(sâmbătă, 23 noiembrie 2002)

La cea mai profitore vârstă, a adolescenţei, nu de puţine ori, tentaţiile sunt aşa de mari, de ispititoare, încât nu şti ce metode să mai foloseşti pentru aţi satisface o dorinţă, a sparge mai repede barierele artificiale care te ţin oarecum departe de multe lucruri, care cu vârsta devin obişnuinţe. Nu cred că a fost care va adolescent şi să nu fi gândit măcar că, dacă nu toate fetele din lume, o mare parte dintre ele, ar trebui să-i ducă dorul, să-i poarte numele pe buze, să fie îndrăgostite de el. (unii duc gândul acesta până la bătrâneţe”Femei care mar fii putut iubi”). Că nu este aşa, e altă poveste.
Până la primul sărut toate problemele sunt mai lente, oarecum mai mult se tatonează şi toate se fac sub un comportament civilizat, fără hărţuiri. Nu se ştie care-i scânteia declanşării primului sărut, care de regulă-l oferă domnişoara, apoi lucrurile se metamorfozează şi timpul devine cel mai leneş parametru cunoscut. Nu numai că timpul se derulează cu încetinitorul şi împotriva noastră, dar încep „carele” de întrebări, la care nu mămica sau tăticul trebuie să răspundă ci ”altcineva”.Cum multe întrebări rămân fără răspunsuri, cum de fapt la unele nici nu ni-le-am dori, adolescentul într-o fremătare deosebită caută cu înfrigurare recâştigarea liniştei interioare, acea stare comodă de care a beneficiat înainte de primul sărut şi, va constata că sub o formă sau alta, n-o s-o mai aibă niciodată.
Omul în stări şi sănătate este un perdant continuu. Acum oscilează între „umilirea” continuă pentru a primi un alt sărut, care nu de puţine ori este condiţionat de diferite evenimente, iar el se vede împins continuu de animalica curiozitate dar şi nerăbdarea de neostoit a adolescentului di el. Viaţa-i este deja bulversată. Cu toate acestea el nu este îndrăgostit, „nare nici-o fată”, atât că liniştea i-a fost smulsă din piept şi a devenit „prizonierul” fetei care „i-a împrumutat” sărutul. De fapt se poate lipsi de ea, doar este curios dacă şi al doilea sărut este ca şi primul, apoi dacă se sărută cu alte fete senzaţiile vor fi tot alea?. Medici spun că un sărut scurtează viaţa cu trei minute.
Puţini îşi mai aduc aminte dar această nevinovată explorare a vieţii consumă multe luni din frământata viaţa a adolescentului. Pe uliţa din satul nostru această „măcinare” ţinea de la Schimbarea la Faţă, când părinţii ne permite-au ultima scaldă în Someş în acel an şi, vedeam pentru ultima dată fetele „despuiate” şi până la „pornirea” şezătorilor. Cu toate că se muncea mul în aşa zisele „şezători”, două trei care de mălai desfăcate, câteva caiere de lână toarse de câte-o singură femeie, broderii, împletituri, bice şi altele, acestea erau deosebit de tare aşteptate.
Gazda casei unde se ţineau şezătorile, trebuia să se bucure de o încredere desăvârşită din partea satului, altfel nimeni nu-i călca pragul, nici la clacă nici la şezători. Tot gazda îşi asuma responsabilitatea faptelor ce se vor derula în casa ei, în faţa părinţilor tinerilor care urmau să vină la şezători, tineri şi fete care trebuia să aibă asentimentul celorlalţi părinţi ai adolescenţilor. Nu-mi aduc aminte să fi venit vre-o fată cu un caier de lână şi să-l fi dus înapoi netors, ori să nu îndeplinească celelalte munci propuse a se face în acea seară.
După terminarea muncilor urma partea distractivă. Jocurile care se practicau erau de aşa natură ca gajul luat de băiat sau fată să se poată răscumpăra prin sărut. Cum îţi era norocul. Puteai săruta una două trei fete…mai rar toate. Câte-o mână de ajutor ne mai întindeau şi ele, dar să nu se sesizeze gazda sau…prietenele. La spartul şezătorii, o fată te conducea afară. Fata cu care te-ai înţeles din ochi. Se pare că sărutul primit „de despărţire” era cu totul „altfel” ca cel „executat în public”. În altă seară te „milogeai” să te conducă alta şi aşa…Dacă fata nu intra după 2-3 minute, gazda ieşea după fată şi altădată n-o mai primea la ea în casă, deci…
Dar nu-i drept ca un adolescent să se plângă. S-a găsit metoda ca să sărute şi ei după pofta inimii. Vine seara de Anul Nou. Fetele dacă doresc să ştie dacă se vor mărita în anul ce vine, trebuie să fure un braţ de lemne de foc din vecini. Fetele „se pun la culcare”, dezbrăcate, doar în cămăşuţele de noapte. La miezul nopţii, desculţe în mare viteză fug să fure lemnele.. Băieţii ca nişte hultani, le prind şi le sărută cu patimă şi drag, deoarece fetele n-au voie să vorbească şi nici să se zbenguie că de pierd un lemn este ghinion. Doamne, dulce-i viaţa!!

