Ca să spun aşa, tatonările s-au făcut, dorinţa exista de mult, gazda era pe fază şi după cum comentau ziarele locale, întâlnirea noastră se va amplifica cu încă o manifestare, evident intelectuală: “Lansarea revistei SPINUL la Fersig”. De bună seamă că gazda a trebuit, primul, să ţină seamă de aceste modificări de situaţii, şi cenaclierii să aibă grijă să nu fie ei cei răsturnaţi…de mai şti ce. Organizarea unei “ieşiri”, presupune câteva probleme specifice şi nu de mică amploare, printre care ar fi pregătirea spaţiului şi umplerea timpului de către gazdă (la pahare m-am străduit eu să le umplu), consimţirea de către fiecare coleg de-a accepta deplasarea, lucru de care s-a îngrijit atât domnul Filip cât şi domnul Bud şi deoarece în cenaclul nostru majoritatea “nu trăiau cu aer”, trebuiau alimentaţi, doamna Aurelia Velea a făcut aprovizionarea, a şi gătit în parte, în timp ce domnul Filip şi doamna Găinariu, au gătit grătarele, la rumenirea cărora, a mai pus mâna şi domnul Medan. La încheere, la strâns, a pus mâna fiecare, dar se pare că cinstea spălării vaselor tot pe doamna Găinariu a picat.
În problema aceasta de organizare, n-a fost omis nici mijlocul de transport, trenul. Îmi şi făceam filmul unui grup de 15 persoane care “cad” în Fersig cu o lansare de revistă literară. Am auzit că şi domnul Columbeanu a făcut un fel de revistă, la nunta lui, “manifestare” care se desfăşura în acelaşi timp cu lansarea revistei noastre, cu mica diferenţa că noi am ales Pădurea Fersigului, iar el Lacul Snagov. Noi am început de dimineaţă şi am terminat pe înserat, iar el şi-a început nunta pe înserat şi se va termina…când or vrea neamurile. Dar să nu ne îndepărtăm de mijlocul nostru de transport, de tren, care este foarte bun şi sigur. Cine a ajutat-o pe doamna Aurica la cumpărături, probabil că şi-a dat seama că sunt cam multe bagaje de cărat şi atunci s-a oferit domnul Bodnar s-o i-a dânsul de acasă cu tot …bagajul. Şi cinste celor care au sosit cu maşinile în Fersig, deoarece au avut acel sentiment de camaraderie, foarte apreciat în aceste momente, de-a trece şi prin gara Baia Mare, să culeagă pe acei care erau acolo, situaţie de care am înţeles că au beneficiat familia Medan şi domnişoara Andreea. Eu, pentru a nu supralicita nervii colegilor, m-am trezit la cinci, şi am pornit spre gară unde de la 6,30 am ocupat un compartiment pentru “lansatorii de reviste”. Până la 7 şi vreo 10 minute am putut să fiu “singur” în compartiment. În ultimile minute, deoarece s-a blocat coridorul vagonului cu oameni, am cedat spaţiu pe care l-am păstrat pentru colegi. Am stat ruşinat în faţa acelor oameni, pe care i-am ţinut pe coridorul vagonului, oameni care toţi au mers mai departe decât mine cu acel tren, niciunul nu a coborât din el înaintea mea, a celui care am “ţinut” locuri pentru 15 inşi. La Fersig i-am salutat urându-le călătorie plăcută şi o zi bună şi ruşinos nevoie mare, am coborât în gară, unde, să înnebuneşti nu alta, nu a mai coborât din tren nici-un cenaclier, necum ziarişti, alde Burnar, etc….Mă interesez care-i primul tren înapoi spre Baia Mare, deoarece aveam deja bilet de întoarcere. Mi s-a spus că acesta va fi în jur