Şi spre plăcerea noastră, cam tot acei, care sunt oameni de bază. Uneori, poate şi renumele să-ţi cauzeze neplăceri. Prin Clubul nostru, în ultimul timp, au mai trecut încă circa nouă persoane, oameni care şi-au manifestat dorinţa de-a fi membri ai Clubului Spinul. I-am primit pe fiecare cu drag dar tot ei ne-au părăsit precum au venit, Cinci dintre ele erau profesoare de limbă şi literatură română, dar cum în ultimul timp un Curriculum Vitae are în jur de 1000 de pagini, au trecut la muncă. Distracţia altădată. Ne-au mai “sondat” :poeţi , artişti, etc. Unii dintre ei chiar dacă n-au avut o participare activă, s-au comportat cuviincios. Alţii consideră că le vine inspiraţia doar după ce-şi clătăresc măselele cu ţuică şi încearcă să ne “predea” dânşii lecţii despre ce lor le lipseşte, uneor chiar jignind sau insultând. Ori fi domniile lor “pete de culoare” dar noi ne bronzăm sub “soarele” Limbii române şi a bunei cuviinţe, deci ne vedem în continuare de ceea ce ne place nouă să facem şi se pare că facem şi bine.
Sub aceste auspicii am început să definitivăm şpaltul numărului cinci al revistei, dar şi festivitatea de lansare şi totodată şi aniversarea frumoasei vârste de 75 de ani a preşedintelui clubului domnul Şiman Ioan. Odată terminate aceste puncte ordinare s-a trecut la aniversarea zilei de naştere a Domnului Nistor Bud, care verde ca bradul şi-a primit felicitările, cadourile şi urările de bine, sănătate şi viaţă lungă. Domnia sa a răspuns atenţiilor cu tradiţionala pălincă şi celelalte necesare “punctului 3”. Întrunirea s-a terminat curând deoarece sala era planificată altora.
Am rămas ca lansarea şi masa festivă să aibă loc pe 31 martie.

Întrebare legitimă mai ales că “în capul ţării” toate trebuie să fie logice şi motivate. Cum bine ştiţi în Baia Mare au existat tot timpul Cenacluri literare şi nu unul ci mai multe. Avea o vorbă împuşcatul: “Vorbeşte un muncitor de la tribuna Congresului şi nimeni n-a făcut distincţie între cuvântul lui şi al unui savant” şi de atunci a lăsat savanţii să se ocupe de “ştiu ei ce” şi au fost “încurajaţi” muncitorii să facă “cultura” pe care dânsul o dorea. Acel tip de cultură ce era controlată de “vigilenţii” lui. Posed şi astăzi o replică a unui om de litere din acea vreme în care se “precizează” exact cum poţi “promova” printr-un cenaclu literar …în nici-o parte.
Faptul că existau în Baia Mare mai multe cenacluri, nu o consideraţi o exagerare. De fapt pentru oamenii care n-au cunoscut localitatea Baia Mare în anii ’50 este imposibil să creadă că de fapt Baia Mare, aşa cum este acum …nu exista. Pe atunci, în jurul fiecărei guri de mine, exista un cartier cu locuinţe muncitoreşti, uneori numai bărăcile acelora, în jurul cărora fremăta viaţa.
Centrul istoric al oraşului, se află şi se afla, între punctele cardinale Nord şi Sud cu o lungime de…600m. De la Podul Viilor la Obor. Pe axa Est-Vest, lungimea sa cea mai mare, era de la Catedrala Greco-catolică şi până la Gara Veche, actualul Magazin Maramureşul, cam 1,5-2 km. Mina Valea Roşie avea propriul ei cartier. Aici se aflau coloniştii mai vechi ai oraşului-minerii. Mina Săsar avea Cartierul “Petre Gheorghe”, Mina “Ioja Bela” din Baia Sprie şi Uzina de plumb, din carierul Ferneziu, Mina Dealul Crucii cu cartierul Griviţei de astăzi (atunci a topitorilor şi era format din minerii veniţi de la Rodna). Phenixul completa cartierul Topitorilor, cu atât mai grav cu cât pe latura de Sud, nu se putea trăi de noxele Combinatului. Între aceste cartiere existau ceva drumuri şi văile apelor care se scurgeau prin oraş. Între cartiere distanţele erau destul de mari şi nu exista dorinţa acelor comunităţi, de a se amesteca cu altele. De aceea şi “activităţile culturale” se desfăşurau pe cartiere. Cred că de Cubul “Flacăra” a Phenixului a auzit fiecare. Mai era şi “Clubul Săsar”, “Clubul I.C.Frimu”, “1 Mai” etc. Practic abia acum când au dispărut aceste cartiere se poate spune că s-a “compus” Baia Mare şi că municipiul lucrează ca un tot unitar, nu sectar şi plin de disensiuni ca altădată. Acum cred că este mai simplu de înţeles multitudinea de cenacluri de pe vremuri şi ce activităţi puteau produce. Cenaclul literar, al scriitorilor Baia Mare de acum, are peste 75 de membri . Deci se munceşte.