(miercuri, 13 noiembrie 2002)

N-am crezut că atât de repede-mi voi aminti de ei. Nu regret specialiştii ţărănişti , pe care noi îi credem cam puţini, deoarece s-a dovedit că „actualii” în anumite domenii n-au nici unul. Se bate multă monedă pe grija faţă de copiii din ţară. Este vorba de copiii cu handicap sau aurolacii, cărora li se asigură adăposturi, medicamente şi cei necesar. În momentul în care este vorba de copii fără nevoi speciale, de copii normali, de la ei le luăm totul, şi nu veţi crede, dar şi aerul care-l inspiră şi care-i prevăzut în diferite legi cum este şi Legea 90/1996. Dispreţul pentru copii este evident. Dăm „lapte şi corn” la un milion de copii şi două milioane înghit în sec, indiferent că sunt de grădiniţă sau de gimnaziu. Cineva spunea că această alegere s-a făcut după nepotul „cuiva” .Am făcut apel la foştii specialişti deoarece cu toate că au „rezolvat” şi ei desule, au făcut proba că măcar citesc legile. În acest an s-au dublat normele didactice la unii profesori, dar de dublarea de salariu nu vorbeşte nimeni, nici chiar liderii sindicali. Cu toate acestea răul cel mare îl suportă elevii şcolilor profesionale şi de ucenici care şi-au văzut spaţiile de muncă şi cantitatea de aer ce trebuie s-o respire mult diminuate. Printr-o ordonanţă a MEC- ului se calcă în picioare nouă legi(nouă legi) printre care se află şi Constituţia României , ca să se ajungă la acea absurditate de-ai lua aerul viitorului muncitor. Unii zic că acest lucru nu s-ar fi întâmplat dacă şi şefii ar avea măcar un copil la şcoala profesională. Aşa… se vede clar că „actualii specialişti” nici măcar nu citesc legile ţării. Dacă este necesară dublarea grupelor de elevi şi concedierea a jumătate din ocupanţii acelor posturi, din banii aceia de ce nu s-au cumpărat scule şi mijloace didactice pentru cealaltă jumătate de grupă. DE ce n-am dotat cu bancuri de lucru şi materiale de instruire. Bani era. Spunea cineva că:”dacă cumpărau bancuri de lucru, în actualele ateliere nu încăpeau nici ele ce să mai spunem de elevi. Ori bancurile ori elevii .An zis” „Indicaţiile preţioase” ne urmăresc continuu şi ele vizau ducerea elevilor nepregătiţi în producţie. Trecem peste faptul că nici un patron nu-şi arogă drepturile MEC – ului, dar nici producţia nu-i cea de altădată.. Economia românească n-are 16 milioane de angajaţi. De abia îşi mai trag sufletul vre-o 4,2 milioane de salariaţi, după cum se plânge Domnul Sârbu. Dar cum să aveţi muncitori că nu au unde se forma şi nici după ce-i vom înghesui ca oile la stână. O altă adresă a Mec-ului precizează că acest lucru, dublarea grupelor, se va face numai unde sunt condiţii. Cu toate acestea, s-au făcut presiuni asupra inspectoratelor şi a directorilor de şcoli (să se poată), să majoreze normele didactice şi aşa s-a şi făcut. Deoarece fondurile de salarii pentru acei care au fost disponibilizaţi deja, nu s-au mai alocat. Indiferent cine va urma la viitoarele bătăi de joc, este la mintea găinii că numai muncitorii sunt producători de bunuri materiale, ceilalţi sunt cu mapa şi gura. Dacă ne purtăm dispreţuitor cu ei nu-i mai căutaţi că singuri „ne tăiem craca de sub picioare” lovind chiar în acei care bine-rău construiesc ţara şi chiar şi statuile din ţară. Pe de altă parte este inadmisibil să-i tai omului dreptul să sufle pentru că tu n-ai citit o lege. Cine nu suflă moare. Să nu se cunoască asta la nivelul celor care dau ordonanţe?!

