(joi, 17 aprilie 2003)

Ori cine aude această întrebare, fără a sta pe gânduri v-a da un răspuns cert. Orice este perfectibil, orice se poate îmbunătăţi. Aşa am crezut şi noi, aşa crede toată lumea. Trist este că învăţământul românesc are zilele numărate. N-au trecut nici ani câte degete la mâni de când am scris despre o declaraţie a ministrului turc al învăţământului, dublată de cea a ministrului polonez al învăţământului, în care domniile lor recunoşteau că învăţământul românesc este cel mai performant din Europa. Un specialist grec spunea: „Capacitatea intelectualităţii tehnice româneşti poate rezolva, face sau construi ori ce maşină, chiar dacă încep de la zero”. Au trecut de la aceste declaraţii, care nu erau simple curtoazii, vre-o şapte ani. În aceşti şapte ani am dobândit un milion de analfabeţi, avem doar 45% dintre acei care predau calificaţi şi acum se pregăteşte lovitura finală. O circulară cu efect mai mare ca ori ce lege, deoarece este obligatoriu de-o pus în aplicaţie din toamnă, spune că „acei care predau instruirea practică nu mai pot face acest lucru dacă nu au calificare superioară”. Adică pe postul unui maistru instructor va putea candida doar un inginer. Poate unii ar întreba care-i „mai mare”, maistrul sau inginerul? Trecem peste aceste utopii deoarece ele se derulează într-un sector care impune ce cunoştinţe trebuie să dobândească un maistru şi tot în cadrul MEC – ului se fac şi programele după care se pregătesc inginerii, de unde se vede că nu există complementaritate între cele două profesii, doar că lipsa de informare şi de formare acelora care „mânuiesc” asemenea circulare este de pomină. Indicatoarele Tarifare de Calificare precizează exact cunoştinţele cadrelor tehnice la toate nivelele. Apoi se cunoaşte de sute de ani că doar maiştrii au dreptul să califice muncitori. De ce ? Deoarece numai ei învaţă şi cunosc operaţiile meseriei respective. Inginerii sunt specialişti avizaţi în procese tehnologice, proiecte, şi alte atribuţiuni care n-au nimic comun cu operaţiile de lăcătuşărie, electrotehnică şi altele, nu-i interesează şi nici nu le cunosc cum le cunosc acei care zilnic execută asemenea lucrări. Înainte în vreme, Legea 12/1968 preciza exact ce funcţii pot ocupa diferiţi indivizi în funcţie de calificare şi studii. Tot în acel an s-a votat legea 6/1968-Rolul şi locul maistrului în industrie, unde se spune că maistru este considerat în categoria muncitorilor. Inginerii fiind persoane cu studii tehnice superioare, este normal că nu vor coborî la acest prag, studiile lor le permit alocarea altor atribuţii. Dacă din toamnă se va impune această rocadă ruşinoasă, va creşte coeficientul celor împinşi din calificaţi între necalificaţi printr-o asemenea”decizie” vor creşte coeficientul cadrelor necalificate din învăţământ la 85%. În afară de perturbările sociale care se vor produce, vor trece ani buni până va veni cineva care să recunoască şi să îndrepte această oroare. Având aceste date , puteţi să vedeţi şi domniile voastre că duşmanii noştri nu ne-ar fi putut face mai mult rău decât acei care „dau” asemenea ordine. În acest an au redus spaţiile de lucru şi instruire din atelierele şcolare la o treime din ceia ce prescriu legile în vigoare şi acum urmează să înveţe meserie de la cine nici…n-o are. Toate aceste „eforturi” pentru un elev în timp ce pentru un deţinut statul alocă 3,5 milioane lunar. După această ispravă ce a mai rămas din şcolile profesionale „le-au gătat definitiv”. Rămâne doar loc de omagiu …

(miercuri, 26 martie 2003)

