Poate de aceea nu eram aşa de entuziaşţi în acele vremuri, fiindcă nimic nu mergea bine în ţară şi noi, “Mărite Doamne”, ne doream să facem ceva, care neaparat trebuia să meargă bine. Pentru majoritatea oamenilor care ne cunoşteau, şi care nu pregetau să ne “arate” importanţa acelui lucru ce noi cu “tupeu” încercam să-l realizăm, arătam pur şi simplu ca nişte caraghioşi şi probabil, că şi dânşi aşa ne vedeau. Probabil că aşa era, deoarece considerau că habar nu avem în ce ne băgăm, şi mai cu seamă ce avalanşă pornim. Printre multele realităţi trăite pe care le aveau în faţă, altele-n memorie, încercările ratate predominau, şi cam toţi aceştia nu pierdeau ocazia să ni le amintească. “Amintirile” acestea erau toate asociaţiile culturale, cenacluri, reviste literare şi multe altele care au clacat şi nu cu mult în urmă Vă rog să mă credeţi că ei aveau dreptate. Ori unde s-a încercat ceva în cultura românească, înainte de…. trebuia să aibă avizul cenzurii… partidului. Acum, după atâtea experienţe negative şi nedorite din partea tuturora, s-a lăsat brusc o opacitate în populaţia ţării, care se contrapune culturii româneşti, ce este soră cu bezna. Dacă în ’89 stăteam la coadă pentru procurarea unui ziar, acum efectiv lumea evită cititul publicaţiilor, pentru a nu-şi irosi puţinul timp în care muncea şi nu câştiga… nici măcar atât cât să-şi plătească dările la stat. Vremurile erau tulburi, cu toate că, nimeni nu a murit dorind să izbândească ceva în cultură dar nici de prostie nu se moare Patronii “de carton”, sunt oameni care nu doresc să sponsorizeze o acţiune culturală, nu au nici-o intenţie în acest sens, deoarece prin studiile ce le aveau(mai bine zis ce le lipseau), reeşea clar că nu s-au adăpat la cultura naţiei lor. De fapt termenul adăpat era la propriu pentru astfel de indivizi. Din încercările văzute sau trpite, se pare că cine se aruncă pe un drum al cunoaşterii şi culturii, aproape sigur se va lovi de acei bolovani ai prostiei. Ori noi, cu toate că nu eram la prima tinereţe, eram entuziaşti… de mama focului (după un sondaj al U.E.R numai 14% dintre epigramişti sunt sub 50 de ani.Deci…). De fapt chiar aşa apăream în ochii multora, că ne-am băgat nasul în ciorba altora. Unii chiar ne vedeau în timpurile în care excela neprietenia ce o arăta Macedonski lui Eminescu. Şi cum să nu fie aşa! Cum să îndrăzneşti să mai scrii poezie, după Eminescu, căruia deja i se recunoştea opera, iar versurile sale au devenit cântece încă din tinereţe lui. Cam aşa ne simţeam şi noi. Cincinat a pus coroana epigramei pe cap, cine să i-o mai smulgă? Cu toate că în “Urzica” au apărut un Qintus, un Corbu, dar câţi n-au mai apărut. Mai era încă un impediment. Acest gen literar nu era atrăgător de loc, şi când ne-am pus să-l buchisim, mare pierdere de vreme ne-a adus. Şi când te gândeşti, că toate acestea erau numai preambulul la ce va urma a fi în continuare. În acea perioadă când, conducătorii României erau foarte detaşaţi de popor, folosindu-se de el doar ca masă de manevră din patru în patru ani, ca votant, apoi greşelile enorme ale distrugerii sistemelor centralizate de încălzire, a uzinelor, minele, de fapt tot ce a însemnat industrie. În schimb, ce nu s-a distrus, zic unii “s-a pus deoparte”, evident tot pentru ei. Vă imaginaţi ce însemna în acele vremuri tulburi să intreprinzi ceva, care să meargă bine şi să aparţină culturii? Nu ştiu dacă Şiman avea problemele acestea scrise undeva, dar el dorea cert să facă Clubul Epigramiştilor din Baia Mare, în rest nu-l mai interesau problemele celelalte, deoarece era sigur că el nu va fii consultat la “faceri” cum n-a fost ascultat nici la “distrugeri”. Avea totuşi nişte prieteni pe care se putea baza în acest demers, pe Domnii Bud Nistor, Filip Romulus, care chiar dacă nu băteau din palme de bucurie când îl vedeau pe Şiman, dar nu l-au lăsat de izbelişte singur şi au început compunerea şi publicarea de epigrame în ziarul local. Aici n-au întâmpinat atât de multe greutăţi deoarece în municipiul de sub Dealul Florilor, domniile lor erau oameni cunoscuţi de elita municipiului, de mulţi concitadini. Pe doamna Găinariu au aflat-o prin redacţia “GRAIULUI”, şi dânsa, din când în când, mai publica catrene, parodii, epigrame. Erau deja trei, numai că nu doreau să fie ca “racul broasca şi o ştiucă” a lui Donici. Îşi doreau ceva impetuos, care nu numai să meargă înainte, dar să facă ceea ce ei acuma obişnuiesc din ce în ce mai rar. Să împingă… epigrama, până când cineva o să observe şi acele persoane care fac acest lucru. Eu mă cunoşteam de mult cu Şiman dar aveam preocupările mele zilnice, să-mi găsesc acea persoană rarisimă: sponsorul şi credeţi-mă că, în afara scrisului, această preocupare îmi măcina fondul de timp. De epigrame ce să mai vorbin, cu toate că mai aduceam vorba despre ele, atât între noi, cât şi la fiecare Cenaclu Literar al Scriitorilor din Asociaţia Baia Mare, eu încă nu doream o ataşare la un viitor Club. Pe atunci lansările de carte se făceau… ori unde, de aceea nu m-am mirat când Şiman m-a invitat la lansarea celei de-a treia cărţi a domniei sale, la Teatru Municipal. I-am promis şi m-am dus împreună cu soţia să fim prezenţi la lansarea cărţii “PIAŢA DE …CATRENE.. Acest eveniment se petrecea la doi ani de când ne cunoşteam, ocazii când ne mai vindeam cărţi unul altuia. De atunci nu ne-am mai despărţit cu toate că fiecare mergea pe pista lui. Aşa a fost moda în respectiva vreme, să se facă fel de fel de asociaţii, indiferent care era scopul lor, “se mai punea” de-o asociaţie, de vre-un sindicat sau ONG. Îmi amintesc că pe atunci şi eu am format un sindicat, pe care l-am şi făcut “persoană juridică”. O altă asociaţie a propus Alexa Gavril Bâle la lansarea celei de-a treia cărti a domniei sale, “Leacuri pentru animale”, se întâmpla după lansarea “Sărutului pe o roată de tren” a lui Nicoară Mihali. Zicea Găvrilă: “să facem Asociaţia Scriitorilor publicaţi din Maramureş”. Şi din această frază se poate vedea la ce distanţă respectabilă îi ţine Uniunea Scriitorilor pe acei care nu sunt bucureşteni. Şi pe lângă dispreţul Uniunii (cu 24 de cărţi publicate şi dosaru-mi zace în arhivele lor de cinci ani), fiecare în parte ne simţeam stingheri, cu sufletul găunos după “Victoria revoluţiei”, victorie a fost pentru acei care de altfel au şi profitat de ea, persoane pentru care puciul acela a fost întradevăr o victorie, că pentru naţia română s-a dovedit o pierdere. Deci în acea atmosferă de instabilitate, de minciuni gogonate, de pierderea credibilităţii a oricui şi a fiecăruia, oameni-şi doreau să strângă rândurile pentru a nu se trezi înlăturaţi sau stigmatizaţi în propria ţară. Cumva, după câte vedeţi am ajuns la cinci persoane, membrii ai acestui club, moment în care domnul Ion M. Mihai s-a ataşat acestui microclub (ca membru fondator), am spus ataşat, deoarece rolul dânsului a fost de-o fermitate aparte în calitatea creaţiei noastre. Era să spun că este un om de cultură cu solide cunoştinţe în arta scrisă şi critica literară, domnia sa având două tomuri, două cărţi publicate în această specialitate, dar n-am spus aşa deoarece, toate persoanele despre care vorbim, mai puţin eu şi doamna Găinariu sunt licenţiaţi, domnul ing. Bud Nistor primind din partea Ministrului de resort DIPLOMA DE EXCELENŢĂ pentru