(joi, 24 0ctombrie 2002)

După ce am văzut cele trei sau patru ecranizări ale catastrofei titanicului, mi-am adus aminte că una dintre mătuşile mele păstra un ziar în care, pe vremea când eu l-am văzut, erau scrise înşiruiri de nume, ce atunci nu-mi spuneau nimic. Totuşi faptul că ea a trecut la o sectă religioasă cam în acea perioadă de timp în care fusese tipărit ziarul, apoi simplul gest de-a păstra mai mult de o jumătate de secol un ziar, intuiţia-mi spunea că există o legătură între înşiruirile acelea de nume din ziar şi mătuşă-mea.
Într-una din zile, când era oarecum mai dispusă la vorbă şi probabil mai indiferentă la fapte, a scos „foaia” de pe unde o ţinea ascunsă şi mi-a permis s-o citesc. Ziarul era chiar din 1912, la câteva zile de la catastrofa Titanicului. Pe listele acelea cu nume întortocheate, erau şi ale doi tineri din satul nostru. Dânsa mi-a spus că unul dintre cei trei flăcăi care au plecat în America era logodnicul ei. „Mătuşă nu te supăra dar pe ziar sunt numai două persoane de aici”. „Este adevărat, cel de-al treilea trăieşte şi astăzi. De fapt el mi-a adus şi ziarul, doar n-ai crezut că pe atunci veneau ziare prin cătunele Ardealului unguresc”.
În secolul XIX mulţi ardeleni, ca ultimă posibilitate de trai, alegeau emigrarea în America. S-a nimerit ca în 1911 să se întâlnească cei doi răposaţi şi Iosif Tăpălagă şi s-au înţeles să emigreze. Au plecat în toamna lui 1911 şi până au putut să se îmbarce au pierdut aproape şase luni. Când s-au văzut pe Titanic s-au considerat cei mai fericiţi oameni din lume. Şi dacă le-ar fi spus cineva ce urmează să păţească, nimeni nu i-ar fi crezut, după ce au văzut ce înseamnă şi ce era la acea oră Titanicul. Cei trei erau buni prieteni, se descurcau în mai multe meserii şi chiar la afaceri. Până au putut pleca cu Titanicul, o rupeau bine pe engleză. Se pare că transporturile de emigranţi din Anglia a fost stopat o perioadă tocmai a putea umple Titanicul la prima cursă. Ei erau siguri că vor „cuceri America”. Apoi a venit catastrofa care a lovit Titanicul şi din trei a rămas doar Tăpălagă care după ce a fost salvat, a fost dus în America unde a muncit până şi-a putut face rost de banii de întoarcere acasă. N-a spus nimănui de ce, dar pentru el capitolul America era închis. Poate deoarece şi-a pierdut cei doi buni prieteni, poate grozăviile văzute şi trăite în acea catastrofă, nu se ştie, cert este că s-a reîntors în ţară. Odată ajuns a început să se alăture luptei pentru unificarea Ardealului cu Patria Mumă. Îl întâlnim printre delegaţii comunei Rodna din partea partidului social democrat, la Alba Iulia în 1918, unde declară:”Particip la Marele Congres Naţional Român ce are scop de-a hotărî soarta şi viitorul României”, declaraţie consemnată în 30 noiembrie 1918. După aceste evenimente, s-a luptat din toate puterile sale pentru binele consătenilor săi. A deschis un atelier de pantofărie executând pentru propri-ai reclamă şi renumitele ghetre americane. O dată cu trecerea timpului, atelierul se micşorează, ca în final să devină o simplă ”şuştărie”, în care solitar mai repara doar încălţările consătenilor. Foarte rar mai primea şi comenzi de-a mai confecţiona cuiva pantofi. Întâmplarea are şi un tâlc. Băştinaşii acelui sat, urmaşii grănicerilor batalionului II Năsăud, soldaţi cunoscuţi pe vremea lor de însuţi Napoleon, firesc aveau faţă de haina militară un respect aparte şi foarte mulţi se luptau să ajungă militari de carieră. De la întâmplarea cu Titanicul din acel sat au ajuns ofiţeri superiori 23 de persoane. Doi dintre ei erau femei, dar nici unul nu era la marină. Toţi erau în armata terestră. Se pare că umbra Titanicului era destul de vie printre oamenii care-l aveau pe Tăpălagă, supraveţuitorul de pe Titanic. Prin anul 1958 naufragiatul de pe Titanic s-a stins, lăsând în urma sa povestirile vieţii sale, acest personaj deosebit care şi-a pus puterea, bogăţia şi cunoştinţele în slujba semenilor săi, din 1912, de când Titanicul s-a scufundat.