de 12,5. Atunci m-am gândit că am atâta timp să mă duc până la casa lui Filip să….. În faţa mea erau două tinere care ar fi putut fi ziariste. Bagajul nu prea îndeplinea condiţiile specifice dar de… Se opresc la o poartă şi întreabă ceva. Deci ele sunt, ziaristele. “Pedalez” mai cu spor şi mi-am făcut planul că după cotul şoselei la dreapta le voi putea ajunge şi vom merge împreună. Am sjuns la colţul de stradă, dar s-au evaporat “ziaristele”. Nu vă înşir gândurile mele “vis a vis” de toate cele întâmplate până acuma deoarece unele n-au nimic cu cuvântul biblic. A trecut pe lângă mine o maşină de culoarea “Rapidului”, acela care în chiar acea zi, peste numai câteva ore va pierde SUPER CUPA ROMÂNIEI în favoarea Stelei şi de această dată pe deplin meritat. Maşina avea inscripţionat pe număr “Bog”, ea ar fi putut să fie a fostului Dr. Bogăţilă cel ce a fost directorul Spitalului TBC din Baia Mare, el care s-a căsătorit cu o hanbalistă ce nu-şi ascundea vârsta (zic unii că nici altceva, Dumnezeu s-o ierte) şi cu care au avut o fetiţă GENIU în muzică. Mulţi spuneau că şi la alte materii învăţa extraordinar. Fetiţa, de la opt ani, după ce i-a murit tatăl, stă în Germania cu sora sa. Ca să vezi cât de orbi pot fi oamenii când sunt nervoşi. Eu, cu toate că mă uitam la maşină, nu am văzut pe nimeni pe care să-l fi cunoscut…..şi după câte spuneau colegii în maşină erau jumătate din trupa cenaclierilor! Că ei nu au oprit, am considerat că aşa este firesc deoarece, în pantă fiind, cu pietrele acelea rotunde ca nucile, pietre care au fost aruncate-n drum, nu se mai putea urni din loc, mai ales că nu aveau nici pentru ce, deoarece, văzându-mă au fost absolut siguri că sânt pe drumul cel bun şi de aceea nu şi-au făcut probleme.
Îmi căram supărarea în spate înspre reşedinţa de vară a lui Filip, când în capul dâmbului îl văd pe Tata Şiman, care probabil că şi-a dat seama, parţial, prin ce stări de groază poate trece un epigramist într-o zi toridă de vară…singur fără Clubul lui. Atmosfera nu s-a încins mai mult ca cea dată de Bunul Dumnezeu, şi femeile acestea, Doamne ţinele tot frumoase şi iubite, întotdeauna m-au impresionat şi mai ales acum, cât de repede realizează domniile lor, punerea unei mese, cu toate că la un calcul, cam partinic, a reeşit că singur aş fi realizat timpi mai mici. Dar cine mai i-a în consideraţie acest mic “spin” când ai avut satisfacţia să te vezi servit. Nu ştiu cum erau sultanii, dar o mai mare plăcere ca aceasta, n-am avut numai atunci când m-am legănat pentru prima oară într-un hamac, operaţie care mi-a făcut atâta plăcere, că mi s-a făcut ruşine şi am coborât din el. Prezentarea lotului de acum de la Fersig, nu a durat mult. Eram cum bine ne stă 13. Nici masa n-a durat mult. Am fost foarte harnici, apoi, am avut bunăvoinţa de-a le lăsa pe toate, aşa cum erau şi probabil cum deseori facem şi pe acasă şi am plecat la pădure. Loturile s-au despărţit ca “lozurile “ lui Caragiale şi recolta obţinută de această dată la culesul ciupercilor, a fost destul de săracă. Eram convinşi că vor fi puzderie de ciuperci după ruperile de nori din Baia Mare. N-a fost aşa deoarece ploaia din Fersig…n-a fost ploaie.
