Toate aceste preturi socotite in banii acestia de acum…
Ca sa concluzionez — zise Tudor — pe atunci fiecare om al muncii avea asigurat, el si fiecare membru al familiei sale, in fiecare an costumul de haine. Sigur ca nu consumam tot ceea ce primeam pe cartela. Cum taranii nu aveau cartele, schimbam zaharul, alcoolul si faina de grau care ne prisosea pe branza, lapte sau lemne: Mai trebuie sa precizez ca pe atunci nu se afla de vanzare ulei in magazin. Chiar si pentru gatit se aducea untura de porc si slanina sarata, care se aflau din belsug. In satul nostru functiona si un abator, dar macelarii de acolo nu trimiteau spre vanzare maruntaiele din animalele sacrificate (ficat, rinichi, plamani, creier). Acestea le ofereau diferitelor persoane care ii ajutau in munca. Carnea de porc sau de gaina nu se vindea in magazin sau macelarii, fiecare gospodar crescandu-si propriile oratanii.
Am locuit in catunul acela trei ani. Copiilor mici si celor de scoala li se oferea de la Ajutorul American zilnic o ceasca de lapte, o chifla cu unt si o lingurita de ulei de peste. Mi-a ramas in minte si acum faptul ca la pomul de iarna, care se organiza de Craciun, fiecare copil al salariatilor era imbracat din cap pana in picioare cu haine noi si mai primea si o punga de bomboane umplute cu marmelada.
De pe lista de daruri de la pomul de iarna nu era omis nimeni, numai ca marfurile ce se gaseau pe atunci erau foarte putin diversificate. Asta imi aduce aminte si de o intamplare hazlie. Fabrica avea si un fochist, un ins pirpiriu. Era casatorit de vreo 20 de ani si nu avea copii. II chema Iosif, dar toti il strigau Ioska. El cu sotia sa se iubeau foarte mult. Nu i-a auzit nimeni certandu-se, vorbindu-si urat, ce mai, Ioska si Iulii se purtau ca doi indragostiti. Dupa pomul de iarna, ce le trece prin cap unor colegi ai sai de munca: sa verifice puterea dragostei lor. Asa ca au regizat o farsa. Unul din colegii lui, care stia ca Ioska este la serviciu in acea noapte, s-a travestit in dama. ,,Dama”, insotita de cativa colegi, care ramasesera mai in urma se apropie de usa baracii in care locuia Ioska si bate la usa. Ii deschide Iulii.
— Buna seara! — zice ,,dama”. Aici sta Ioska?
— Aici — raspunde Iulii.
— Mneata esti servitoarea, femeie in casa ori sora?
— Da de ce te intereseaza? deveni curioasa gazda.
— De fapt, nu ma intereseaza cine esti, preciza ,,dama”. Eu atata te rog, ca vad ca esti femeie cumsecade, sa-i dai lui Ioska chilotii astia. El mi i-a facut cadou, dar mie nu-mi plac cei de culoare galbena: sa-mi aduca altii.
Ca acum toata lumea poarta chiloti de culoare galbena, de la pomul de iarna. Daca el face un cadou, sa aleaga si el ceva mai fin, mai deosebit, mai rar, nu ce poarta toata lumea.
In timpul acesta fata Iuliei a trecut de la rosu la albastru, apoi s-a albit. Era prea mult. Nu mai putea scoate o vorba. A pus mana pe matura si da-i la ,,dama” si da-i si da-i gafaind pana cand n-a mai putut. La inceput ,,dama” a ramas ca paralizata, dar tot matura a trezit-o, dupa care a rupt-o la fuga. Colegii ce urmareau de la distanta scena se tavaleau pe jos de ras si poate distractia lor ar mai fi durat, daca nu 1-ar fi zarit pe Ioska intorcandu-se de la fabrica. N-a intrat bine in casa ca matura a si fost pusa din nou in functiune. Cu mainile deasupra capului, Ioska a iesit ca din pusca din casa. Fugind, a dat peste grupul de colegi cu ,,dama” in centru, care i-au explicat de unde i se trage necazul cu portia de matura incasata. Ioska i-a rugat sa mearga cu totii la locuinta lui ca sa se lamureasca si Iulii. Cu toate ca erau cinci, Iulii nu s-a descurajat si-i croia pe toti. Aparandu-se de lovituri, ei cautau sa-i explice ca-i doar o gluma. Ba mai mult, ,,dama” s-a demascat si Iulii a recunoscut in acest personaj un vecin de-a lor, pe Sandu. Dar nu i-a mai putut crede. O umbra de indoiala a incoltit in sufletul ei. Spunea ca Sandu s-a imbracat in haine de muiere numai ca sa-1 salveze pe Ioska. Si s-a pornit pe plans, reprosandu-le ca toti barbatii-s nemernici. De atunci Ioska nu a mai fost crezut de catre Iulii.
