Când văd că Hamza ne-a părăsit, că George Maria Banu a lăsat un gol adânc, că iţi cresc “cunoştinţele” de la rubrica de decese mai mult decât prieteniile de la OJT, mă gândesc cu mult drag şi nostalgie la prietenii mei, aceia pe care-i mai am. Pe unul dintre ei, mai ales, îl stimez foarte mult, îl apreciez şi mă bucură succesele lui, ca şi ale mele proprii. Şi dacă eu nu-i pot face o bucurie, mă străduiesc măcar să nu-i creez nici gânduri sau greutăţi. De bună seamă că gândurile mele se ridică asupra acestor rânduri, în ceia ce-l priveşte pe el, dar uneori viaţa şi posibilităţile nu ne permit să ne materializăm simţămintele. Cum a spus cineva:”în aceste vremuri nici de la copii să nu aştepţi recunoştinţă”. Faţă de acest om, spre care îmi înclin toată admiraţia, pot să spun, fără a greşi, că-i sunt recunoscător prin ceia ce ştiu şi am învăţat de la el şi că, uneori, mă simt jenat când alte obligaţii mă fac să nu fiu la înălţimea Domniei Sale. Prietenului meu nu I se va ridica un monument şi nu va fi trecut nici în cărţile de istorie, cu toate că merită cu prisosinţă aceste pământene recunoştinţe, viaţa lui fiind un torent continuu. L-am cunoscut la o mare şcoală, nou înfiinţată, unde muncea cu nişte copii veniţi din toate colţurile ţării şi care nu înţelegeau de ce unele robinete de la chiuvete “au un picior” iar altele două. Apoi I-a învăţat pe copii să fie adolescenţi, să fie Oameni. Îi învăţa pe ei, dar nici lui nu i-a căzut niciodată cartea din mână. N-a fost” ţinut” în şcoli, s-a întreţinut singur, ajungând să dobândească două licenţe. Apoi munca zilnică, robota zilnică, precum praful pe mobilă, oricât îl ştergi, tot se mai vede. Munca lui de Sisif, depusă întru cultivarea tineretului, I-a adus şi o oarecare recunoaştere, a fost numit director la Grupul Şcolar UCECOM, funcţie care-l solicita şi mai mult şi-i pretindea şi mai multă dăruire. A fost o şcoală model, dar au desfiinţat-o. Acum este la altă şcoală, specială, unde puţini sunt aceia care rezistă. Şi mai puţini aceia care au rezultate. El, cu pasiunea specifică, cu o dăruire până la negare, îşi ajută elevii şi colegii mai tineri, care urcă în perfecţiunea pedagogică prin gradele didactice, implicându-se exact acolo unde, probabil, pentru alţii ar fi prea greu. Nimeni n-ar putea spune despre acest om, care şi-a risipit viaţa în creşterea şi educarea copiilor la flacăra ştiinţei, care s-a risipit în prietenii şi necazurile amicilor, omul care a sancţionat nemişcarea şi a devenit punctul de sprijin al multor colegi şi varii activităţi, el, care n-a trecut niciodată cu indiferenţă pe lângă un om, el, care n-a precupeţit nimic pentru numele patriei şi numele prieteniei, el, care a fost ca o flacără în faţa paşilor mei, că nu şi-ar merita întreaga recunoştinţă şi consideraţie. S-a întâmplat că o vreme nu ne-am văzut. Când ne-am reîntâlnit, mi-a oferit cartea lui în care ” a cules un pumn de rouă”. Îi mulţumesc.