publicaţiile domniei sale. Deci chiar dacă am aderat la acest Club “SPINUL”, problenele noastre s-au complicat, nu s-au limpezit. Umblam fiecare cu “bocceluţa” după noi pe unde apucam. Şedinţele le-am ţinut la CASA DE CULTURĂ a sindicatelor, dar schimbându-se fel de fel de directori şi patroni, nimeni nu a reparat instalaţiile de căldură şi în acea locaţie de la revoluţie n-a mai fost căldură, uite că azi mâine vor fii 20 de ani de frig în Casa de Cultură a Sindicatelor. Noi epigramiştii, deoarece nu trebuia să dăm paltoanele din spate, nu sufeream chiar atât de mult, dar când veneau aici actorii să de-a spectacole, cântăreţii sau ansamblurile le îngheţau sufletele în ei de frig. Vă puteţi imagina un lăcaş de cultură unde zeci de ani nu a existat încălzire avea o căldură de criptă. După o vreme, ne-am luat epigramele în trăistuţă şi am început “să cunoaştem” şi noi preţurile actualizate, preţuri care explodau zilnic şi se materializa în fiecare local de consum. Am devenit cunoscuţi celor de la “Butoiaşul”, de la PAC-PAC (pizzeria italiană), mai poposeam şi pe la fostul CRINUL, ori la PIETROSUL, la Mac Donald’S, Iza, prin Baia Sprie şi în multe alte locaţii şi localităţi. De aici din Baia Sprie ne-am adjudecat chiar persoana care dorea cu multă ardoare să facă Clubul Epigramiştilor în Baia Sprie prin anul 2000. Este vorba de domnul profesor Bodnar Mihai care are pseudonimul Baicu-Capul şi care a înviorat mult clubul nostru. Am ajuns, şi nu de puţine ori să ţinem şedinţele chiar în casele membrilor cenaclului: la Şiman, la Filip, până când s-a terminat construcţia Bibliotecii Judeţene după care n-am mai avut probleme cu locaţiile de desfăşurare a şedinţelor Clubului. În construcţia Bibliotecii a intrat şi spaţiul pentru Cenaclul Scriitorilor şi cum aproape toţi suntem legitimaţi la Asociaţia Scriitorilor Baia Mare, problemele noastre cu spaţiile s-au terminat. Abia în momentul în care “ai pus jos” o problemă, vezi câte probleme ţi-au mai rămas de rezolvat. Domnul ing. Micle Mircea era un vechi epigramist al municipiului. De fapt era o perioadă când numai dânsul şi actorul Paul Antoniu publicau epigrame. Domnul Paul Antoniu are o rubrică permamentă la ziar şi nu se mai ocupă de epigrame după duelurile cu Perţa până în 1999 când s-a recunoscut învins, dar pe Domnul Micle, Şiman a făcut ce a făcut şi la adus la SPINUL. Până acum, cam aşa a fost povestea de încropire a Clubului SPINUL, şi dacă de aici se observă o oarecare oboseală a Domnului Şiman aceasta se materializează în aducerea de noi membri. M-am angajat şi eu în această frumoasă acţiune şi după profesoara Medan care şi-a luat Gradul Didactic I, doctoratul, şi s-a făcut directoare adj. de şcoală, acum are o perioadă de timp în care nu ne-a mai vizitat. Prin băiatul meu am insistat să devină epigramistă a Clubului SPINUL, domnişoara Andreia Naghi, după care le-am solicitat pe tinerele profesoare Hendrea Elena şi domnişoara Ciumău Maria. Nu s-a prezentat încă domnişoara Ciumău, din varii motive, dar celelalte tinere doamne profesoare ne-au vizitat şi le considerăm încadrate la munca ce ne-am propus-o. Prin simpatie s-au încorporat la acest demers Doamna Velea Aurelia împreună cu domnul Vasile Mureşan devenind şi domniile lor membrii ai acestui club. În diferite faze, dar fără mari promisiuni, au mai participat la şedinţele noastre şi domnii Roman Gheorghe, avocat, domnul Pop Mircea, epigramist neîncadrat în veun club şi Ion Bogdan. Toţi trei buni epigramişti dar au tentaţii mult mai mari şi se exchivează de la şedinţele noastre. Cam aşa s-a constituit Clubul Nostru şi aceştia-i sunt componenţii până în septembrie 2006.
