“Statul este o organizaţie politică a societăţii, împărţită în clase sociale prin care se asigură conducerea unei comunităţi umane aflate pe un teritoriu determinat(“Mic dicţionar enciclopedic-Bucureşti’7) “Această forţă, ieşită din mijlocul societăţii, dar care situându-se deasupra ei, se înstrăinează din ce în ce mai mult de ea, este STATUL (Engels, Opere ed. A VI-a, germană, pag 177-178).Nu mergem mai departe cu definiţiile statului ca element de represiune. Într-un ziar de Maramureş, un fost senator, “aruncă” o definiţie; “Statul este principalul aliat, fiind supremul garant al drepturilor cetăţeneşti, având rolul de-a introduce şi veghea la respectarea acestora”.Citatul apare sub titlul; “Statul român trebuie să asigure coeziunea socială”.Din cele trei-patru citate, dumneavoastră simţiţi care-i formula cea mai adecvată. Trecând peste faptul că acel domn poate ştie că prin funcţia avută face parte din structurile statale (a puterii statale, cum le place să ni-se impună”), cred că era să ne fi arătat sau spus(dacă n-are documente la dânsul), cum realizează în funcţia ce-a are aceste deziderate. Ce a realizat în acest stat, în acest oraş din funcţia pe care cu onoare a deţinut-o. Poate că legăturile între stat şi individ să fie şi altele decât colectarea impozitelor. Unii spun că da. Hulitul nostru municipiu avea 40000 de abonaţi la reţeaua de încălzire centrală. În ultimii patru ani au mai rămas două mi. E o realizare de coeziune între oamenii aruncaţi de stat în braţele frigului. Toate spitalele o duc greu, dar cel de neuropsihiatrie din Sighet este suprapopulat de acei oameni care nu mai ştiu ce să facă de “binele” ce-a dat peste ei în ultimii ani. Mai mult în Baia Mare n-au fost numai 11 boschetari (ucişi), cifra lor se apropie de 5000 de suflete fără acoperişuri deasupra capului, toate realizări recente. Pe uni I-au mai înghesuit familiile, prietenii, dar viaţa “claie peste grămadă” a făcut mai victime şi mii de procese. Municipiul nostru mai “ţine” şi 18000 de şomeri, care nu sunt în nici-o evidenţă. Dacă domnul candidat ar fi spus: ” din salariul meu de senator voi face un atelier de măşti antiplumb” sau ori ce altceva, numai să mai poată câţiva şomeri să-şi mai adune câteva zile de salariat, lua niscaiva voturi în plus. Cine are loc de muncă este “fericit”. O mică obiecţie tot ar fi. Din ’89 PÂNĂ ACUM SALARIUL A CRESCUT DE 400 DE ORI, DAR FAPTIC A SCĂZUT DE 12 ORI. Ăsta da STAT !. Alocaţia unui copil era de 40 $, acum, cu indulgenţă, doar 3 $ verzişori. Îndrăznesc să spun că salariul mediu se apropie de cel al unui muncitor din 1948. Da, dar atunci era după război. De fapt…despre acestea nu spunem nimic. Ni se cer voturi cu care ştiu ei ce să facă. Îi credem pe cuvânt, deoarece lista neamurilor şi neruşinarea n-au măsură…22. 01. 2001

După unsprezece ani fără dictatură, când serviciile oferite de întreprinderile de stat se apropie de zero, când căldura, monopolul petrolului şi altele ne scot şi petecele de pe buzunare, de bună seamă că acum când şi Nea Nicu şi-a primit florile, vorbele se apropie încet dar sigur spre un bilanţ al “economiei de piaţă”. De fapt nu-i un adevărat bilanţ deoarece el se face cu cifrele care atunci erau oficiale şi acum doar întâmplător mai găsim câteva statistici. Asta ar fi realitatea în afară de lamentabilul “pe cine mai interesează azi statistica?”