fapte, trăsături şi comportamente omeneşti, încheindu-se cu o concluzie ironică, şocantă, numită “poantă”. Astfel descrisă epigrama face parte dintr-un gen literar aparte, cu un specific al său propriu, diferit de cel al poeziei, numit “gen epigramatic”.
Academicianul Gabriel Ştrempel ne spune următoarele”Dacă epigrama este specie sau gen literar o stabilesc specialiştii în domeniu”.Academicianul Alexandru Surdu ne precizează:”Ca gen literar, epigrama ar avea mai multe specii : Evocatoare, satirică, umoristică etc.Căci dacă n-ar avea mai multe specii, nu ar fii gen”
De la domnul academician Gabriel Ţepelea primim o definiţie care este în tonul celei ce reese din anchetele revistei EPIGRAMA. Extragem:”Specie a poeziei lirice, de proporţii reduse, care satirizează elementele negative ale unui caracter omenesc, ale unei situaţii ori ale unei instituţii şi se termină într-o poantă ironică”.Domnia sa precizează că este preluată din DEX cu mici modificări.
Domnul Mircea Ionescu-Quintus o numeşte:”Importantă specie literară satirico-ironică”
Petru Poantă conchide”Epigrama ar putea fi definită ca o specie a liricii, respectiv o poezie
concentrată cu un final neaşteptat, igenios, spiritual şi având efect râsul”
După ce am primit şi cunoaştem aceste precizări şi definiţii, apărute în revista EPIGRAMA din interviurile luate de domnul George Corbu unor oameni de litere, sper ca şi acei mai puţin dumiriţi de până astăzi asupra fenomenului “epigrama”, să poată compune mult şi bine de azi înainte fără a avea alte controverse.