Ca zi de “naştere” a Clubului “Spinul”, membrii fondatori au considerat că aceasta ar fii 1 aprilie 2002, cu toate că se vede din rândurile de mai dinainte că microbul ardea dinainte, dar nu organizat în formula pe care o cunoaşteţi.

Domnul Ioan Şiman a fost, în activitatea pe care a prestat-o pe tărâm şcolar şi cultural, un om care şi-a asumat răspunderea şi sarcinile sociale în asemenea grad încât s-a apucat el, cel ce era directorul, şi câţiva oameni din sat să construiască şcoala pentru copiii acelui sat. A cântat în cor, apoi a dirijat coruri, a fost director de Cămin Cultural şi zeci de ani director de şcoală. Un dascăl demn care n-a precupeţit nimic pentru a deveni modelul foştilor lui elevi, care nu de puţine ori, când ajung în impas îl mai caută şi astăzi. După pensionare cu neliniştea celui care nu cunoaşte odihna, cu spiritul lui inconfundabil, a perceput şi insistat pe acest segment de “limbă română”, căruia dacă i te dedici total, reuşeşti în patru versuri să descrii viaţa, traiul, fenomenul politic, dar şi o subtilitate în limbă care se atribuie doar elitiştilor. La început ca hoby, apoi cu meticulozitatea care-l caracterizează, după ani buni a încropit acest Club epigramistic “Spinul” care astăzi este renumit. Nu greşesc dacă spun că epigramele noastre, au fost citite, de români evident, şi în Londra, în Montreal şi probabil că şi în alte părţi ale lumii de unde încă nu avem semnale. Datarea clubului, de către Preşedintele ei, este 1 aprilie 2002 cu toate că deja ne cunoşteam dinainte. Membrii clubului din care este format acest cenaclu au un crez în valoarea prieteniei mai presus de ori ce ambiţii şi pretenţiozităţi personale, dar fără a distruge personalitatea. Curiozitatea este că deşi încă nu toţi membrii au ajuns la valoarea primilor cinci, este absolut sigur, că fără ceilalţi, mai puţin versaţi deocamdată, nu ajungeau nici primii la gradul de măiestrie atins. Fac aceste remarci nu pentru a calma orgoliul unora ci doar pentru a reflecta ce prietenie sudată are acest Club, o prietenie de care fiecare este mândru. Şi aşa cum spuneam, deoarece vom împlini în curând cinci ani, am considerat că a sosit timpul să-i prezint pe membri Clubului “Spinul” şi domniilor voastre în paginile ce urmează. Poate că acum şi Domnul Şiman îşi va evalua şi preţui mai mult munca dânsului, o muncă ce la începuturi s-a “bucurat” de toate răutăţile, şi acestea veneau din toate direcţiile. Acum EL ca TATĂ A EPIGRAMIŞTILOR BĂIMĂRENI, deoarece şi el e născut în APRILIE, îi urăm şi lui şi revistei noaste, muncii noastre şi Clubului “SPINUL”: LA MULŢI ANI!
Revista noastră, “SPINUL” de care suntem mândri cu toţii, chiar dacă nu toţi putem fi trecuţi pe coperte, a scos primul număr în ianuarie 2006 şi în momentul în care scriu, uite că avem în lucru numărul patru. Revista are scopul de-a populariza epigramele produse de noi în ţară, de-a prezenta munca Clubului şi dacă aceasta are vre-un succes, ne vom prezenta chiar şi pe noi, acei care trudim pentru a perfecţiona epigrama, dar şi a lovi în unele tare sociale şi politice, de-a propune lumii să adopte o viaţă morală, creştinească cât se poate de corectă. Nu în ultimul rând să facem haz noi între noi, uneori “haz de necaz” , să ne veselim că::”Aşa e viaţa….” Pentru realizarea revistei “SPINUL”, Domnul Ioan Şiman, preşedintele acestui club epigramistic, şi-a mai asumat încă două funcţii, evident neretribuite, de redactor-şef şi tehnoredactor. Cu alte cuvinte el realizează concret fiecare număr, pe ici pe colo, ne mai dăm şi noi cu presupusul ori cu gâlceava.

