A mai apărut de sub “malaxoarele” tiparului încă o carte a unui autor maramureşan-TODUŢ, un nou volum de proze, aparţinând lui Toma G. Rocneanu, aflat la a treia apariţie editorială. Volumul în sine, de fapt un roman de factură mai scurtă, tratează un domeniu pe care România postdecembristă îl priveşte cu suspiciune, dacă nu cu dispreţ; mineritul. Se ştie de ce, nu? Numai că Toma G. Rocneanu reuşeşte să reabiliteze breasla oamenilor adâncurilor printr-un demers epic viabil, convingător: “Breasla minerilor este o societate mai aparte, cu simţul dreptăţii şi cu o opinie puternică…”notează undeva autorul. Romanul de faţă prin personajul său principal-Toduţ, ne poartă printr-o lume, parcă ieşită de pe icoanele de sticlă ale ardelenilor, într-un peisaj aspru, dar umanizat de oamenii lui, cu toate avatarurile unei vieţi-calvar, a unei vieţi care, dacă nu ştii s-o-mbrăţişezi, te sufocă ea, iremediabil. Din carte reiese tandreţea dusă până la naivitate, a unei categorii de oameni, uşor de manipulat, dar şi greu de oprit când simt că destinul lor, munca, familia ies din făgaşul hărăzit.
Indiferent că este urmărită viaţa afectivă a eroului, “dragostele” lui, sau tusea de zi cu zi din iadul silicozei, autorul ştie să ne prezinte o altă faţetă a universului mineresc, cel care, dece să n-o recunoaştem, a dat şi încă mai dă viaţă arealului maramureşan. Firul roşu al cărţii este iubirea, ca realizare plenară dincolo de deziluzii sau iluzii, a minerului simplu sau a directorului general.
Toma G. Rocneanu are ştiinţa zicerii fără a fii ostentativ, fraza este sfătoasă, bătrânească, adică înţeleaptă, gravă: filosofia celui pentru care eternitatea se opreşte la gura minei, sau nu se mai opreşte niciodată. Lansarea cărţii o vom anunţa la momentul oportun. Noi o semnalăm în premieră, pentru că este o carte ce ne obligă să-i privim pe mineri cu alţi ochi, cei a înţelegerii şi compasiunii. Romanul a apărut sub egida Editurii “Ariadna” din Baia Mare.

Lansarea a avut loc în holul Teatrului Municipal, în 3 XII 1999
ION BURNAR

Poetul Ioan Şiman cu această ocazie mi-a dedicat următoarea epigramă:
La sărbătoarea lui Toduţ
Remarc şi eu, printre averse,
Ce apă bună ai în puţ
Şi că eşti tare şi-n… diverse

Moderatorul acestei lansări a fost Gheorghe Roman Directorul adj. Al Teatrului Munucipal
Au prezentat prof. Zamfira Deac directorul Editurii “Ariadna”
Prof. Ion Burnar
Prof. Dumitru Rusu