Bacilul Koch isi marea teritoriul de stapanire in plamanii tatii. Accesele lui de tuse nu mai durau doar cateva minute, ci sferturi si jumatati de ora. Uneori, ore intregi. Erau nopti cand ne trezea si ramaneam treji pana dimineata din cauza acceselor lui de tuse seaca. Nu existau medicamente pentru oftica — T.B.C. Boala aceasta o avea tata de copil.
Arhiva pentru Categoria » cu putin inainte de «
Orfan fiind, rubedeniile 1-au dat la orfelinatul din Campia Turzii. Copiilor de acolo le lipsea laptele. De fapt, nu numai laptele le lipsea. Hrana le lipsea mai tot timpul, dar de lapte le era si sete si foame. Intr-o luni, dupa o vizita ce le-au facut-o niste rubedenii, cativa dintre copii s-au ales si cu ceva maruntis. Ei si-au adunat prietenii si au cumparat de toti banii lapte si chifle. Au instituit un concurs: cine mananca mai multe chifle si bea mai mult lapte. Viteza cu care faceau treaba aceasta nu a permis sa se inmoaie in gura indeajuns chiflele cu lapte. Si asa, dupa sase-sapte chifle si sase cani cu lapte, doi dintre concurenti era cat pe-aci sa dea ortul popii: stomacelele lor erau micsorate si de lipsa hranei.
Pedagogul il trimite intr-o zi pe tata sa-i aduca mancare in camera. Supa era de rosii. Camera pedagogului se afla la etaj, iar bucataria jos. Urcand scarile de lemn, la penultima treapta se impiedica si varsa supa din farfurie. Ce sa faca? Despre o alta portie de supa nici nu mai putea fi vorba. Daca ii spune pedagogului ce a patit primeste o saptamana de carcera. A adunat de pe jos supa in farfurie si s-a prezentat cu ea la pedagog. Dupa cateva inghitituri, pedagogul i-a aruncat farfuria in cap.
— Felul doi!
A plecat bucuros ca a scapat doar cu atata. Dar se vede treaba ca era intr-o zi nefasta. In acelasi loc a patit din nou acelasi lucru si cu felul doi. Din nou aduna de pe jos mancarea in farfurie si se prezinta la pedagog. Numai ca de data asta pedagogul era convins ca el a facut ceva si a pus mana pe cureaua din pantaloni. Pe tata n-a mai apucat sa puna mana, fiindca el zburase din camera si din internat. A fugit pe malul Ariesului, unde se afla o grota sapata in tarm si acolo a stat trei zile si trei nopti. Asta nu ar fi fost nimic, dar era in noiembrie. De mancat a mancat ce si-a adunat de pe un camp, cotoare de varza, dar de frig nu a avut cu ce sa se apere. Ar mai fi stat el acolo, dar noaptea ingheta bine. S-a racit si a inceput sa tuseasca. Asa ca s-a gandit ca e mai bine sa primeasca o bataie decat sa mai rabde de frig. S-a intors bolnav la internat. Pedagogul nu 1-a batut, dar i-a dat o saptamana de carcera. In loc sa ajunga la caldura, cum isi dorea, tot afara a ramas, intrucat carcera era in curte. De atunci tusea nu 1-a mai parasit toata viata si tusind a si murit. Vazandu-1 ca se stinge incet, medicii 1-au pensionat in 1952 cu o pensie de 202 lei.