Reîntorşi din pădure, eram nerăbdători să ne lansăm revista, care cu toate că era gata de ceva timp, puţini au fost acei care o văzuseră până în acel moment. Aşa că a luat “cuvântul de deschidere” Domnul Şiman, preşedintele Clubului, care a mulţumit colaboratorilor, ce au muncit în toate fazele de realizare ale acestui număr, şi cu osebire celor implicaţi în tehnoredactare. A mai făcut câteva consideraţii pe marginea a ce este de fapt acest Nr. 2, faţă de ce a fost revista cu Nr.1 şi că prezentul număr este superior celuilalt, precum şi cum s-ar dori să fie viitoarele numere, cât şi o periodicitate a apariţiilor lor, etc. Chiar înainte de-a încheia, Doamna Găinariu a făcut observaţia că şi-ar dori ca viitoarea copertă I să fie ocupată şi de alte nume. I s-au adus argumente care n-au mulţumit-o şi nici n-a funcţionat vorba cu “cel mai înţelept cedează”.Sunt sigur că revista va primi toate îndreptările, poate nu imediat, dar plecând de la Nr.1 pe care nu credeam că-l vom realiza vreodată, tuturor ne părea ceva intangibil şi până la acest număr care are deja prevăzută o periodicitate de apariţie (Nu uitaţi toate materialele să fie aduse până la 4 septembrie) este o cale bună. Mai mult de lucru la această revistă au avut domnii Bud, Filip şi Şiman, de aceea aceste lucruri se puteau spune frumos, nu numai ca împunsături. Sunt absolut sigur că redactorii îşi cunosc datoria. Am aflat că ştiu cum să procedeze în continuare spre a deveni o revistă mult mai bună. Suntem convinşi că toate acestea se vor face. Observaţia mea, vorba aceea: “părerea mea” este că nici unul dintre noi, când am aderat la acest Club, nu şi-a făcut impresia că-l v-a întrece pe Cincinat Pavelescu, pe Mircea Ionescu Quintus s-au pe alţii. Atunci firesc se pune problema :”ce facem noi aici?”. Cred că acest club este deja o mişcare culturală locală, după câte se vede, şi cu toate acestea este recunoscută în toată ţara, în care se promovează dragostea de limbă şi pretenia între membrii clubului. Acestea au fost şi scopurile
“întâlnirilor deschise de la Fersig” şi de ce nu, să ne mai omorâm plictiseala şi în alt mod în afară de acel pe care-l ştiam deja. De aceea cred că orgoliile şi preamăririle sunt deplasate în “Casa noastră” dar şi certurile infantile, care sunt la fel de deplasate. O armonie reală stimulează forţa de creaţie, şi mai ales există tendinţa de-a deveni, mai buni cum n-am mai fost niciodată. Ceva din aceste lucruri poate că le-am spus şi acolo, dar cum eu am fost crescut, şi am crescut fără pantofi în picioare, la asemenea fel de oameni, este foarte jenant să foloseşti “cearta” pentru aţi dobândii ceea ce tu consideri că ţi-au devenit drepturi personale. Această formă de manifestare, când se vorbeşte despre democraţie, denotă că persoana respectivă, nu deţine alte procedee, alte “chei “, pentru a se face înţeleasă. Remarcabil a fost că nu s-au lăsat antrenaţi şi alţi companioni în felul acesta de dispute, c’apoi se ducea şi buna dispoziţie şi toate eforturile care au fost făcute pentru ca această reuniune de suflet să “prindă”, ar fi fost în zadar.
Şi cum să se pună capac unor asemenea stări de lucruri într-un mod mai potrivit, decât cu o fleică de friptură şi un mic, care au adus elogii din nou gazdei, eroul care le-a rumenit, şi după această desfătare “s-a dat” cu bere peste friptură, moment în care toţi au uitat de demisiile de la SRI, SIE şi altele cu E, şi nu s-a mai gândit nimeni de ce guvernul va începe să construiască casele sinistraţilor doar în octombrie. Atmosfera a devenit din nou plăcută, amicală, aşa cum stă bine unor oameni cu abilităţi şi posibilităţi deosebite. Discuţiile au fost de toate felurile mai puţin cele despre timp, deoarece atunci când constatam că ne sufocă, căldura, nu mai povesteam, ne plângeam de vreme ca nişte copii răi. Întoarcerea s-a făcut aşa cum a venit fiecare. A mai trecut o zi fără gânduri!
