(marţi, 18 februarie2003)

Este destul de dificil să prezinţi un mare om, o personalitate marcantă, şi dacă acesta-i şi un mare pictor cu o inimă uriaşă care parcă dădea impuls oraşului, este şi mai anevoios, deoarece şi fără tine îl cunoaşte lumea destul de bine. Toate greutăţile în schimb se estompează dacă personalitatea pe care o prezinţi concitadinilor este un om sociabil, un om spiritual şi în ultimul timp un metronom al stărilor de spirit contradictorii, de contrapunere, uneori făţiş, alteori „bătând şaua să priceapă calul” prin glumele şi ironiile elaborate, care erau „sarea şi piperul” aruncat acelora care numai ei erau obişnuiţii ce-şi puteau permite să se impună. Erau atât de versaţi în permisivităţi şi manipulări încât ne impuneau şi locul unde să facem rândurile pentru a putea „cumpăra ceva mâncare”.. Numai că Mircea nu era persoana pe care ei „s-o ducă cu acadeaua”. Mircea în exteriorul atelierului se comporta ca simplul cetăţean al urbei. Lua atitudine ori de câte ori avea ocazia cu toate că acestea erau sporadice. Dar la asemenea manifestări nu se încurca cu nimeni pentru a nu atrage asupra altora ura conducătorilor, manifestări, considerate de el ca o ofrandă oferită concetăţenilor în contra partidă cu asuprirea politică. El a brevetat lozinca: JOS SOCIALISMUL!!!, JOS SOCIALISMUL!!!, SĂ VINĂ COMUNISMUL!, lozincă strigată în plin centru civic al oraşului, la oră de maximă populare. L-am căutat prin trecutele materiale de propagandă şi agitaţie emise cu diferite evenimente, pe el nu l-am aflat pe nici unul cu toate că ani buni a fost Preşedintele UAP filiala Maramureş, deci persoană oficială. În schimb este nelipsit din cataloagele expoziţiilor naţionala şi internaţionale. Conducătorii de atunci aveau grijă să-l ţină la distanţă. Pornirile împotriva lui nu erau numai din partea autorităţilor pentru ai sancţiona „ieşirile”, mulţi dintre confraţii lui manifestau asemenea comportament. Aceste porniri ale confraţilor erau manifestări obişnuite împotriva unuia care se comporta ca un adevărat boem şi care a afirmat „sus şi tare” că „cine-i pictor trăieşte din artă”. Nu convenea multora mai ales că Mircea Hrişcă trăia din tablourile care le vindea. Cu toate că viaţa lui n-a fost niciodată liniştită, uneori şi nu în puţine rânduri, după o vânzare de tablouri dădea de băut toatei plebeii băimărene, „reuşind” ca în câteva ore să-şi risipească munca de câteva luni. Confraţi-l tachinau cu „maniere de beţiv”. Mircea Hrişcă era cel mai popular şi mai iubit pictor de contemporanii săi concitadini. I-a sosit o invitaţie din Olanda să plece la o tabără internaţională ce avea loc acolo. Autorităţile s-au gândit că a sosit timpul să scape de el. Sub oarecare motiv o să-l aresteze şi o să spună că a fugit din ţară. Mircea Hrişcă a dispărut. Un oarecare Pop din Băiuţ a aflat, la pus în maşină şi i-a făcut el „tabără de creaţie” pe dealul de Nord al Băiuţului. Oamenii se comportau cu el ca şi cu ori care membru al familiei lor. N-au fost puţine aceste escapade ale lui Hrişcă din „faţa autorităţilor”. La insistenţele ambasadorului Olandei după două săptămâni a primit paşaportul şi a plecat la acea tabără de pictură capitalistă.
Revăzând fotografiile cu el, m-am gândit că meritaţi şi dumneavoastră acel inimitabil şi sarcastic zâmbet care-i marca obrazul acestui neostoit vulcan care a fost Mircea Hrişcă şi care acum ne-a părăsit trecând Stixul.