Toma G. Rocneanu, un nume intrat recent în lumea literară, la început timid, fără veleităţi, ne surprinde cu ultimul său volum de “Întâmplări repovestite”, publicat în prima parte a anului 1998, la editura “Ariadna” din Baia Mare, sub titlul ” TÂNJIND DUPĂ SOARE”. O carte cu mineri şi despre mineri pe a cărui copertă stă de strajă Sf. Varvara, protectoarea dintotdeauna a minelor, minerilor şi mineritului, binecuvântând parcă pe cei care urmează să descifreze tainele acestora. Conjunctural poate, astăzi după ce imaginea “ortacilor” şi chiar importanţa lor au ieşit şifonate din vestitele “mineriade” la care au fost eroii principali, ca nişte “arhangheli ai dreptăţii” , publicarea acestei cărţi impunea un risc pe care autorul trebuia să şi-l asume. Mai ales că demonetizarea imaginii minerilor este argumentată şi de uriaşele eforturi economice pe care societatea trebuie să le facă pentru menţinerea activităţii lor, în condiţiile în care lumea este dominată de principiile eficienţei economice. Peste tot se simte o nemărturisită solidaritate de breaslă, un fel de orgoliu al branşei, socotite mult timp, la noi şi aiurea, de importanţă majoră, nereceptându-se mesajul actual de încurajare a eficienţei obţinută cu eforturi fizice minime în dauna cantităţii cu ori ce preţ, realizată în condiţii de infern, cu eforturi sisifice. In formaţiile despre lumea întunericului iluminată cândva de lămpaşele cu carbid şi numai foarte târziu de becul electric, redate firesc, simplu şi direct, cu multă căldură umană, se constituie într-un fel de confesiune făcută de autor despre condiţiile în care s-a format, a trăit şi a muncit cândva. Tonul degajat şi natural al scriiturii, o autentică şi exactă mărturisire despre complexitatea şi implicaţiile vieţii din străfundurile pământului. Ai impresia că autorul ascultă chemarea din pântecele muntelui, îi dă glas şi-l dezgoleşte, arătându-ni-l aşa cum este, cu măreţia dar şi cu infinitele sale capcane. Mina cu labirinturile sale se constituie într-un fel de “Altar” la care cei ce lucrează trebuie să i se închine. “Minerii Tudore, se nasc şi nu se fac”. Noţiunea de miner nu se confundă cu minerul propriu zis. Adevăratul miner este acela care are în sânge meseria…Tata-mi zicea adesea:”Ascultă-mă moştenitorule, noi minerii suntem cercetători prin distrugere. Căutăm, cercetăm şi scoatem la lumină lucrurile de preţ şi cu ce preţ…De nu-ţi faci prieten muntele plăteşti de câte ori nu-l simţi. Roca ţi se prezintă zilnic cu feţe noi, cu probleme noi şi tu trebuie să-i desluşeşti intenţiile, mişcările şi necesităţile”( Canadianul pag.2)
Tema minerilor şi a mineritului, condiţiile grele, uneori infernale de lucru, mentalităţile şi modul specific de viaţă au fost tratate, mai ales tangenţial, de multe ori în literatura noastră şi în cea universală dar cărţi dedicate exclusiv acesteia, în care să se intre adânc în intimitatea şi profunzimea ei, în psihologia minerilor, care multe secole de-a lungul timpului au prestat una dintre cele mai aspre şi mai grele munci, sunt destul de puţine. Plăcută la lectură datorită cursivităţii şi sincerităţii cu care este scrisă, dar mai ales datorită compasiunii pentru viaţa din subteran, unde pe parcursul schimbului nu se vede soarele, scriitura cu fraze simple, directe, fără
înflorituri sau arabescuri, sondând obsedant lumea adâncurilor, emoţionează în final şi-şi justifică titlul sugestiv. Deşi cartea în discuţie este constituită din mai multe povestiri, ea are o unitate a obsevaţiei, o continuitate, toate povestirile derivând parcă una din cealaltă, aşa cum sânt poveştile din “1001 de nopţi”, chiar dacă fiecare poveste are drama ei distinctă şi distinctibilă. De fapt, totul începe-ipotetic desigur- cu întâlnirea foştilor şi actualilor elevi şi profesori ai “Grupului Şcolar Miner” din Baia Mare pentru a marca 130 de ani de atestare documentară a învăţământului mineresc băimărean. Exprimarea frustră, fără ambiguităţi care să inducă stări emoţionale complexe, lipsa intertextualităţii, sărăcia vocabularului cum şi topica frazei, de multe ori în suferinţă, toate acestea scad mult din valoarea potenţială pe care cartea ar fi putut s-o aibă. Oricum, pentru un început de drum, realizarea este meritorie, ea anunţând un potenţial prozator în devenire.

Ion M. MIHAI

Volumul “TÂNJIND DUPĂ SOARE”, semnat de Toma G. Rocneanu, a apărut în 1998 la Editura Ariadna. Nu-mi amintesc cum a fost recepţionat la vremea apariţiei, ce au scris comentatorii sau criticii avizaţi. Autorul ne spune că avem de-a face cu “întâmplări repovestite”. Ceea ce este adevărat. Se vede foarte limpede, după lecturarea volumului, că întâmplările au fost trăite de autor în marea lor majoritate, sau cunoscute de la prieteni apropiaţi.Toţii eroii fac parte dintr-o lume pe care autorul nu vrea s-o părăsească, până acum cel puţin. Şi bine face, pentru că o viaţă de om petrecută printre mineri îi asigură argumentele necesare ca să se facă uşor de înţeles şi de crezut de cititori. În urmă cu câţiva ani, un eveniment mai deosebit din ramura învăţământului pe ramura mineră adună în curtea unei şcoli de tradiţie o mulţime de oameni implicaţi în domeniu. Reântâlnirea cu prietenii, colegii, profesorii îi prilejuieşte autorului atingerea unei stări emoţionale, deosebite. În câteva zile se apucă de treabă, voind iniţial să povestească ce s-a întâmplat la acea festivitate. Dintr-o relatare mai mult reportericească(vezi începutul de la “Casa”), autorul îşi dă seama că spaţiul dedicat evenimentului nu-i ajunge, amintirile îl năpădesc, întâmplările se înghesuie să iasă la lumină.Astfel se adună între “Casa” şi “Vizita”(începutul şi sfârşitul volumului), câteva pagini scrise cu aplomb, în care viaţa plină de realism din mediul minerilor, cei care “tânjesc după soare” este tratată cu mijloace artistice, iar rezultatul este mulţumitor. Povestirile sunt scrise cursiv, chiar dacă autorul insistă de multe ori pe amănunte care par a fi neinteresante. Asta depinde şi de cei pe care autorul îi alege să-şi depene istorioara. Totul lasă impresia că ne aflăm la o sesiune de comunicări ştiinţifice, la care se prezintă întâmplări din viaţa unor oameni, aspectul artistic interesând mai puţin. O reuşită pare a fi povestirea “Din când în când”, mult mai complexă, mai profundă decât “Canadianul” sau “Cadoul” să zicem. Una peste alta, volumul este o reuşită. Deşi modalitatea adoptată pare a fi una foarte uşor de abordat, lucrurile nu stau chiar aşa. Povestirea necesită o bună cunoaştere şi stăpânire a meseriei de scriitor.
GRIGORE CIAŞCAI