Au participat cu drag şi spun domniile lor, că şi cu plăcere, Familia Medan cu Denisa, Familia Hendre, domnişoara Nagy, doamna Vele, Doamna Găinariu, Domnul Bodnar, Domnul Bud, domnul Şiman, gazda noastră domnul Filip şi subsemnatul. Deci 13 şi ne au lipsit domnul Micle şi domnul Mihai, dar avem promisiunea perpetuă de-a ne întâlni, a domnişoarei Ciumău. Din câte s-a văzut, acestora le-am simţit lipsa.Fersig 22 iulie 2006

După ce a trecut o perioadă atât de lungă de despărţiere a membrilor Clubului “Spinul”, că pe mine m-a prins dorul după ei, uite că a sosit 4 septembrie şi ne vom revedea, aşa cum ne dorim de altfel. N-am avut obişnuita răbdare să aştept respectiva oră 16 şi am ajuns mai devreme cu ceva. Am luat cheia şi m-am dus în camera cenaclului unde era un miros greu, miros de neaerisit, dar şi un frig barbar pentru o temperatură de +25gC care era afară. În aceste condiţii fiecare a “rămas” la talie, nu se justifica “aşteptatul” în cămaşa cu mânecuţe scurte. Sosirea mea mai devreme cu ceva, a avut motivarea faptului că în încăperea Cenaclului există un singur cuier, şi chiar şi acela-i pe partea opusă, a locului unde de regulă stau eu la cenaclu. Aşa că m-am gândit să-mi montez două cuie de cuiere pe dulapul din preajmă-mi, cuie pe care le voi folosi atunci când va fi cazul. Nu mi-am înştiinţat colegii de la Clubul Epigramiştilor, să nu-mi facă cine ştie ce epigrame pe această temă. Probabil că mi-or zice că ori unde umblu, mă duc să bat cuie. La Fersig la Filip am bătut cuie, aici de fapt nu le-am bătut, erau autoadezive, dar pe cine interesează acest lucru dacă-i “puşcă” epigrama.
Chestiunea este că a început şi anul şcolar 2006/2007, an care începe pentru cadrele didactice pe întâi septembrie. Aşa se cunoaşte din datele oficiale, în realitate toate cadrele didactice se aflau pe întreaga porţiune a lunii august, în şcoală. Examenele s-au terminat dar au început corigenţele, amânările, restanţele, examene care a înglobat o mare masă a cadrelor didactice. Din acest motiv, dar şi din altele, prezenţa efectivă în şcoli pe data de unu septembrie a fost slabă. Apoi este un lucru trist să începi un nou an şcolar în care nimeni să nu-ţi spună un “bun venit” de prezentare. Aşa s-a întâmplat şi în cenaclul nostru. Azi nu ne-a vizitat nici-o profesoară de limba rămână, de aceea poate că nici şedinţa noastră nu a avut emulaţia sentimentală scontată, raportată la trecuta “ieşire de la Fersig”.
Totuşi Domnul Şiman, preşedintele Cenaclului, fiind invitat la o “şedinţă de marcă a epigramiştilor din România”, activitate ce s-a desfăşurat la Brăila unde s-au întâlnit peste 200 de combatanţi ai acestui “hoby”, şi spune domnia sa că s-a simţit bine, a făcut multe cunoştinţe de nu le mai ţine minte, şi ne-a adus materiale ale unor epigramişti pentru a-l cunoaşte mai bine opera. Din aceste materiale ne-a solicitat să facem câte un rezumat de prezentare a autorului respectiv, pentru al face mai cunoscut, referat care se va dezbate în cadrul clubului nostru. Din cele povestite de Domnul Şiman reiese că noi stăm mai bine cu locaţia, adică faptul că există acest loc unde suntem agreaţi, şi că avem multe solicitări de reviste de epigrame, prin care ne solicită atât să ne abonăm la ele cât şi să le trimitem epigramele noastre pentru concursurile lor (al nostru v-a fi pe 15 septembrie cu tema –castane), dar şi