Prin cărţile sale despre mine şi mineri pe care le-a oferit, în ultimul timp, cititorilor, Toma G. Rocneanu poate fi perceput ca un scrib a vieţii acestora, al luptei dure carte se dă între om şi stâncă în adâncul abisal şi plin de pericole permanente al pământului. Minerul lucrează “ca un ocnaş” în străfundurile întunecate ale pământului pentru ai smulge acestuia, în beneficiul oamenilor, cu eforturi titanice şi permanente riscuri, o parte din bogăţiile pe care le ascunde ca un avar şi de care se lasă cu multă greutate deposedat. Se pare că “roca” atât de dragă autorului ar constitui chiar rădăcina patronimului său -“ROC”- la care a adăugat sufixul “neanu” i-ar determina numele: “ROCNEANU”. Ultima sa carte, “PRIETENUL MEU ANDREI” , publicată la începutul anului 2000, la Editura “Omega” din Baia Mare, întăreşte sau reconfirmă dragostea şi, poate, nostalgia autorului pentru mine, mineri şi minerit.
Deşi este o scriere liniştită, liniară, logică într-un fel, fără extravaganţe sau efecte stilistice moderne, fără transtextualism, autoreferenţialitatea – caracteristica ei de bază – îi conferă totuşi un iz de postmodernism. Dar această autoreferenţialitatea – o obsesie a literaturii moderne – rezultă mai mult prin ricoşeu din acţiunea, mereu reluată, pe alte coordonate a scriiturii. În fond, “ceia ce pare a
fii” este un dialog continuu şi incitant între vocea auctorială şi personajul principal, Andrei, întrerupt adesea de excursuri pe cele mai diverse teme existenţiale, prezente ori trecute. Andrei este “provocat” insistent de comilitonul său , aproape forţat, să-şi destăinue viaţa în toate detaliile ei, fără nici o omisiune, exact ca un credincios sau poate necredincios, la “spovedanie”
Povestea vieţii lui Andrei, expusă la insistenţele chiuasi -imperative ale naratorului, este canavaua pe care se brodează întreaga acţiune, cu ramificaţiile ei – uneori prea stufoase şi inutile-ale cărţii. Obsesia minei şi a mineritului, cu trecutul, prezentul şi viitorul lor îşi fac simţite prezenţa în toate paginile cărţii, chiar şi acolo unde confesiunea protagonismului se referă la alte teme, total divergente. În carte sunt evocate multe amintiri şi întâmplări din viaţa personală şi familială a celui ce povesteşte, conjugate cu altele, de aceiaşi natură ale celor ce-şi petrec o bună parte din viaţă în tenebrele subterane, cu toate pericolele, directe sau potenţiale, la care aceasta este, în permanenţă, expusă. Primejdiile şi accidentele de tot felul, înregistrate efectiv, ori numai virtuale, în lumea din adâncuri, dominante, printre puţinele satisfacţii pe care le aduce meseria de miner sunt prezentate cu unele suspansuri ori scene de groază, cum este , de exemplu, accidentul din seara unei sărbători de Crăciun în care şi-au pierdut viaţa doi ortaci, iar mulţi alţii au fost răniţi (pag 21). Această viaţă aspră, dură a minerilor, ale căror principale unelte de producţie sânt ciocanul şi lămpaşul,îi
solidarizează, îi înfrăţeşte, îi apropie, dându-le, în plus iluzia că ei, ortacii, au dreptul la alte norme de viaţă, la privilegii, în comparaţie cu oamenii de rând. De altfel, după cum spune autorul (la pag. 30), “cuvântul ortac este intraductibil în alte limbi”. Firul evenimentelor trece prin multe puncte critice din viaţa povestitorului: accidente, boli, spitale, fabrici etc., neocolind nici situaţia social-politică şi economică deplorabilă a românilor din timpul dictaturii comuniste, denunţând minciuna, ipocrizia şi impostura pe care acest regim monstruos se baza.
Dacă topica frazei n-ar fi uneori în suferinţă şi dacă s-ar fi evitat unele locuri comune ori vocabularul frust, atunci valoarea lucrării în discuţie ar fi fost mult mai mare. Totuşi, cartea se citeşte cu interes şi cu profit intelectual, generate de pluralitatea temelor conexe abordate, de naturaleţea şi sinceritatea scriiturii, atât de către cei care ştiu totul despre mine, mineri, şi minerit, cât şi de cei care nu ştiu nimic. ION M. MIHAI 1o. o6. 2ooo

