Cu toată bucuria ce ne-o aduce sosirea primăverii şi a Paştelor, să nu uităm că această sărbătoare este una foarte tristă, este o comemorare. Domnul, după ce a creeat această perfecţiune, care este OMUL, ne-a vrut să fim buni, dar foarte curând am reuşit să-l dezamăgim. Omul s-a întors de la Dumnezeu, de la credinţă, de la plăcerile spirituale la plăcerile trupeşti, confundându-se, din ce în ce mai mult, în necredinţă. Domnul n-a dorit să-i distrugă şi a hotărât să le de-a cel mai greu exemplu, prin care să-şi dea seama şi pământenii cât îi iubeşte. Dar şi cât de greu I-a fost lui, să răscumpere păcatele omenirii! Consideră că prin această jertfă supremă, să-i facă pe oameni să înţeleagă că după această clemenţă nu va mai fi nimic dacă nu se vor îndrepta, dacă nu vor fi credincioşi şi iubitori de lucruri bune. Aşa a hotărât Dumnezeu şi aşa s-a împlinit, Isus Hristos a fost omorât pe cruce pentru a spăla omenirea de păcate. Moartea Hristosului a coincis cu ziua în care, cu mi de ani în urmă, Dumnezeu şi-a trimis îngerii spunând evreilor să taie un miel şi cu sângele lui să-şi ungă uşile. Aşa vor şti îngerii unde nu trebuie să intre. Dumnezeu a hotărât cea mai grea pedeapsă pentru egiptenii care oprimau pe evrei. În CEA NOAPTE, ÎN FIECARE FAMILIE EGIPTEANĂ VA MURII ÎNTÂIUL NĂSCUT. Aşa se face că de Paşti se mănâncă miel(“umplut cu ierburi amare”) şi ne spovedim luând ca anafură trupul Domnului, după cum a prorocit la Cina cea de taină. Raportat la prorocirile lui Isus pe munte, dacă urmărim spusele sale, ne dăm seama că repetă cele “zece porunci” primite de Moise şi dă răspunsuri cum trebuie să trăim creştineşte, puncte şi repere precise ale unui viitor “cod penal”. Vroia oare Mântuitorul să ne sugereze ceva arătând concret ce pedeapsă îi aşteaptă pe acei care “greşesc”? Poate. Poate că el a simţit că şi după jertfa lui vor mai fi destui “neînţelegători” şi neîncrezători din ceia ce au văzut şi în ceia ce li s-a prezis. Această sărbătoare este prăznuită de toate neamurile pământului. Dacă ne folosim de acest prilej, de această sărbătoare, ar trebui să ne întoarcem spre adevăratele ei semnificaţii şi să începem de la noi cu purificarea şi credinţa şi să dăm a înţelege Atotştiutorului că acum, după două mii de ani, am înţeles de ce a făcut această jertfă deosebită. Nu-i târziu dacă vom începe să acţionăm cum Domnul ne-a învăţat. Chiar de astăzi. Domnul să ne dea putere! 9 aprilie 2001.