pentru reviste. Am uitat să vă spun că absolut toţi doresc numai epigrame bune, dar unde-i acela care ne spune dacă acele epigrame sunt bune într-un context general, Este acest lucru destul de subiectiv şi care nu numai că este părtinitor dar nici nu este întradevăr ceea ce ni se prezintă a fi. Cu toate că Domnul Şiman ne-a adus epigrame deosebit de bune, unele de clasificat în istoria epigramei, s-a observat că dacă organizatorii au între concurenţi epigramişti cunoscuţi, de regulă nu aceştia sânt acei care pleacă cu mâna goală. Pentru “a nu bate apa în piuă”, la concursul de epigrame de la Brăila s-au preselectat epigramele care au fost apreciate ca bune. Pentru mine, din cele patru epigrame trimise, nici una nu şi-a aflat loc, nici măcar între cele preselectate. Citindu-ne în schimb epigramele premiate, acea care a luat primul loc, una dintre epigramele premiate avea o soră geamănă compusă de mine, dar….Nici altora nu le-a fost mai bine, ce să faci dacă şi Galaţiul şi Brăila au peste 200 de epigramişti şi concursurile epigramistice sunt atât de puţine. Cu toate că ştiam că este imposibil de obţinut acolo premii, ne-am confruntat şi noi cei 13 cu alţi 400. Printre epigramele preselectate s-au nimerit că au dobândit acest statut câte-o epigramă a Domnului Şiman şi una a Domnului Micle. Sunt sigur că Doamna Găinariu nu se gândeşte atât de mult la noi, ca şi colegi, cum se gândeşte la premii, dar noi ne-am gândit ca în 18 s-o sărbătorim la împlinirea vârstei de cincizeci ăi cinci de ani. De menţionat, cu regret, că nu toată lumea a adus materialele pentru viitoarea revistă, dar când vor vedea revista terminată, precis că vor întreba;”De ce nu sunt pe coperta I ?” Ne-a rămas să ne punem la copt “castanele” şi să se jurizeze materialele primite pentru Concursul SPINULUI pe această temă. Avem invitaţii pentru “a ne produce” la televiziunea AXA, la Sediul Asociaţiei Nevăzătorilor şi o altă invitaţie ispititoare, să lansăm o revistă la Ocolul Silvic BAIA SPRIE. Ca în ori ce societate care se respectă, nici la noi nu s-a decis încă nimic. Rămâne să se mai perctracteze unele date, amănunte şi altele. Întrucât EZOTERICII ne privesc galeş prin termopane, amintesc că au făcut act de prezenţă la această şedinţă: doamna Velea, domnul Bodnar, domnul Filip, domnul Micle Mircea şi domnul Bud Nistor care iar ne-a criticat…. statistic. A mai fost prezent şi cel ce scrie aceste scurte epistole. Rămâne să aşteptăm acel 15 apoi acel 18 după care ori aşeptăm altceva, ori nu vom mai aştepta nimic, că din câte ştim revista nu se poate face singură.
Cu bine Toma G. Rocneanu

Ca de fiecare dată când pornim de acasă şi astăzi ne-am făcut planuri de cum v-a decurge această întâlnire. Cu toate că în gândurile sale fiecare “o aranjează” frumos, întotdeauna “cel cel-şi bagă coada”, are şi partea lui de suspans. Fiecare cunoştea data acestei şedinţe, cu toate acestea, domnul Filip le-a reamintit telefonic ora şi ziua de întâlnire. Ar fi o remarcă: cu toate că este redactorul revistei SPINUL şi directorul ei, domnia sa este de-o gentileţe aparte, şi uneori ne e jenă nouă de câte ori roagă pe acei membri uituci, să aducă materialele necesare redactării revistei, materiale promise de fiecare …şi uneori uitate de toţi. Cred că fiecare îşi cunoaşte dorinţele şi îndeletnicirile şi ar trebui să facă acest pas din proprie iniţiativă.