(marţi, 4 februarie 2003)

În acea zi s-a brodit să avem printre celelalte ore şi istorie, oră care de regulă alungă copiii de la şcoală de frica nenumăratelor date ce trebuiau memorate. Cu un an înainte , o colegă de clasă a surorii mele, prin nişte metode obişnuite elevilor chiulăi, a încercat s-o păcălească pe profesoara de istorie. Eleva nu era printre cele „slabe cu duhul” , dar probabil că ea, în acea vreme să fi crezut că-s mai importanţi băieţii decât istoria şi studiul ei era „ca frunza pe apă”. Fiind în clasa a şaptea, fetele sunt ”mari” şi au probabil şi mari probleme în viaţa lor de 14 ani. Două lucruri erau certe, în marea ei preocupare de-a termina şcoala, numai învăţătura n-o preocupa, iar la insistenţele profesoarei de istorie, în loc să de-a dovadă de bunăcuviinţă, a reuşit s-o insulte. Profesoara era o femeie mai în vârstă, a trăit cele două războaie mondiale şi cutremurul din ’40 din Bucureşti, când blocul în care locuia dânsa s-a dus pur şi simplu înspre blocul de vis-à-vis , spărgându-se unul de celălalt. Femeia nu era membră de partid dar era, ceia ce mulţi au început să ia în derâdere în zilele noastre, o adevărată patriotă. De fapt nu ştiu cum s-ar putea preda istoria unui neam dacă nu eşti patriot. Cred că vă daţi seama că eram la puţin timp de la terminarea ultimului război mondial, în chiar anul morţii lui Stalin.
Profesoara de istorie i-a încheiat media elevei respective, numai că în acele timpuri se dădeau examene de terminare atât a ciclului primar cât şi a celui gimnazial şi de fiecare sfârşit de an la şcolile tehnice şi profesionale. Absolventa noastră, după vreo săptămână, mai consultându-se şi cu alţii, şi-a dat seama că şi-a tăiat creanga de sub picioare. Cei mai mulţi au sfătuit-o să meargă să-şi ceară scuze, de la doamna profesoară şi apoi să se apuce să înveţe istoria. Dându-şi seama că nu prea posedă cunoştinţe la această materie, nu s-a dus să ceară scuze, deoarece considera că tot n-o va trece neştiind nimic. A venit şi examenul care nu va fi uitat nici de absolventă, nici de profesoară dar nici de elevii care au participat la acest eveniment.
Absolventa a tras biletul şi a început răspunsul care curgea foarte frumos, clar şi precis. Era de necrezut să asculţi asemenea răspuns din gura unei eleve ce cu greu a scăpat de repetenţie. De aceea profesoara nu s-a lăsat furată de frumoasele răspunsuri şi a început cu întrebări suplimentare, care practic vizau toată istoria. Absolventa, fără a se precipita îşi continua frumoasele răspunsuri. Era incredibil. Profesoara s-a ridicat de la masă şi a felicitat-o. La amândouă le curgeau lacrimile şi amândouă nu puteau să se scuze una celeilalte. Cine o cunoştea pe Doamna Călugăru ştia că acele scuze şi lacrimi erau de fericire. Mulţi dintre foştii ei elevi, la insistenţele pertinente ale Domniei sale asupra familiilor foştilor elevi, au devenit oameni pregătiţi, oameni de bază în domeniile pe care le-au abordat, cu toate că pentru o familie de la ţară şi mai ales una de la munte, efortul familiei de-a „ţinea” un copil la şcoală era incomensurabil. Susţinerea ei însă era un atestat. Nu vreau să spun că au fost puţine fost cazurile când ea le plătea cheltuielile foştilor elevi aflaţi în pregătire în diferite şcoli. Noi tinerii aspiranţi la marile probleme ale lumii, ne uitam la profesoara noastră ca la o zână care ne vrăjea zi de zi. Pentru noi orele de istorie se transformau în basme şi legende cărora le insufla viaţă profesoara noastră, doamna Elena Călugăru. Avea şi o voce impresionantă care cucerea pe ori cine. Dacă dânsa ni se adresa cu:”copii” , ne şi simţeam protejaţi total, în spatele cuvintelor rostite de dumneaei. Într-o zi ne preda „lâna de aur”. În sală se auzea foşnetul frunzelor prin geamul deschis. Noi, probabil cu gurile căscate, nu recepţionam nimic în afară în afară de minunatele peripeţii ale argonauţilor în aventurile lor spre mult râvnita „lână de aur”, povestite de iubita noastră profesoară de istorie, cu vocea ei atât de caldă, de calmă şi convingătoare. Era atâta concentrare la oră că ni se auzeau respiraţiile. Pluteam pe aripile poveştilor, când o explozie extraordinar de puternică, pe unii ne-a trezit, alţii au leşinat, iar nu puţini urlam de groază. După ce a trecut valul spaimei, şi după ce ne-am liniştit, ni s-a spus, apoi am plecat şi noi să ne convingem, cum unui camion al Sovromului, rechiziţionat din timpul războiului, i-au făcut explozie toate roţile odată. Frica ne-a trecut, dar a noastră părere de rău a fost întreruperea predării acelei minunate lecţii care n-a fost unică, dar după acea spaimă parcă ne era teamă să ne mai lăsăm furaţi şi purtaţi de vis. Poate că dacă veneau argonauţii şi nu sovromiştii…Aşa ne aducem aminte de-un dascăl doamna Elena Călugăru, care s-a bucurat întotdeauna de dragostea şi preţuirea foştilor elevi.