.Toate-s posibile. Din amalgamul de cifre date şi speculaţii, cei mai huliţi oameni în fostul regim, avocaţii s-au adaptat rapid şi cu folos la noile timpuri (pe vremuri un avocat din oficiu lua 187 de lei pe caz). Ei sunt adevăraţii învingători ai tranziţiei. Nu la mare distanţă sunt medicii, cu cei stomatologi pe primul loc. Aici problema asistenţilor a rămas…problemă. Aveam în acele timpuri circa 200000 de absolvenţi ai învăţământului superior. Aici s-a găsit o lacună: intelectualii n-au reuşit să-şi atragă specialiştii pentru a modela prin ale lor cunoştinţe societatea mult trâmbiţată şi foarte mult aşteptată. Pe unii funcţiile de conducere, în loc să le permită o propulsare, i-au fascinat. Câştigurile, profitul material dar şi cel social au crescut. Adevăraţii făcători de materiale şi bunuri, muncitorii şi personalul cu calificare medie, au fost acei care au reuşit foarte greu să pornească” mica industrie”. Am spus foarte greu datorită faptului că legile-s făcute doar pentru cei care pot “da lovituri”, nu să câştige leu cu leu. Cu toate acestea privatizările, atelierele care s-au deschis, crescătorii de diferite animale şi producătorii de bunuri materiale au reuşit să treacă peste 50% din venitul naţional de partea lor. Rămâne spinoasa problemă sau dilema noastră naţională: inginerii, care, chiar au început “să facă ceva” , cei mai mulţi s-au orientat spre alte domenii sau pasiuni ! Foarte puţini îşi “exersează” profesia în care-i specialist. Muncitorii, jumătate au fost “reduşi” în România, dar îi găsim în Israel,(350000), în Germania(peste 200000), Franţa, Spania, Suedia, Italia şi chiar Ungaria şi Iugoslavia, s-au pierdut dintre ei cam o cincime, ceilalţi lucrează la alţii şi se pare că n-o fac rău nici în Islanda. Dacă actuala guvernare “bate” legile şi O.U.-urile care ştrangulează în aceste momente producţia corectă de bunuri şi dobânzile, românii vor demonstra că n-au fost şi nu sunt oameni ce trebuie împinşi de la spate. Ei ştiu muncii…15 01. 2001

După ce am isprăvit şi cu răposatul Ceauşescu, după ce s-au predat(cine a vrut) armele şi alte lucruri “luate” cu ocazia telerevoluţiei, lucrurile au început să se liniştească. Poate, oarecum prea repede, atât datorită faptului că încă nu se vedea “nimic nou” dar şi că lumea, odată bulversată, nu se putea linişti pur şi simplu. Eram avizi de ştiri, de planuri, de ziare(frumoasele cozi de la chioşcuri, după ce am stat nopţi întregi la rândurile care se făceau pentru a ajunge la lapte sau carne şi de care nu eram siguri că le vom primi). N-am uitat niciodată ziaristul sârb care a călătorit în România pentru a vedea cu ochii lui Revoluţia de aici şi a duce măcar un ziar colegilor din(pe atunci) Iugoslavia care nu puteau crede ce se întâmplă. Au venit şi alţii, din alte ţări, care ne-au adus “know-how” la care am căscat cu plăcere gura. După ce s-au terminat aceste “cursuri” cu şefii noştri, pe noi pe băimăreni în special, poate fiindcă locuim în cel mai poluat oraş european, ne-au frapat în mod deosebit europubelele. Nu ştiu ce ne-a căşunat pe ele, dar le-am aşteptat cu un deosebit interes. De fapt, vechile containere de reziduuri menajere începeau în ultimul timp să înlocuiască mirosul persistent de bioxid de sulf cu pestilenţialul mizeriei organice în putrefacţie. Aşa au ajuns marile oraşe să aibă un miros de putoare acră, ce devenea reprezentativ pentru toate oraşele ţării. Noi “căscaţii” de rând, speram că vin ăia care ne-au adus know-how-ul şi o să ia containerele acelea în care se vor pune gunoiul, le vor goli, vor spăla vasele, le vor dezinfecta şi le vor reaşeza pe vechile amplasamente. Nu dau sfaturi. E şi copilăros, dar atunci când se va întâmpla aşa ceva, sunt sigur că vom fi şi noi un stat european.
8. 01. 2001