Analizând o anumită perioadă de creaţie a poeziei, pasul pe care-l face tot românul “când intră în literatură”, constă dintr-un ton puternic, răspicat şi total nemulţumit al debutantului în poezie, probabil pentru a arăta hotărârea celui care doreşte să-şi impună versurile, ton prin care blestemă, (sau înjură) toate relele prin care a trecut până acuma, indiferent că i le-a produs iubita, preţul pâinii sau salariul prea mic. Pentru tineret nu e mare paguba, ori ce se poate reface, îndulci şi de aceea probabil că aceste “impuneri” nu au deranjat sau nu au fost etichetate foarte drastic (există “spusa” că ori cine scrie, porneşte de la un protest, de la o negare, de la o contrapunere) de către bătrânii cenaclieri. Cu toate acestea, în ultimul timp, printre tinerii care şi-au citit poeziile în cenaclu, au apărut şi poeţi de reală perspectivă, care dacă se vor autocenzura, vor ajunge acolo unde ei îşi doresc cu poezia. Unul dintre ei ne-a delectat chiar în această primăvară cu poeziile lui
În proză există anumite reţineri pentru debutanţi şi se luptă să scrie pe cât posibil departe de realitatea vieţii, măcar prin această barieră să “nu permită să-şi bage nasul oricine” în opera lui. De aici există o reţinere înspre…proză. Dacă în poezie trebuie să duci simbolismul până la pierderea sensului material, să foloseşti sau nu metafore obişnuite sau “sui generis”, se pare că a rămas un sector în care, obişnuit cultura literară este similară cu, “strălucirea minţii” unde trebuie să abă o frecvenţă de peste 50Hz şi intrinsec să impună cel puţin grimasa zâmbetului, dacă nu iese zâmbetul desăvârşit. Aceasta este “zona epigramei”, zonă în care excelează materialul neprelucrat dar abundă sugestiile împuse de viaţă şi sectorul politic. Şi dacă mai punem la socoteală că cele patru versuri sunt obligatoriu ironice, te gândeşti cum de sunt “numai “ atâţia epigramişti. Citându-l pe Ion M. Mihai din articolul ”Exigenţele epigramei”, domnia sa spunea: “Epigramistul veritabil care se respectă pe sine şi respectă epigrama şi îşi cunoaşte valoarea, trebuie să aibă mai întâi vocaţie, spirit de observaţie, discernământ, putere de asociere, de analiză şi sinteză, să aibă spontaneitate, îndemânare prozodică, inteligenţă şi un ridicat nivel cultural” D’aia.

După ce am făcut de câteva ori turul bibliotecii, fiecare dintre acei care au dorit să fie prezenţi la cenaclu, cu toate că am sosit mai devreme, au avut surpriza să constatăm că Sala Cenaclului au ocupat-o alţii. De fapt era o redirecţionare a cursanţilor acelui fel de curs, redirecţionare ocazionată de sărbătorirea “Zilei bibliotecarului”. Criza de spaţiu era reclamată deoarece biblioteca era închisă. În acest caz, aş fi început acest pasaj al întâlnirilor noastre cu atât de obişnuitul şi ardelenescul -“NO”, numai că deschizând dicţionarul, acesta spune foarte clar că “NO” nu are nimic ardelenesc el fiind denumirea teatrului popular japonez care se joacă în travesti. Dacă n-am putut folosi atât de preţiosul “NO” că şi la acesta s-au întins japonezii, am zis că-l voi folosi pe “DECI”. Nu s-a putut deoarece încă este foarte utilizat de toţi românii. Mi-a mai rămas posibilitatea de-a le folosi pe:“dacă” şi “de ce” de care nu m-am folosit din copilărie. Şi dacă tot ne-am mâncat sărbătorile care au fost Paştele completate cu Festivalul de la Vişeu, eram siguri fiecare că nu se mai dau premii ori diplome numai pentru simpla prezenţă la cenaclu, aşa că mulţi dintre spinişti, nu s-au prezentat în această zi la Club. Acest fenomen ne-a cam stânjenit oarecum, după cât de mult ne lăudăm cu prietenia care ne leagă. Am fost doar şase membri prezenţi, doi motivaţi, în rest, ceilalţi cred că sunt fericiţi că au primit “Carnetul de membru” al clubului SPINUL şi probabil că se uită înc bagăul”. Dacă aşa s-a pus problema, m-am întrebat: De ce? Şi ne-am pus pe lucru. Văd că şi aici e ca la internat. Ca să-l mulţumim pe Şef, din două vorbe am făcut nu o epigramă, ci două, poate aşa nu se va observa că suntem puţini. Şeful a oprit lucru şi ne-a dat cuvântul. Se pare că i-au plăcut deoarece s-a descruntat uşor şi a început doar să strige la noi: Unde sunt epigramele pentru următorul număr al revistei SPINUL ?, (Eu să mă pun bine cu el i-am dat procesul verbal cu “Laudaţio” scris de mine şi epigramele dedicate cu ocazia aniversării sale). Dânsul a continuat: “De ce unii dintre noi îşi iau înapoi epigramele când se ştie că: “manuscrisele nu se înapoiază” de nici-o redacţie? “Vouă va trebuit revistă cu 28 de pagini? acum daţi material pentru ea!” Apoi ni s-a mai impus şi depunerea materialelor pe care le-am trimis “altora”. Dacă aşa s-a pus problema, poate că e mai bine, deoarece unii trimit aceleaşi epigrame în toată ţara şi de mai multe ori. Acum vor munci mai mult şi vor da epigrame noi la fiecare solicitare. Dacă am văzut că şi această problemă s-a pus şi rezolvat, ne-am liniştit şi am plecat frumos spre casă, ca nu cumva să mai “luăm” şi alte sarcini.ântaţi la el. Dacă am fost doar atâţia, ŞEFUL de bună seamă a început cu muştruluitul şi obişnuit, poţi muştrului doar persoanele prezente, cei absenţi nu te aud. Dacă aşa au stat lucrurile, “ne-a aruncat” două “vorbe” pe care să i le facem epigrame. Mi-am adus aminte de vremea când eram la internat, şi un elev de anul III mi-a dat 25 de bani să-i cumpăr un pachet de ţigări şi să-i aduc şi rest. Situaţia era similară şi azi, doar că pe noi, acum, nu ne mai tentează “