Anii şi-au făcut predarea şi aşa cum era de aşteptat, fiecare, la cumpăna dintre ani, a încercat cu o oarecare nostalgie o privire retro. Aşa cum spunea un vestit astrolog, nu sunt oameni care să n-aibă şi părţi bune, cum nu sunt nici ani numai buni sau răi. Realizările individuale ale fiecăruia nu ne-au luat nu ştiu cât timp cu enumerările, ceia ce ne-a pus cu adevărat pe gânduri a fost că puterea sfidează încă legile de ei propuse, de ei votate, legi care, printr-o simplă ordonanţă de urgenţă devin caduce. În speţă s-au mărit la dublu normele didactice pentru profesorii de informatică de la gimnaziu, pentru profesorii de limbi străine şi maiştrii instructori, dar nu numai că s-au majorat normele fără a se majora şi salariile, dar au fost puşi pe liber jumătate din cei mai sus pomeniţi. O dată cu această „manevră” , elevii care se pregătesc prin şcolile profesionale, au rămas fără drepturile stipulate în 21 de legi(care au fost enumerate chiar de ISJ în broşura de domniile lor editată), regulamente şi norme ale Ministerului Muncii( să scriu şi a protecţiei sociale?), ale Ministerului Educaţiei şi Cercetării, ale Ministerului Sănătăţii(parcă era şi al familiei?), ale altor ministere şi chiar a Constituţiei, care este legea de bază a ori cărui stat, dacă se respectă. Ce era ilar în toată această afacere este că nu s-a „auzit” de loc „vocea” nici unui sindicat, cu toate că s-a încălcat grosolan atâtea legi inclusiv drepturile omului şi elevilor de la şcolile profesionale, nu numai că nu li-se alocă materiale şi cu scule pentru instruirea practică, dar li-s-a redus spaţiul de instruire în meserie de trei ori, aducând elevii în imposibilitatea de-a executa operaţiile necesare, ceia ce poate fi considerat ca o batjocură adusă acelor care îndrăznesc să se facă muncitori, ori la renunţarea pregătirii profesionale în aceste „condiţii”. Toate acestea nu le-a observat nici-un sindicat, nimeni n-a scos un sunet de avertizare s-au împotrivire. S-ar putea ca problema pregătirii viitorilor muncitori să fie prea mică pentru un guvern aşa de mare, dar să nu uităm că numai muncitorii aduc binele şi prosperitatea ţării, NATO ne aduce numai războaie şi nu bunăstare. „Cămaşa este mai aproape de piele decât haina domnilor!”Cu toate acestea, şi alte lucruri negative sau oprimative, s-au realizat în acest an şi lucruri majore. Bunăoară consider că cea mai mare realizare este scăderea inflaţiei, fenomen care a dus la stabilitatea leului, a afacerilor în general, lucru care permite relansarea economiei.
O altă realizare majoră este creşterea ponderii capitalului particular în detrimentul celui de stat, lucru deosebit de bun, dovadă veniturile la buget au crescut cu toate că industria de stat este în colaps, sau în preajma lui (vezi mineritul, silvicultura etc.). S-a avansat o creştere cu peste 4%. Deci particularul în economia românească este în momentul de faţă de 52,4%. Toate acestea n-au o importanţă majoră pentru acei care astăzi ne conduc. Ei îşi doresc să se ştie iubiţi în cazul unor „eventuale anticipate”. Mi se pare deosebit de curios să pretinzi să fi iubit, când tu nu iubeşti. Această iarnă pentru mulţi dintre noi a fost ultima dragoste cu actualul regim, deoarece mulţi ne-au părăsit trecând la cele veşnice.
Românii de când se ştiu îşi tot reconstruiesc ţara, dar de ce să n-o spunem, uneori cu guverne mai bune care s-au străduit mult să facă acest lucru. Dacă ar fi scăzut preţul energiei electrice care a devenit prohibitiv, poate că încă mulţi români ar mai fi în viaţă. Poporul acesta nu este pentru prima oră când trebuie să renunţe la mâncare, dar măcar să aibă căldură! De-ar fi fost cu ceva mai ieftin curentul, cu un simplu reşou, mulţi dintre cei ce nu-s, şi-ar fi putut prelungi viaţa, dar aşa cum zice proverbul „dă pe ei până poţi”, nu numai că n-au redus preţul curentului, culmea cinismului şi-a indiferenţei, l-au majorat. În acest caz n-a mai rămas nimic din „dragostea cu anticipatele”. La mai bine boieri dumneavoastră, că sărmanilor puţine le-au mai rămas de făcut şi ei se vor strădui să le facă cum trebuie şi nu cum vor alţii!

