De fapt, continua colegul, aceasta instrainare de sine a omului este evidenta peste tot.
Am fost intr-o dimineata prin oras dupa cumparaturi si am ramas stupefiat de faptul ca din cati oameni am. intalnit nici unul nu era vesel, glumet. Toti, dar absolut toti umblau de parca erau roboti, cu fruntea incruntata; foloseau mijloacele de transport in comun, dar nici unul nu statea de vorba, nu spunea o gluma, nimic. Si atunci mi-am dat seama cu tristete ca ni s-a imputinat considerabil acea parte a sufletului din care izvoraste dragostea si respectul fata de semeni.
— Zicea cineva, relua colegul, ca atunci cand grijile vietii si ale zilei de maine ne vor asalta cu toata cruzimea de care sant capabile, pentru noi stresul va fi mult mai dureros decat pentru cei din statele dezvoltate. Aceia au inceput sa se obisnuiasca cu el. II au in sange. Cand va incepe la noi va fi ca un puhoi.
Tudor se gandea inciudat: Toti se cred filozofi! si totusi s-ar parea ca colegul are dreptate, intrucat observ ca prea multi oameni devin apatici, indiferenti, renuntand la idealuri, ceea ce e la fel de rau, ba as zice si mai rau.
Dar cum iesim din acest impas? — se chestiona Tudor si tot el isi raspundea: Pai, in primul rand ar trebui sa eliminam cauza stresului, iar in al doilea sa incercam sa traim cum traiau parintii nostri, lucru cu care am fost obisnuiti.
Traiul in spatiile restranse din blocuri, in aglomeratie, grija de a nu supara pe altul, nervii ce ti-i provoaca unii vecini neatenti si necivilizati, circulatia intensa din orase si multe altele au descentrat si descumpanit omul venit de la sat la oras sa-si exercite profesia, sa-si castige painea cea de toate zilele.
Se parea ca pentru Tudor s-au lamurit cauzele ridicarii vocii in discutia cu Zina. Si el este un fost taran calificat, care statea intr-o ,,colivie” cu 500 de locatari. Zece ,,colivii” de astea adapostesc o populatie cat era satul sau natal. Deci, reincarcarea bateriilor trebuie facuta in conditii cat mai apropiate de cele in care a fost crescut si educat. Asa si dorea sa procedeze, dar aceasta era greu de infaptuit.
Intr-o vreme era moda ca intreprinderile sa-si construiasca din resurse proprii ,,case de refacere” in diferite popasuri turistice sau locuri de agrement de la munte sau mare. Unii din cei ce erau pensionarii acestora le confundau cu spatiile in care se permitea scapatul de sub control al nevestei ori darea in spectacol, ceea ce starnea nemultumirea celor care au tanjit si au ajuns cu greu, cu multe sacrificii in asemenea locuri de odihna.
Intr-o zi unul din colegi a venit cu vestea ca unitatea lor a primit spre folosinta o cabana si ca in ea ar incapea maximum cinci familii. De fapt, cabana era o fosta. casa din barne a unor taietori de lemne de la Papura. Terminandu-se exploatarea lemnului in acel punct, acestia au predat-o. Asa ca, zice Vasile — colegul —daca vreti sa ne insotiti, va luam alaturi de inca trei familii. Cred ca ne vom putea intelege sa petrecem un concediu impreuna cinci familii. Nu stiu daca o sa-ti placa la cabana, dar borcutul (apa minerala), care se afla in apropiere, sant sigur ca-1 vei pomeni mult dupa ce o sa bei din el.
— Ce zici, Tudore?
— Nu stiu, Vasile, dar ma voi consulta cu Zina. Dar ceilalti cine sant?
— Pai, Grosan cu sotia, un profesor de matematica cu sotia, un altul de sport cu sotia.
— Bine, multumesc! Vin maine cu raspunsul. Dupa discutia cu Vasile, Tudor pleca spre casa si ii spuse Zinei ce i-a propus colegul sau.
— De fapt, zise Tudor, nu ar fi rau sa mai iesim si noi din oras.
—- Cam greu, dar putem incerca — ii raspunde Zina.
— Atunci, la treaba!
Prima grija: gasca mica — cei doi copii mai mici — trebuia plasata undeva la rudenii. Apoi aprovizionarea cu alimente, intrucat cabana se afla la o distanta de 36 de kilometri de cea mai apropiata asezare, si, in sfarsit, rufaria.
Cand s-au prezentat la autobuzul care urma sa-i duca la Papura, afara era o caldura insuportabila. Aerul incins statea nemiscat, pastrindu-si cu sfintenie suma gradelor acumulate — si nu erau putine.

Pe masura ce orele treceau te patrundeau tot mai necrutator razele soarelui si moleseala, aerul devenea insuportabil si simteai permament o cocleala in gura. Asta iti accentua starea de nerabdare, toata lumea fiindu-ti nesuferita.