Mama i-a fost infirmiera de cum s-a maritat cu el. Tata nu a facut armata tot din aceasta cauza si nici razboiul. Acum mama se uita la el cum se topeste si i se usca sufletul la gandul ca el va da in primire si ea va ramane singura cu sase copii. Nimeni nu-i mai da nici un leac cu care ar mai fi putut sa-1 tina in viata. Toate tratamentele si toate sfaturile le-a urmat numai sa se amelioreze boala, dar nimic. Pana si jumari din caine i-a facut —. se spunea ca acestea vindeca — i-a dat si totul in zadar. Dar dragostea da puteri inzecite celui disperat. Intr-o ultima speranta mama a vandut tot ce aveam in casa: mobila, presuri, sobe, totul. Nu era o avere, ci doar strictul necesar. Dar acum nu-1 mai aveam nici pe acesta. Vecinii au crezut ca mama a innebunit. Si pe undeva iti venea sa le dai dreptate. Cand ai sase copii, cel mai mic fiind doar de sase luni, iar cel mai mare de 15 ani, barbatul in spital si tu vinzi putinul care-1 ai, pana si galeata de la fantana, nu te poti astepta sa faci o impresie buna.
Din bruma de bani adunati a cumparat pentru fiecare copil un trening, pantofi de tenis, ceva paine, salam, rosii si bilete de tren pana la Bucuresti. Trenul pleca dupa-masa, trecea prin Moldova, si pe la 6,30 dimineata ajungea in Bucuresti. In Gara de Nord mai multa lume ca in intreg raionul Nasaud. O sageata arata ,,Iesire”. Am iesit si noi din gara sa intram in Bucuresti. In strada, un taxi numai ca nu ne-a luat picioarele la toti. Cel mai mic era purtat in brate. S-o fi vazut atunci pe mama cum se purta ca sa ne atinga pe toti, sa ne simta aproape, sa nu ne piarda sau sa nu patim ceva in acea aglomeratie, intrucat parerea ei despre bucuresteni nu era cea mai buna. Tot un taxi ne-a luat si ne-a dus, la rugamintea mamei, in fata Marii Adunari Nationale. Sa vii dintr-un sat de munte, unde cea mai inalta casa are de abia un etaj, si sa te vezi dintr-o data in Bucuresti, si mai ales in casa unde locuiesc domnii tarii, a insemnat pentru noi un eveniment colosal, care ne facea sa tremuram de emotie. Soarele-si revarsa peste noi belsugul de caldura. Cel mai mic plangea. Eram ca niste animale incoltite, care nu stiu de unde vine pericolul: gata oricand sa muste, dar si sa o ia la fuga. Apoi, imensitatea Bucurestiului nu te lasa sa te consideri mai important decat o furnica. Plansetul celui mai mic ne reamintea mereu de conditia noastra.
El suferea groaznic din cauza unui furuncul ce-1 avea la subsuoara. Pe mama o dureau bratele. Cat a chinuit-o el in cele 16 ore de mers cu trenul! Acum parca nu-1 mai auzeam. Noua ne trebuia sa mergem la W.C. Ne era foame. Dar nu ziceam nimic. Pana aici mama ne-a tot dojenit, ne-a sfatuit, ne-a certat. Acum parca era in incurcatura. Se uita la casa aceea cat un munte si nu zicea nimic. Se temea. Nu ziceam nimic nici noi. Intr-un tarziu ne-am tras spre niste trepte care duceau la o usa mare. Mama se afla in fata cu Mihai, cei doi Nelu si Iosif, o tineau de fusta, iar noi, ceilalti ne-am prins de ei si ne tineam de mana. Ne incurcam unul in picioarele celuilalt, pana am ajuns la trepte si ne-am asezat jos. Ne era somn si. .. celelalte de care am pomenit mai sus. Mama, sa-1 mai linisteasca pe praslea, s-a lasat putin pe spate ca sa-si scoata pieptul si sa-i dea sa suga. Din neatentie, cu spatele a atins usa, care in acel moment s-a deschis, iar noi am sarit in picioare. In usa a aparut un barbat de vreo patruzeci de ani, in camasa, cu manecile suflecate, s-a adresat mamei, care era cu o mana la san, iar cu cealalta il tinea pe Mihai.