(joi, 13 martie şi vineri 14 2003)

Pe aceste teme, dar cu osebire pe prima, există adevărate tratate folclorice, lingvistice şi sociale. Cu toate acestea nimeni nu precizează concret de ce tinerii de astăzi, copiii noştri, ai celor care mai ştim ce erau şezătorile, se duc mai bucuroşi la discoteci decât să se adune în şezători. Din început trebuie lămurit un lucru. Şezătorile cu toate că au fost considerate”celule folclorice” şi cadrul de manifestare a populaţiei săteşti, la origini a fiinţat cu alte scopuri. Ele au timpul de desfăşurare numai în zile de lucru. Cine a muncit la sat într-o gospodărie ţărănească, indiferent ce, ştie că ţăranul spre seară-i frânt de oboseală de munca depusă „de când a răsărit soarele şi până apune”, nu-i mai arde de distracţii nocturne. În Transilvania au fost fel de fel de ocupanţi, care au interzis limba română şi nu suportau aceste nuclee culturale unde se întrebuinţa limba, ori să le permită românilor să petreacă. Dar faptul că aceste manifestări erau făcute în zile de muncă şi numai până la crucea nopţii şi fără băuturi alcoolice, au permis aceste manifestări, fără prea multă îngrijorarea deoarece în Ardeal pământul se stăpâneşte în devălmăşie şi era firesc ca să se adune să-şi termine munca împreună. Cum s-ar spune, aceasta era una din primele certitudini la supraveţuire a şezătorilor. Multora probabil că i-a încântat denumirea de şezătoare cu gândul c-or sta. Şezătoarea cuprinde operaţiile care se pot executa stând, altfel după o zi de muncă cine-i capabil să lucreze o jumătate de noapte în picioare. Muncile acestea de regulă erau: depănuşatul, desfăcatul, torsul , foşăluitul, umplerea ţevilor de suveică, împletitul frânghiilor, a biciurilor şi altele.
Gazda şezătorilor era un fel de staroste, agreat atât de autorităţi cât şi de săteni. El nu avea obligaţia de-a servi ceva participanţilor, dar era responsabil de toate faptele petrecute în şezătoare. De regulă gazda avea fete de scos în lume s-au de măritat. Ori ce fapte care se abăteau de la spiritul şezătorilor erau sancţionate cu alungarea din casă a persoanei respective şi consecinţele bârfelor satului pe socoteala ta.
Dacă cumva cineva nu avea pereche, la plecare-l conducea gazda. Condusul afară era punctul culminant al acestei manifestări. Atunci se transmiteau vorbele care nu trebuiau auzite de ori cine şi de despărţire tinerii furau săruturi şi acei care aveau numai de transmis ceva, îşi strângeau mâinile, se îmbrăţişau. Statul afară nu trebuia să depăşească câteva momente, altfel curgeau bârfele şi gazda-i admonesta chiar pârându-i la părinţi.
Sub acest fel de organizare, s-a păstrat această formă de repulsie, de insubordonare faţă de autorităţile de atunci, ostile şi neprietenoase ţăranului român. S-a vehiculat de nenumărate ori butada că:”mămăliga nu explodează”.
Poate că existând această formă de organizare în sate, prin ea se manifestau formele de nesupunere sau poate că tocmai prin această formă erau bine organizaţi pentru a le reuşi să-şi manifeste nesupunerea. În afară de ordinele politice şi sociale, şezătorile îşi asumau şi transmiterea culturii poporului român, tineretului. Aici au fost rostite prima oră poeziile lui Coşbuc, Goga fără al cărui cântec „De ce m-aţi dus de lângă voi”, nici spre moarte nu pleacă. Aproape toate dansurile şi cu predilecţie „fecioreştile”, bărbuncurile, învârtitele, aici îşi au sorgintea. Modul de manifestare al băieţilor ne arată că de fapt amuzamentul şi teatrul neacademic exista la satele cu şezători. Pentru tinerii însurăţei în şezători era adevărate cunoaştere a potenţialului cultural al viitoarei perechi, potenţialul de muncă a fiecăruia şi chiar stările psihice a fiecăruia.
La închiderea ciclului şezătorilor pentru tineret, erau adevărate şcoli, dar aveau şi o variantă a viitoarelor variante ale vieţii, care nu de puţine ori se transformau în certitudini. Altfel spus, un ciclu de şezători limpezea multe incertitudini din viaţa tinerilor.
Deosebită este latura patriotică a şezătorilor. Mulţi dintre cei prezenţi în zilele când ei aveau pofta de-a se produce spuneau poveşti, făceau versuri, strigături pe moment, dar aduceau şi Imnuri eroilor. Unul dintre aceştia a fost şi memorandistul Greasân Domide, imn care a devenit Marşul Cercetaşilor Bistriţeeni. Preocuparea patriotică în aceste şezători era incontestabilă. Nu doresc să fac o paralelă cu o discotecă, pentru a nu jigni pe nimeni, dar ceva ce nu transmite nimic, ce nu se bazează pe o idee generoasă, unde nu se poate discuta normal, unde se mai poate şi bea, unde te vezi doar pe reprize şi în dungi, nu poţi pretinde altceva decât este.