Se pare că problemele care se pun la ori ce început de drum, sunt multiple aşa că de câte ori apare câte o deplasare, problemele rămân şi sânt aceleaş indiferent de câte ori vom merge undeva şi indiferent ce vârstă au pasagerii. Nici noi n-am fost atât de surprinşi când am reauzit, a câta oră: “unde-i cutare persoană, dacă ştie cineva că o să mai vină şi alţii, s-ar putea să nu încăpem în acel mijloc de transport (aici parcă toţi şi-au verificat pe furiş burţile)”, ca în final să constatăm că întârzie şoferul. Cald domnule… Chiar acum un băiat din Sighet, care a venit cu domnul Muste şi Ciuban, şi-a dat seama că nu mai are ţigări. Domnul Sabău a făcut oficiul de gazdă şi s-a dus să-i cumpere. Când toate aceste probleme, într-un fel sau altul şi-au găsit o rezolvare, ne-am îmbarcat şi atunci am constatat că, de fapt toate au fost doar nişte probleme artificiale cauzate doar de precipitarea şi nerăbdarea noastră de-a ne vedea la destinaţie propusă. Pe ruta Baia Mare-Ocoliş, nu putem spune că şoferul n-a ştiut drumul, dar avea “în spate” atâţia cunoscători ai acestui traseu, că era imposibil să nu-l ajute… fiecare în felul lui, enervândul. Bineînţeles c-am ajuns la destinaţie cu bine şi odată coborâţi din microbuz, ne-am grăbit să ne întâlnim cu gazda care era unul şi acelaşi om, ce a iniţiat şi realizat acest proiect, ce se desfăşura în… propriai casă. Sinceritatea cu care ne-a întâmpinat, ne-a alungat şi temerile ce ne-au mai rămas. Mai mult, am fost impresionaţi de capacitatea gazdei de-a stăpâni evenimentul, ce urma să se aibe loc. Această manifestare, era o noutate pentru noi, era copleşitoare, cu toate că atribuţiile noastre, ale participanţilor, erau dintre cele mai plăcute. În curte, lângă un loc cu iarbă proaspăt semănată, sub un nuc ce a trecut de un secol, străjuia mulajul unuia dintre căpitanii lui Bogdan Intemeitorul, “atent” ca astăzi şi aici să domnească ordinea impusă de Vodă şi fiecare să se simtă în siguranţă. Era mulajul unei piese a Ansamblului statuar al Domnitorului Bogdan Vodă, operă a sculptorului Ioan Marchiş, gazda noastră de astăzi, totodată are funcţia oficială de Inspectorul şef al Inspectoratului pentru Cultură Maramureş. Domnul Marchiş, până am ajuns noi işi exersa şpaclu pe o pânză. Din cele ce se văd pe pânză, pictura căruia urma să-i dea viaţă, era o provocare artistică a pictorilor băimăreni consacraţi în acest domeniu, de-a aduce vechiul centru al Cetăţii Baia Mare la o unică sinteză, pe care s-o recunoască ori ce om de artă dar si profanii. Această sinteză, caracteristică municipiului, era structurată, pictură care, acei care o execută, ţineau să conţină dacă se poate toate elementele arhitectonice cunoscute din arealul Centrului Vechi, şi probabil că acea pictură, dacă va avea reuşită în sistematizare, v-a deveni cândva, un simbol heraldic, o pecete a lui RIVULUS DOMINARUM. Gazda s-a bucurat de sosirea prietenilor şi a musafirilor, întrerupându-şi lucru şi meditaţiile, cu câte unul, ori cu mai mulţi odată, funcţie de dorinţe şi plăcere prezentându-ne domeniul Domniei Sale, dar “smulgându-I” şi unele declaraţii despre conceptele care l-au dus de-a realizat ca acest loc de odihnă personală, care este casa fiecăruia, dânsul să şi-o transforme pentru 10 zile în tabără de creaţie, de muncă creativă. Domeniul artistului Ioan Marchis, este conceput ca o Casa de primire, dar si ca un atelier de creaţie şi creativitate pentru acei care îşi doresc acest lucru. Obiceiul acesta, de-aţi pune domeniul, casa şi averea, în slujba oamenilor de artă, pe aceste meleaguri durează de sute de ani, cu minima pauză impusă de regimul comunism, şi această reluare spectaculoasâ fâcutâ posibilă de domnul Marchis, care astăzi a deschis oficial această tabără, care