Trecând peste acest episod cu repetiţie frecventă, azi 18 septembrie era ziua în care, trebuia s-o sărbătorim pe doamna Viorica Găinariu care a împlinit 55 de ani şi cu aplombul dânsei, cu acea insistenţă uneori enervantă la o temă dată, a adus poate cele mai multe premii şi diplome în numele Clubului nostru, datorită hărniciei şi acribiei sale, care poate nouă să ne fi părut mai agasante, dar la alte “case”, cum ar fi Vişeul, Brăila, Buzăul să fie considerate normale. Trebuie să menţionez că noi încă nu ne-am gândit să-i dăm o diplomă, cu toate că ar fi fost îndreptăţit acest lucru, şi ar fi posibil ca la aniversarea de cinci ani a existenţei revistei noastre, să trecem şi peste acest handicap de-a ne realiza şi unele diplome proprii, pe care tot domnul Ardelean ni le poate face.
La începutul acestei şedinţe aniversare, sala Cenaclului arăta ca un câmp de manguste, animalele acelea simpatice care se ridică pe lăbuţele din spate şi-şi urmăresc duşmanii. Şi capetele noastre oscilau ca nişte radare, dar nu aşteptam duşmanii ci pe domnul preşedinte care numai nu dădea Domnul să sosească, cu toate că de acasă plecase. Domnul Bud Nistor, senator de drept al acestui Club, a considerat că este de datoria sa să “pornească” lucrările acestei întâlniri şi mi-a dat mie cuvântul, eu care de această dată aveam pregătite trei tipuri de materiale: deoarece deţin “procesele verbale” ale şedinţelor care s-au adunat la circa 60 de pagini A-4, din care doresc să scot o carte despre existenţa acestui club, dacă fiecare membru, îmi va da un scurt curriculum vitae cu poză. Am solicitat acest lucru, pentru a umaniza puţin crezul unor persoane din afara clubului care nu ne cunosc numai prin epigrame, să vadă că în viaţa de toate zilele, avem cu totul alte preocupări şi licenţe, să ne intregească imaginile noastre personale ca oameni ai acestei societăţi. Propunerea a fost bine primită. Dintre cărţile pe care le-a primit domnul Şiman la Brăila pentru a cunoaşte oameni de valoare din domeniu, s-a nimerit ca Ştefan Lipca să
nu fie chiar ceea ce am crezut şi asta datorită faptului că “Versurile” şi Problemele cu..chiţibuş”, nu îndreptăţeau răspândirea cunoaşterii dânsului într-un areal mai mare decât era cunoscut. Şi după acest material am citit “ÎNTRODUCEREA” la viitoarea carte, moment în care a apărut şi domnul Şiman, dar numai până la geamul sediului, moment în care m-am oprit din citit, fază la care inexplicabil Şiman s-a întors şi a plecat. Eu m-am străduit să-mi termin lectura, preţ de o pagină, timp în care Şiman s-a întors, şi-a ocupat locul la masă şi a început să tragă tare pe noi, acei care folosim “sigla Spinului” la ziar fără al consulta. Ameninţările aveau şi o tentă de viitor. Un alt ziar local, INFORMAŢIA DE MARAMUREŞ, ne solicita epigrame dar după cum spunea domnul Şiman, numai sub sigla Clubului şi să nu încercăm să înfluenţăm cumva redactorii ziarului de acolo, deoarece ei nu vor ceda. S-a mai reluat cererile domnului Culicovschi pentru materialele şi banii necesari realizării acelei antologii de epigrame, cu concursul activ al fiecărui epigramist din ţară. Ni s-au împărţit “regulamentele” Uniunii Epigramiştilor din România, un material prin care ni se cere o subordonare benevolă a Clubului Spinul, domniilor lor, un document care mi-a întunecat sufletul, deoarece venea din vremurile pe care de 17 ani le considerăm apuse. M-am ataşat de acest club pentru prietenia care leagă personalităţile care au format acest club, pentru calitatea oamenilor şi nicidecum să fiu subordonatul “unora” care în funcţie de câţi membri vor avea în subordine, domniile lor, îşi vor face sedii, îşi vor angaja papiţele şi pe undeva noi, vom ajunge să le cerem lor voie să publicăm probabil ce “excelenţele” lor vor accepta. Mi-am spus părerea în şedinţă şi de nu se v-a putea altfel, atunci acesta v-a fi ultimul “proces verbal” scris de mine, fără să fiu “sancţionat” conform noului regulament. M-am săturat de câţi s-au folosit de munca şi viaţa mea în trecutul regim şi nu doresc să port o pălărie mai uzată ca “bună ziua”. Era bine dacă nici nu s-ar fi pomenit de această tendinţă de dominare într-o zi aniversară. Vă rog să vă uitaţi cu sinceritate în sufletul domniilor voastre şi gândiţi profund:”Cât din timpul considerat numai al vostru, în final a fost aşa. O să constataţi cu tristeţe că fiecare dintre noi am fost manipulaţi, cu sau fără intenţie întreaga noastră viaţă”. La ce mi-ar sluji că mă pun sub tutela unui organism pe care nu-l voi vedea niciodată, nu-mi va da nimic, dar mă oblig să-i îndeplinesc ordinele. La vârsta la care sunt am încetat a mă înregimenta undeva.