— Femeie, ce faci aici?
— Vrem sa vorbim cu tatuca nost’ Cu Gheorghiu-Dej.
— Ce sa vorbesti? Ce ai? De unde esti?
Pe obrajii mamei a inceput sa coboare un rau de suferinta. A bagat mana in san si a scos o hartie de care noi nu am stiut nimic si i-a dat-o omului din usa.
— Femeie, asta om citi-o mai tarziu. Acum spune-mi sa pricep si eu despre ce necaz vrei sa te plangi. Mihai a inceput iar sa urle. Mama a incercat. sa-1 legene pe brate, apoi cu voce stinsa s-a pus sa-si depene “bucuriile vietii” ei. A vorbit despre viata ei si a barbatului pe care ar vroi sa-1 aiba cat mai mult langa ea, s-o ajute sa-si creasca plozii, dar ale carui zile sant pecetluite: nu mai are nici unde sa mearga si nici nu are pe nimeni s-o ajute.
__ Am venit, a zis mama, sa va arat ca am sase copii cu un tebecist si asa i-am ingrijit incat nici unul nu e bolnav. Dar acum nu mai am nimic, iar daca capul tarii nu vrea sa ma ajute, la cate am facut eu, atunci nu mai are rost sa traiesc nici eu, nici copiii. Despre sot nu mai zic nimic, ca el nu mai are mult.
Dupa ce i-a spus mama ca vine din creierii munti-lor, omul din usa ne-a facut semn cu mana si ne-a introdus pe niste coridoare, apoi intr-o incapere cam cat o sala de clasa, in care se aflau niste scaune si o masa. Un perete era format numai din geamuri. Era ora 7 si 10 minute cand am intrat acolo. Si stateam si asteptam. Stateam e un fel de a zice, fiindca ne simteam ca si batuti in cuie. Eram noi asezati pe scaune, dar parca ne era frica si sa le atingem. In acest timp, Mihai a dormit si gemea in somn. Celorlalti nu ne mai trebuia nimic, nici papa, nici pipi; ne era doar teama si ne lipeam de mama ca puii de closca. Asa am si adormit si asa ne-a gasit si omul din usa, care venise cu inca cineva pe la 8,30. Cealalta persoana nu era prea mare ca statura. Avea haina pe el, dar era descheiat la gat. El era capul tarii. A venit, a dat mana cu mama. Mama a vrut sa i-o sarute, dar cum s-a miscat, Mihai iar a inceput sa urle. A batut-o usor pe umar si i-a zis bravo. Ne-a mai mangaiat pe cap si a rugat-o pe mama sa mai aiba putina rabdare, ca toate se vor rezolva. Mama a baiguit ceva ce ar fi putut insemna si ,,Dumnezeu sa va dea numai bine. Multumesc. Sa traiti”. Omul acesta parca nu-mi era strain. Da, mi-am adus aminte, ,,statea” in clasa cu noi, deasupra tablei. I-a urat mamei putere de munca si curaj si a plecat.
Cu toate ca aveam ochii deschisi, nu am indraznit sa ma misc. Asa se face ca ceilalti mai dormeau inca. Dupa ce a plecat am aflat intr-adevar ca el era Gheorghiu-Dej. Au plecat amandoi. I-am scuturat pe ceilalti si nici nu am stiut ce sa le spun de emotie. Am constatat cat de usor te poti balbai in atari situatii. Omul din usa s-a reintors.
— No, ce zici, femeie, ce conducator avem? Cat e de omenos!
— Tare mi-e rusine, o sa ma creada o proasta, nu am reusit sa ingan nici doua vorbe ca lumea.. . sa ma inteleaga.
— Nu fi nacajita, femeie. El te-a inteles, e si el muncitor de-al nostru, cunoaste suferintele si necazurile oamenilor. E tare de treaba. Dar nu mi-ai spus unde dormiti? Mai aveti bani pentru mancare, pentru hotel?
(Mama se temea de hoteluri)