Randurile celor ce asteptau un autobuz se ingrosau mereu. Devenisem o mare de oameni infierbantati, transpirati, nervosi. In aceasta masa de oameni se aflau tineri
si batrani, casatoriti si necasatoriti, fiecare manifestandu-si in felul lui nerabdarea.
Tudor urmarea perechile, adica pe cei casatoriti. Nu era greu sa-i deosebesti. Cand se adresau unul altuia parca smuceau haturile, atat de aspru isi aruncau vorbele. La orice intrebare venea raspunsul rastit. Si aceste scene se repetau cam cu fiecare pereche obosita de asteptarea autobuzului. Pe Tudor il chinuia curiozitatea:
— Oare si acestia sant o pereche? Oare acestia doi sant predestinati a forma un cuplu?
Sosi si mult asteptatul autobuz. Toti au sarit buluc pe el. Nu numai ca se inghesuiau, dar nu-si mai pastrau nici grupurile formate. Cand Tudor ajunse langa usa autovehiculului, un ins solid din fata se intoarse spre el si, cu o voce disperata, ii striga: A mea unde-i?, la care Tudor nu-i gasi nici un raspuns.
In autobuz oamenii stateau mai mult atarnati. Neavand unde sa-si aseze piciorul drept, Tudor il ruga pe cel din fata sa se dea putin la o parte. Insul, om amabil, ii dadu o informatie extraordinara, pe care, cu mare regret, Tudor nu o mai putea folosi:
— Vine in spate o alta masina!
I-a multumit totusi pentru informatie, gandindu-se la placerea berzelor de-a sta intr-un picior. La coborare, hainele atarnau pe el de parca fusese purtat cu grapa. In afara de aceasta, observa o pata pe cracul stang al pantalonului. Isi aminti ca in acea parte a rucsacului asezase inainte de a urca in autobuz ouale pentru hrana lor de dimineata. Coborara din autobuz poate mai greu decat au urcat si se pomenira dintr-o data intr-un peisaj montan, intr-un fel de vale a vailor. Se intalneau aici trei vai, iar pe un pinten de deal se zarea o casa taraneasca, cu vreo trei camere, construita din barne.
Aerul de munte racoros i-a inviorat, dar imaginea acestei case cu perspective certe de daramare i-a demobilizat total. Nici nu au avut curajul sa se apropie.
Tudor s-a intins pe jos si nu si-a spus pasul, dar cu siguranta ca si Zina si el se gandeau la plecare, cu toate ca abia sosisera. Dar asa cum se intampla de atatea ori in reteaua noastra de transporturi, ei au asteptat autobuzul timp de peste o ora, pentru ca dupa numai alte zece minute sa apara autobuzul urmator aproape gol. (Stia el ce stia, calatorul din fata!), din care au coborat Vasile si Ana, amandoi in verva, bine dispusa (de, ouale lor erau intregi!). Fara sa-i intrebe pe Tudor si pe Zina cum au calatorit, ei ii iau de dupa umeri si-i conduc la cabana.
Cand Vasile deschise usa, un miros de acru si de fum le umplu narile si plamanii. De greata, Tudor si Zina au simtit cum li se inmoaie genunchii, scapand rucsacurile jos.
— Nu! Nimic pe jos, sant sobolani! striga Vasile. Noua veste i-a golit de sange obrajii lui Tudor, care a si iesit afara. Intr-adevar, mirosul acestor jigodii se simtea pretutindeni in cele trei incaperi. Ca sa imprastie norii de manie ce se apropiau, Vasile ii ruga pe Tudor si pe Zina sa aduca o galeata de apa minerala si le arata directia in care sa mearga, spunandu-le si cam la cati pasi se gaseste izvorul. Au plecat batandu-si galeata de picioare. De fapt, abia mergeau, dar mergeau ca sa nu se mai afle la cabana.
Au ajuns la izvorul de apa minerala, la borcut, cum ii spun localnicii. Nu era departe. S-au asezat, au rasuflat usurati ca s-au indepartat pentru moment de locul acela insuportabil. Nu si-au spus nici un cuvant de repros. Au probat borcutul. Dupa primele inghitituri au simtit parca crescand in tot corpul o noua putere si buna dispozitie. Tudor isi aminti de spusele lui Vasile: numai cel ce gusta din acest izvor isi poate da seama de extraordinara putere de refacere pe care o au aceste ape asupra omului. Dupa atata caldura, sete si transpiratie, dezamagiri, aceasta fu prima bucurie din acea zi pentru ei. Acum si-au permis sa se odihneasca, cu gandul ca, oricum va fi, aceasta minunata apa minerala le va pune in umbra toate necazurile. Apa aceasta nu tinea numai de sete, ci era si un medicament, un calmant pentru niste oameni surescitati, nervosi. Dupa ce s-au odihnit, au baut apa pe saturate, si-au umplut galeata si au pornit la vale oarecum impacati.