(marţi, 28 ianuarie 2003)

Unele întâmplări, fapte, amintiri ne rămân parcă mai pregnant în memorie. Se întâmplă acest lucru deoarece pot fi mai şocante sau poate mai pline de neînţeles pentru perceperea noastră la acea vreme. Într-o seară târzie de toamnă în care ploile parcă au uitat să se oprească, uliţele satului erau pline de noroi. Terminasem cina şi ne pregăteam să ne culcăm, când intră în casă un om care şi închide uşa cu putere pe dinăuntru, apoi se răzimă de ea, de cumva ar fi dorit să intre să nu poată face acest lucru. Toţi ai casei, speriaţi de manevrele acelui om, stăteau jur împrejurul camerei pe lângă pereţi. Tipul era un vecin care locuia cu cinci-şase case mai încolo de casa noastră. Era înnoroit din cap până în picioare şi era îmbrăcat la costum. Ziua care s-a încheiat a fost duminică. Liniştea care s-a lăsat în casă l-a făcut pe vecin să neglijeze uşa şi să încerce aşi explica felul în care arată, dar mai ales modul cum se comportă.
-„Sara bună, vai iertaţi-mă de ce-am făcut. Am fost la film şi după ce s-a terminat filmul, am ajuns în dreptul casei lui Nene. Nu ştiu ce l-a apucat, că a început să arunce cu noroi în mine şi uitaţi-vă în ce hal am ajuns. Am aruncat şi eu, dar nu mă mai scăpam de el şi am intrat la voi să nu ştie unde stau ca să se ţină după mine până acasă”. Noi copiii auzind despre cine era vorba am fugit afară să-l prindem. Nene era un omuleţ de vre-o 80-90 centimetri, cu picioarele ciudat îndoite din genunchi, ca şi cum l-ar fi lovit cineva puternic peste genunchi, curbându-i-le într-o singură parte. Această îndoitură a genunchilor îi mai scurtau din înălţime, iar la mers se descurca greu deoarece nu era mers propriu zis, era un târşit de picioare mişcările făcându-le rezemat de ceva. Era respingător la faţă, dar cânta frumos din vioară şi tinerii-l purtau în cotarcă pe la şezători şi petreceri de-ale lor. L-am dus şi noi şi probabil că aveam sentimentul că am putea aplana conflictul dintre el şi vecinul nostru. Anii trec, povestea am uitat-o, când într-o vară, mai abuzând şi eu poate de ultima vacanţă, trecând prin dreptul casei lui Nene, mă pregăteam să-i dau bineţe, când văd în pridvorul casei sale că erau mai multe femei care aşteptau. Nene era opincarul satului. Toate opincile care se rupeau pe acolo el le făcea. Problema era că dintre femeile care aşteptau rândul, erau şi femei care n-au purtat în viaţa lor opinci şi nu purtau nici acum. Erau aşa-zisele „cineva” în satul nostru. Mi-a părut ciudat ce am văzut şi i-am tulburat şi liniştea mamei punându-i asemenea întrebări, dar era ceva ce parcă era în contra firii.
Mama mi-a spus , că mama lui Nene era o femeia ciudată şi nu multă lume se putea lăuda că i-a călcat bătătura. Se mai povestea că Dumnezeu a pedepsit-o cu aceşti doi copii. Unul semăna cu „spaima lumii”, iar celălalt nu prea era întreg la minte. A avut totuşi şi mamă-sa o prietenă căreia i-a spus că mama lui Nene văzând ce copii are, raportaţi la ceilalţi copii din sat, că s-a apucat să tricoteze un sfetăr. Tricota puţin, dar în fiecare zi, între Crăciun şi Paşti, timp în care n-a vorbit cu nimeni. DE „Înviere” s-a dus la biserică. Ce a văzut ea atunci, ce legăminte a făcut şi cu cine, nimeni nu ştie, dar mai ales nimeni nu vroia să audă. Târziu s-a aflat că aschimodia de Nene era foarte preţuit ca „bărbat” de foarte multe femei. Era atât de căutat de unele, încât nu s-a putut căsătorii niciodată. Celălalt frate a lui Nene, debilul, nu mă credeţi s-a căsătorit c-o asistentă medicală frumoasă şi pricepută. SE pare că mamă-sa a ştiut ce şi cui să ceară pentru a le asigura succesul în viaţă a fiilor săi.