prin grija lui şi cu asentimentul său a devenit Tabăra Naţională de literatură şi pictură – ARCHEUS. Susţinerea financiară a făcut-o tot gazda, cu toate că a mai avut şi alţi sponsori, spre lauda lor. Deci în premieră, în casa sculptorului Ioan Marchiş astăzi s-a deschis Tabăra Naţională–2006 Baia Mare – Ocoliş, ocazie cu care se reinstituie beneficul obicei al retragerilor strategice a oamenilor de culturâ şi artă, în ori care anotimp al anului, de către ori cine doreşte să lucreze şi să creeze în acel spatiu, fără a i se pretinde vreo contribuţie la cheltuelile casei, necesare propriile sale consumuri. Am putea spune despre acest gest, că este nu numai o initiativâ bine venită, generoasă chiar, care vine în momente grele atunci când unii dintre noi, datorită slabelor realizări bănesti, a lipsei uneori a castigurilor, creatorii cu perspective culturale certe, ce nu-şi pot permite acest lux, sunt bineveniţi în această “insulă a culturii” unde are tot ce îi trebuie, singura lui obligatie fiind de-aşi lăsa fantezia debordantă să lucreze prin intermediul pixului său, penelului sau a dălţii şi ciocanului. Pentru mulţi nu s-a putut face acest lucru, deoarece pur şi simplu atunci nu exista Casa Marchiş, Casă şi adăpost, spaţiu şi mâncare. Azi 8 iulie 2006 s-a ridicat un paos pentru sufletele celor care ne-au părăsit, pomenind peste 50 de dispăruţi dintre noi, acei care participăm la acest paos, unde cinstim memoria oamenilor de cultură dispăruţi. Cei aproape 60 de oameni de cultură, dar şi alţi oameni implicaţi în cultura judetului ne-am grupat în jurul troiţei de la intrarea pe Domeniul Marchiş.. Dupâ aceastâ “veşnică pomenire” adusă celor trecuţi la cele veşnice, au rostit, la locul de prânzire, câteva vorbe de adevărată simţire pentru a releva bogata activitate a Domnului Ghenceanu, ce în aceste zile împlineşte o frumoasă vârstă. Domnul Ghenceanu, este un om de-o adevărată valoare culturală, dar valoarea domniei sale a fost creşterea calităţii lucrărilor, spunea Domnul Marchiş, multora dintre noi, prin calitatea impusă de domnia sa, prin redactarea a aproape 200 de cărţi, care apoi au fost editate. Munca Domniei sale, cu toate că o executa singur şi în tăcere martor fiindu-i doar pixul, se dispersa ca undele acustice din aproape în aproape contaminând pe toţi acei care doreau să se adape la cultura naţiei sale. Si daca acesta munca are un spatiu mai restrans, prin munca dânsului, de director al Teatrului Municipal, si-a extins această munca de impunere a culturii naţionale şi internaţionale în masele care formau cetăţenii municipiului şi nu numai în Baia Mare. Cu drag şi plăcere i-am cântat un “La multi ani” chiar dacă am băut inainte o bere rece. Dupâ aceste momente de înălţare sufletească unde au mai rostit alese cuvinte si Domnul Teodor Ardelean, directorul bibliotecii “Petre Dulfu” apoi a revenit cu alte precizări gazda noastra domnul Marchis. Alesul scriitorilor maramureşeni, Ion Burnar şi alţii se intrerupeau între ei pentru a rosti cuvinte de laudă iniţiatorului acestei minunate acţiuni. Unii au considerat că nu ar fii rea “niţică linişte”, aşa că s-a sevit masa, care era o combinatie între o masă câmpenească la iarbă verde, am spus un gulas, un aperitiv al unei mese de ocazie şi o frigăruie vânătorească. Doresc să spun că s-ar putea ca aceste bucate, ori cum erau gustoase şi au venit exact când trebuia, dar după ce s-a aflat că au fost făcute de un preot şi un profesor de muzică care mai era şi director, chiar că n-a mai rămas nimic din savuroasele bucate. S-a simţit şi aici bunătatea celui care se străduieste să facă ceva în toate, pentru oamenii de cultură ai acestui judet, şi spun acest lucru rememorând unele întâmpări pe vremea când “eram o masă omogenizată”.