Cartea a fost lansată în 2 februarie 2000 în holul Teatrului Municipal.
Au prezentat prof. Ion Burnar
Prof. Nicolae Scheianu
Prof. Dumitru Rusu
Moderatorul acestei lansări a fost Directorul adj. al Teatrului Municipal Gheorghe Roman
Cronica aceasta a fost inclusă în volumul:”Scriitori din Maramureş” de Ion M. Mihai, Editura LIMES

După cum se ştie, recent, scriitorul Toma G. Rocneanu s-a prezentat în faţa cititorilor cu cea de-a patra apariţie editorială, care a coincis şi cu prima lansare de carte din acest an a unui autor băimărean. Este vorba de romanul “Prietenul meu Andrei”, o carte despre viaţa şi destinele oamenilor adâncurilor, altfel văzuţi de cum ne-a obişnuit mass-media să ni-i prezinte, în urma stupidelor isterii cu lămpaşe. Toma G. Rocneanu vorbeşte cu dragoste, dar şi cu detaşare obiectivă, despre această categorie socială, adeseori bătută de soartă, rareori, şi la propriu şi la figurat, văzând lumina soarelui cu bucurie. Minerii îi pot mulţumii confratelui lor, el însuşi un fost ortac, care vorbeşte despre ei şi din propria-i experienţă în domeniu, ce se întinde pe parcursul a vreo 40 de ani de trudă. Ca şi în celelalte volume apărute de-a lungul anilor post-decembrişti (“Destine conjugate”, “Tânjind după soare”, “Toduţ”) cea de a patra carte a sa, Prietenul meu, Andrei, este o însăilare de povestiri care pot fi luate şi separat, arhitectura de ansamblu neavând de suferit. Doar prin personajul principal, Andrei, care trece dintr-o povestire într-alta, autorul respectă regulile stilistice specifice romanului. Toma G. Rocneanu vorbeşte în cărţile sale mai mult despre viaţa sufletească, despre mediul specific aşezărilor minereşti, despre dragoste, despre fericire şi nefericire, adică despre mineri ca oameni, ca ori care alţii, cu destinele lor. Sigur, autorul nu este un artizan al cuvântului, nu-şi propune sau nu poate să fie un narator în proză. Câştigul este că prin multitudinea de întâmplări narate, cititorii iau cunoştinţă altfel despre oamenii simpli, aspri şi bogaţi sufleteşte totodată. Toma G. Rocneanu sau scriitorul cu perforatorul într-o mână şi condeiul în alta.
ION BURNAR

S-a născut în data de 18 noiembrie 1943 în Rodna Veche (de unde i se trage şi numele de Rocneanu) printre oameni simpli care l-au învăţat ce era mai frumos şi mai valoros: sufletul şi conştiinţa omenească, pe care puţini o mai au. A debutat editorial în 1993 cu romanul de dragoste “Destine conjugate”, care a luat naştere în urma unei întâmplări petrecute, la o cabană, în urmă cu şase ani. Este vorba, de fapt, despre destinele unor prieteni. În 1998 vede lumina tiparului, cartea “Tânjind după soare” având ca subtitlu “întâmplări repovestite” (a fost scrisă în 1987 şi publicată după 11 ani), în care aminteşte tot despre aceiaşi oamenii simpli, urmată de cea de-a treia,”Toduţ”. În urmă cu aproape două săptămâni, autorul a făcut o nouă surpriză iubitorilor de carte şi a scos pe piaţă publicaţia “Prietenul meu Andrei”. Cartea reuneşte două destine a doi prieteni care au petrecut mult timp despărţiţi şi care, după o lungă perioadă, se reîntâlnesc. Deznodământul reprezintă de fapt o morală de viaţă, o experienţă pe care am avut-o cu toţii, dar pe care am omis să o înţelegem, săi acordăm importanţă. Întrebarea retorică”Oare de ce l-am considerat prietenul meu? ridică mari semne de întrebare pentru fiecare dintre noi. Problemele de trădare au o cauză simplă: cu cât este mai mare ataşamentul şi dependenţa de cel drag, cu atât apare inevitabil şi suferinţa şi nu în ultimul rând ura. Aşa autorul evocă într-un mod indirect ideea de a învăţa să fim simpli şi nu în ultimul rând, proprii noştri prieteni. Se fac multe referiri la “sufletul de miner” altfel de ceia ce cunoaştem noi prin această noţiune. În urma imaginii proaste pe care aceştia au căpătat-o odată cu mineriadele, Rocneanu aduce în faţa noastră sufletul cald şi bun, dar neînţeles de “masa” superioară. “Şi să nu uităm că, în realitate fiecare e un miner” Pentru luna martie autorul pregăteşte o nouă apariţie publicistică, “Gazeta de suflet”, dedicată tuturor ziariştilor maramureşeni.
RAMONA ULICI