Cat timp au lipsit ei, la cabana au sosit si celelalte trei familii.

Vasile a preluat comanda si s-au apucat sa deretice prin incaperi. Au scos la soare saltelele de pe cele 10 paturi, pernele, s-au apucat sa taie crengi de brad cu care au acoperit peretii camerelor. Femeile au adunat in acest scop menta salbatica, au aerisit bine, incat acum se mai putea respira. Casa era acum mai primitoare.
Seara, dupa ce au asezat saltelele la locul lor, sub cearsafuri, sub perne fiecare si-a pus ierburi de camp frumos mirositoare: in afara de menta, romanita, femeile au mai adunat si frunze de fragi, flori de soc si multe alte plante capabile sa inlature mirosul greu cu care i-a intampinat cabana pe noii sai oaspeti.
La cina s-au multumit cu hrana rece, dupa care cu totii au dormit care pe unde a putut, fiind franti de oboseala dupa programul administrativ. Toata noaptea au dormit neintorsi pana cand in zori a inceput concertul din frunzis, care le-a dat desteptarea.
Cand au sosit aici, pensionarii cabanei erau obositi si flamanzi, de aceea nu si-au dat seama ca de fapt acest adapost nu are curent electric. Cei ce si-au adus resouri, acum le ascundeau in fundul rucsacului. Aceasta situatie i-a descumpanit, ar fi vrut sa traiasca aici ca si parintii lor odinioara, dar fara curent? Fara televizor? La asta nici nu s-au gandit ca li s-ar putea intampla.
Peste zi, perechile se risipeau prin padure, pe vai, sub diferite motive: ba ca ar culege fragute, ba ca se duc sa caute ciuperci ori plante medicinale.
de fapt, fiecare barbat si-a luat nevasta la o plimbare mai lunga, prilej de dialog nestingherit, pentru ca altfel nu era posibil: ei erau cinci perechi, iar cabana avea doar trei incaperi. Acest lucru i-a facut pe unii dintre ei sa se gandeasca la intorsul mai devreme in sanul familiei.
Vazand cum stau lucrurile, dupa masa de seara Vasile a convocat un consiliu de stat major deschis, unde ne-a spus:
— Acum, dragii mei, ma bucur ca ne vedem impreuna si vom trai o experienta unica, la care santem cu totii invitati sa participam Din vazute ne cunoastem, dar nu putem sa zicem ca santem apropiati, nici macar noi, colegii de breasla. Asa ca acum a sosit timpul sa ne cunoastem si ca oameni, ca nivel de gandire, ca membri ai acestui colectiv inedit. Eu, fiind mai in varsta,
mi-as permite sa va sugerez si cateva reguli de convietuire in aceasta cabana. Cred ca v-ati dat seama cu totii ca nu vom putea dormi impreuna sot si sotie, fiindca altfel n-am avea nici o camera in care sa mancam ori pentru alte activitati. Asa ca in aceeasi camera, doamnele vor dormi in partea dreapta, iar barbatii in partea stanga. Intre noi vom avea un paravan din paturi. Tot in dormitor ne vom pastra si hainele, iar in celelalte camere vom adaposti alimentele. In fiecare zi, un barbat va face de serviciu la carat apa si lemne, iar o doamna va fi la bucatarie. De azi incolo constituim un colectiv. Toate activitatile ni le vom desfasura in colectiv. Serviciile se vor trage la sorti. Ca sa suplinim televizorul, radioul si ziarele, vom face un fel de sezatoare, la care fiecare va prezenta, dupa masa de seara, o povestire sau mai multe. Fiecare va dispune de doua ore in care ne va delecta. Asa cum faceau si batranii nostri, realizam o sezatoare, ca sa zic asa. Desigur, puteti decide asupra acestui program, ba mai mult se poate imbunatati mereu cu sugestiile fiecaruia.
— Cred ca este cea mai buna idee — confirma Tudor — si de ce sa nu o punem in practica mai ales ca acest fel de a ne petrece vacanta duce la o mai buna cunoastere intre noi. Cred ca va fi si o placere sa ascultam atatea intamplari spuse de fiecare. Deci, a conchis el, nu vom avea ,,video”, ci ,,audio”. Nu e rau nici asa.
— Atunci, Tudore, te pregateste: maine seara de la 19,30 la 21,30 te vei produce — preciza Vasile. Cele doua ore iti apartin.
— Chiar asa? De ce incepi cu mine? — se mira Tudor.
— Pai, cineva trebuie sa inceapa, iar tu ai fost primul de acord. Oricum tot tie iti venea randul.
__ Ei bine, atunci pe maine. Ma grabesc sa ma culc fiindca maine voi fi actor timp de doua ore. Bai, bai! — «si Tudor se duse.
Ceilalti au mai comentat o vreme intamplarile de peste zi, apoi se retrasera si ei spre asternuturi. Se lasa linistea peste cabana Papura.