– La o muncă de pălmaş, evocă unul dintre oaspeţi, în vremuri trecute, undeva la o carierâ de piatră, ne-am adunat fel de fel de oameni. Erau din acei cărora “dosarul personal” scârţia, ţărani care au refuzat să lucreze în colhozuri, foşti puşcăriaşi numai ei ştiau pentru ce şi elevi veniţi în vacanţă să “prindă” un ban. Toată această adunătură de oameni spărgeam piatră pentru a “construi drumurile socialismului”. Starea de fapt între atâtea feluri de oameni cu atâtea feluri meseri şi secrete, era foarte încordată, cu atât mai mult cu cât oamenii ce lucrează la munca brută, reacţionează brutal. Cu toate acestea fără o glumă, ori cât de şchioapă o fi fost, nu se putea muncii. Cumva trebuia “spart” şi aerul acela apăsător care ne stăpânea pe fiecare. Un oarecare Nandy, şi el probabil că avea “greşeli” în dosarul personal, şi-a găsit un bătrânel de bună cuvinţă, de care uneori se mai lua, cu el mai încerca un oarecare soi de glumă, dar era destul de atent ca prin glumele lui, să nu lezeze pe cineva, deoarece acela-i putea “răspunde” imediat cu o “replică” cum nu şi-ar dori nimenea. Omul acesta, bătrânelul, Badea Onisim, a refuzat categoric să lucreze pentru camunişti în GAC, aşa că s-a văzut şi el printre “liberţioniştii “ de la Cormaia. Într-o seară Nandy il luă la rost pe Badea Onisim, personajul nostru de-o credibilitate naivă, cu un suflet de floare, care era ferm convins că tot ce-i iese omului din gură sânt lucruri reale, adevărate, nicidecum vorbe nesărate. Între celelalte întrebări cu care-l chestiona Nandy pe Badea Onisim erau şi din acestea:
-Bade Onisim ce te vei face dumneata dacă vin comuniştii? (ce poveste parcă nu erau comuniştii chiar pe pământul lui pe care gratis l-a “oferit” GAC-ului?)
-D’apoi ce mă-oi face? Ce s-o face tătă lumea…
-Bade Onisim, dar dumneata nu ai auzit că toată lumea va mânca la cazan.
-Nu. D’apoi ce ne-or da de mâncare la cazan la atâta lume?
-Macaroane cu brânză.
-Apoi domnule’ alea nu-s aşa de rele… La macaroanele lui Badea Onisim mă gândeam când am ajuns la Casa Marchiş. Dacă el nu era un iubitor de artă şi de oameni, de artşti şi scriitori, ne făcea şi el nişte macaroane cu brânză, nu ne răsfăţa cu frigărui vânătoreşti. Prin asemenea dovezi, prin asemenea aprecieri ale dânsului în toate planurile, rezultă clar că ideile domnului Marchiş sunt planuri serios gândite. În întreaga sa preocupare ce o are pentru cultura judeţului şi a oamenilor de cultură se implică serios, la nivelul funcţiei ce o deţine. Aş mai spune la nivelul sufletului şi a înţelegerii Domniei Sale de artist, care nu mai are nevoie de nici-o reclamă. Mi s-a întâmplat să mai fiu şi altădată oaspetele Casei Marchiş şi a domnului Marchiş, dar nu numai eu, cred că nici-o persoană care i-a călcat pragul n-a plecat de la domnia sa nemulţumit.