Am trecut şi peste asta şi preşedintele Şiman, emoţionat dar sigur pe el, prezintă parte din roadele muncii cenacliere ale Doamnei Găinariu, roade de care s-a bucurat dânsa dar şi clubul, prezentând ceea ce o caracterizează îndeosebi: spontaneitatea şi acribia în realizarea a tot ce şi-a propus. După această scurtă dar emoţionantă prezentare, i-a urat sănătate şi toate bune în continuare. I-a înmânat florile şi s-au sărutat. Doresc să spun că membri clubului împreună, au cumpărat un cadou şi flori, unii pentru a mai primi încă un pupic au venit cu florile personale.Frumos a vorbit domnul Bud Nistor şi neaşteptat de către noi domnul Fârte i-a scris o lungă urare versificată prin care a emoţionat întreaga asistenţă. Au prezentat epigrame la subiect şi foarte reuşite atât domnul Bodnar, Fârte dar şi doamna Velea. La felicitări s-a adăugat cele ale Doamnei Hendre care a adus şi materialele pentru revistă şi urmează cele ce le va trimite dânsa sau domnul Şiman la Culicovschi. Doamna Medan, mai relaxată ca altădată, avea “puiul” lângă ea, a făcut urările de vigoare şi cu toţii am trecut la ospăţ. În această privinţă trebuie să spun că Doamna Găinariu a cheltuit foarte mult şi nu numai bani şi muncă, ceea ce ne-a părut rău, şi spun acest lucru deoarece de câte ori vine câte-o sfântă sărbătoare, şi nevastă-mea intră în campanie. Nu ştiţi de câte ori i-am spus:”Dragă dacă tu te oboseşti atâta, când vom sărbători, cu cine voi sărbători dacă eşti frântă”. Acest postulat nu l-a respectat nici doamna Găinariu şi oboseala dânsei se vedea bine. Dar ceea ce pentru mine a fost o reală satisfacţie, doamna Găinariu şi-a trecut peste orgoliu propriu, şi vă imaginaţi, azi care nu este o zi oarecare pentru dânsa, şi-a cerut scuze, pentru INTERMEZZO de la Fersig. Acest lucru a fost un balsam pe sufletul meu, deoarece, aproape fiecare membru al acestui mic club a dovedit că PRIETENIA dintre noi este mai puternică decât regulamentul lui…peşte.Au fost momente minunate care n-au repetiţie şi care s-au consumat între noi. Câte ceva despre domnul Director Filip care cu politeţe-ai ştiută încerca să strângă materialele ce-au mai întârziat, a făcut tot ce a putut ca să ne simţim bine, nu ca Şiman care ne-a certat, şi o menţiune aparte pentru pălinca a cărui patron este tot domnul director, pălincă care după a treia ceşcuţă-mi puneam întrebarea în care parte a oraşului stau. Ştiind că o să-mi i-a mai mult timp ajunsul acasă, am plecat imediat după doamna Hendre împreună cu Denisa şi Gabi şi cred c-a fost prima dată când, n-am văzut mutre de izoterici.
La mulţi ani Doamnă Găinariu, La mulţi ani stimaţi colegi!