11.12.2000

În activitatea sa, fiecare ziarist-slujitor al obştii, nu de puţine ori, a avut ocazia să-i fie oferite subiecte-exclusivitate. În perioada electorală, deosebit de acut trăită, când “măriile lor”, prin ori ce metode, îşi linguşeau electoratul, situaţia trecea de la hilar la comic şi invers. De la “pohta” domnului Costea de a se înscăuna senator de Maramureş şi până la bâlbâielile în mişcări sau vorbire ale aleşilor. În acest grandios spectacol jucat pe întreaga scenă a ţării( în acel moment sau poate că acela a fost momentul), apare la redacţie un bărbat aducând un pachet cu 139 scrisori de dragoste, scrise în armată în cele 564 de zile cât a slujit sub drapel. Ne mărturisea că au fost mai multe, vreo 200, dar le-a rătăcit pe undeva mutându-se de mai multe ori. Poveste-ai credibilă, întrucât scrisorile sunt clasate şi numerotate în ordinea expedierii. Acest subiect ar putea fi trecut în Cartea Recordurilor, mai ales că în ianuarie şi februarie sunt mai multe scrisori decât zilele din lună. Dar surpriza plăcută a fost alta. Omul s-a căsătorit cu destinatara scrisorilor. Sunt împreună au cinci copii. Fericită familie. Cartea Cărţilor, Biblia, rezumă prin cuvintele Apostolului Pavel:”Credinţa este iubire”. Ori acum, când vedem cu toţii, cât sunt unii de “buni”, “anihilându-i” pe alţii, ni se confirmă încă odată spusele Apostolului, prin apariţia acestui om cu 139 scrisori de dragoste, care au ajuns la redacţie. Vă mai îndoiţi în credinţă, oameni buni? 4. XII. 2000

Acest an, al 2000-lea, din început s-a manifestat destul de descurajator, cu o primăvară capricioasă în care n-au contenit ploile ce-au dus la inundaţii şi culminând cu furia naturii, care nu odată ne-a bătut ţinuturile româneşti cu grindină. Unora nu le-a mai lăsat nimic din ceia ce cu sârg şi-au sădit, ca să aibă alimente pe iarnă. Şi, în final, unora nu le-a lăsat nici chiar speranţa. După aceste dezlănţuiri ale vremii s-a pus pe secetă, care, parcă în bună înţelegere cu vremile moi din primăvară, a fost atât de”convingătoare” că puţinul porumb rămas de celelalte”vremi” l-au copt înainte de vreme, chircind boabele pe ştiulete. Nici strugurii nu s-au bucurat de mai multă “consideraţie” din partea vremii în acest an şi de regulă tot ce-a trudit pălmaşul cu gândul la Pâinea lui de toate zilele şi chiar şi a altora s-a dus pe apa Sâmbetei. Aşa a fost această vară a lui 2000. În schimb Dumnezeu nu-şi uită credincioşii şi ne-a oferit o toamnă incredibilă, similară cu a anului’ 57, dar poate că-i mult mai frumoasă fiindcă a lăsat timp fiecăruia să-şi adune puţinul rămas, să-şi culeagă resturile şi să-şi facă toate rosturile ce-s necesare în iarna ce urmează. Şi dacă Dumnezeu ne-a dat această meritorie toamnă, n-ar fi fost normal parcă, dacă acei care prin votul nostru s-au pus în slujba noastră şi care ne-au demonstrat “cât de mult ne iubesc”, aceia care prin funcţiile oferite de noi se cred egalii Domnului, să ne mai ofere om veto prin acest memorabil act, ci suprimând nu numai bucuria toamnei, dar ne-au adus deja o iarnă cu probleme. O iarnă cu friguri şi necazuri. Importantă şi necesară, ordonanţa dată “pe măsura inteligenţei lor”, care se referă la scumpirea gigacaloriei şi a curentului electric, s-a soldat cu o lovitură de bumerang. În loc să scoată alţi bani din buzunarul alegătorului, au dus la debranşarea aproape în totalitate a celor peste 30000 de apartamente de la apă caldă şi încălzire, aproape desfiinţând Energotermul şi pe ultimi săi angajaţi, nemaipunând la socoteală pagubele reale, prin abandonarea centralelor termice, a reţelelor, etc. Poate că acum s-au sesizat şi dânşii, dar rău-i făcut deja. Poate că domnii aceia şi-au găsit deja locul pe-o listă eligibilă dar şi numele lor va rămâne, nu de la listă, ci de la distrugerea unei întreprinderi în fiecare oraş al ţării. ( 13 XI 2000 reluat în 27 XI 2000)