După masă ne-am întâlnit cu bucuria debordantă a domnului Perţa şi a domnului Morar care printre altele zicea că-şi cunoaşte traducerea numelui în peste 23 de limbi. Eu l-am crezut necondiţionat şi i-am spus că probabil meseria din care ise “trage” numele domniei sale, să fi fost la fel de răspândită şi veche ca şi meseria de fierar. Dânsul, diplomat cum îl ştim, mi-a zis: Nu, morăritul este mult mai vechi decât fierăria, deoarece prima dată i-a trebuit omului pită şi apoi celelalte.Am vrut să-l “trag “ puţin mai “înspre înainte de Hristos”, dar preotul a început slujba şi s-a făcut linişte. Nu ştiu de ce am spus preotul, deoarece erau patru preoţi, şi pe dânşi i-am lăsat lângă troiţă în soare iar noi am stat la umbră, alături de Doamna şi domnul Cărăuşan, de domnul Peterliceanu, pe partea de Nord, ceilalţi erau plasaţi sub copacii din partea de Vest. Mi-am adus aminte că l-am uitat de la pomenire pe George Maria Banu, cel care mi-a dat întâlnire dincolo. I-am spus şi lui Jurcă şi ne-am îmbufnat amândoi, drept care am transmis-o mai departe domnului Ardelean, care a dat din cap a dojană. De fapt avea dreptate dacă nici noi… nu ne cunoaştem pe noi…Cu toate că eram cam tot timpul lângă domnul Mihai am povestit puţin. De fapt unde sunt atâţia oameni, pentru mulţi este greu să-şi termine spusele, doar dacă nu fac parte dintre acei care nu concep să nu-şi termine ce au de spus, cu toate că uneori ar fii mai bine să nu…Aici avem pe domnii, Perţa, Morar, Sabău, Jurcă, şi mai sunt şi alţii dar azi nu erau aici. Pe maşină la întoarcere şi domnul Ghenceanu lăuda spiritul acesta de prietenie care-i într-o fază atât de superioară, nobilă, de-aşi pune casa şi avutul în slujba prietenilor. Spunea acest lucru cu oarecare invidie, deoarece un asemenea altruism este de neconceput, cu atât mai mult cu cât şi băutura pe care o are o pune la dispoziţia musafirilor este din producţia proprie. Nobleţea lui Marchiş este neîngrădită şi atribuită ori cui. La astfel de manifestări, serile devin romantice, pe lângă chitara doamnei Adela Naghiu se mai adaugă nişte voci care crează starea sentimentală, starea de vis. La toate acestea cazarea în fân din podul şurii are şi ea farmecul ei, cu atât mai mult cât pentru unii acest lucru se întâmplă numai aici. Din Vişeu a sosit toţi invitaţii, domnul Ciuban şi alături de el şi Perţa şi ceilalţi confraţi. Am avut musafiri din Satu Mare, domnul Bala, Vulturescu, şi încă trei băieţi mai tineri, au venit şi scriitori din Cluj şi toţi s-au bucurat de o asemenea tabără. Prima parte a lucrărilor s-a terminat la patru dupăamiaza când băimărenii au plecat, nu ştiu exact dacă acest lucru l-a făcut şi domnul şi doamna Scheanu, dar pentru ceilalţi începeau problemele organizatorice, despachetarea şi locurile de cazare. Pentru a nu spune că unii erau dinainte “mai nedormiţi” şi trăgeau la somn. Cu maşina care am coborât a mai venit şi Pungă care spunea că mai are de-şi luat combina frigorifică după care a umblat toată săptămâna trecută. Nu ştiu cum s-a rezolvat la masă că la un moment dat nici el nici eu nu aveam farfurie. Eu m-am abonat la farfuria lui Burnar, Pungă nu ştiu cum şi-a rezolvat problema. Lângă noi stătea un bătrân care spunea că-i din satul vecin. Dânsul nu auzea şi de aceea vorbea încet. Eu nu auzeam ce spune deoarece toate le zicea prea încet. Nu l-am uitat pe domnul Leşiu, dar cu domnia sa m-am consultat cam tot timpul de aceea am lăsat să se închee cu el aceste pasaje de început. Un rol mai aparte a avut şi culegătorul de folclor Ştef, care aici, în acest cenaclu s-a lansat, citind o piesă de-a dânsului, lucrare care apoi a fost publicată în presă. Mai erau domnul Tomi de la Sighet, Nicu Remeţean miliardarul nostru care a editat România km O, dânsul s-a transformat în gazdă servind pe acei mai puţin familiarizaţi cu CASA cu ce solicitau dânşii. Pe Alexa Gavril Bâle nu l-am uitat deoarece i-am dat o carte pe CD şi acest lucru l-a înfuriat nespus de mult fiindcă lui nu-i plac cărţile aşa, lui îi plac cărţile să le vadă pe raft nu în “oglinjoară”
Aşa aş putea spune că s-a desfăşurat deschiderea şi primele ore ale TABEREI NAŢIONALE DE LITERATURĂ ARCHEUS 8-16 iunie 2006 CASA Marchiş Baia Mare –Ocoliş