Editarea unui ziar este un adevărat eveniment, din toate punctele de vedere, în plan local, judeţean, uneori regional. În imediata brambureală de după revoluţie, se făceau şi se desfăceau “legături”, instituţiile au început să editeze ziare după ziare, iar unii chiar reviste. Într-o atmosferă în care fiecare se gândeşte doar la el, s-au aflat doi oameni oneşti care, pentru întâia oră, se gândeau la binele semenilor şi apoi la afacerile lor. Vorbim de domnii Popescu şi Petrovai directori fondatori. Cu toate că nu erau experţi în domeniu, aveau dorinţa nestrămutată de-aşi ajuta semenii, de-ai ajuta mai ales acolo unde alţii îşi adunau “rezerve”. Cu toate că sunt licenţiaţi în alte domenii şi puteau să pună pe picioare multiple afaceri, simţul lor le-a “dictat” aceasta. În momentul în care economia românească se limita la vânzări şi cumpărări, s-au decis. Aşa că în aprilie 1997 au făcut pasul, scoţând primul număr al revistei “De toate pentru noi”. Ziarul a fost primit cu mare uimire şi neîncredere (cine să creadă că pâinea unui ziar, publicitatea, este gratuită?!), apoi, zi de zi, lună de lună, dintr-o “foaie” a devenit revistă. În momentul în care patronul ziarului a reuşit să-l aducă pe domnul Octavian Butuza, ca redactor şef, revista avea 64 de pagini. Actualul redactor şef, om de litere reputat ziarist(membru al New York Academy of Sciences, prezentat în Enciclopedia “Personalităţile lumii-2001”, editată în SUA) om de televiziune, radio şi presă scrisă, a regândit aproape în întregime componenţa revistei cât şi flexibilitatea ei, după cerinţele pieţei, ridicând paginaţia le 96. Şi iată că “De toate pentru noi” a ajuns la numărul 200 al existenţei sale. Revista nu-i trădează pe acei care au nevoie de ea, nici pe oamenii de afaceri, nici pe cetăţeanul obişnuit şi se pune total în slujba acestora. Actuala revistă este gândită să fie utilă fiecăruia dintre noi şi el, cititorul, a observat că luându-şi un număr al revistei, nu mai are nevoie de agendă, de “pagini colorate”, de mersul trenurilor şi al autobuzelor sau de cartea de telefon. De asemenea revista cu pagini culturale, de analiză, filatelie, curiozităţi, careuri, articole, informaţii, dar ce nu are…”De toate”…?. În asemenea consistenţă,”DE TOATE” devine un adevărat instrument de afaceri, cultură, şi destindere, care serveşte cititorilor din tot Ardealul, cu extensie spre sud. Domnul Butuza răspundea unui cititor, în februarie:” la vară ne întâlnim pe litoral”. Îi urez publicaţiei, patronilor, redactorului şef şi celorlalţi truditori-de la culegere, tehnoredactare, publicitate, până la tipărire, transport şi difuzare să ne vedem la mare. La mulţi ani şi multe apariţii! 2-8 aprilie 2001.

Nostalgia sau “întoarcerea în durere” cum este tradus cuvântul din limba greacă, ne prilejeşte adeseori un neostoit dor faţă de cineva sau ceva care nu mai este, sau nu mai este cum se ştia că a fost în alte timpuri. Nu-i mai puţin adevărat că această “întoarcere în durere” se manifestă de regulă persoanelor trecute de prima tinereţe, persoane a căror “imagini vizuale” de acum nu mai concordă cu ceia ce era pentru ei normalul de altădată, dar tot aşa de adevărat este că sunt lucruri care-s mai puţin trainice în timp, ca viaţa unui sportiv, a unei echipe, a unui club, a fostei şcoli. Toate aduc nostalgia în suflete. În ultimi zece ani nu cred că este vreun om în această ţară să nu fi regretat ceva. Ziarele anunţau retragerea din campionatul diviziei C de fotbal a echipei Phonix Baia Mare. Această echipă şi-a făcut reparaţiile la stadion (după un şantier de vreo 15 ani) şi se părea că totul va fi bine. A fost… că s-a autodesfiinţat. Poate vă mai aduceţi aminte că am avut un teren şi o echipă Constructorul, şi altele care au dispărut. Echipa Phonix a fost o echipă de palmares, a câştigat Divizia B în 1935. În cartea regretatului Mihai Ionescu, după numărul de puncte realizate în toate timpurile în campionatul României, se clasează pe locul 43. Din această echipă “se trage” şi F.C.-ul cu care a fuzionat. Atunci se numea Minaur, fosta Tricolor Baia Mare-1948. De acelaşi tratament au avut parte şi alte echipe din această parte de ţară. S-au salvat fosta echipă Explorări( acum U-BRD), Minaur şi am putea spune că gimnastica şi înotul merg constant cu puţinul ce li se oferă. Sigur că este un lucru îngrijorător şi păgubos ca o echipă care are bază materială( şi ce greu este s-o obţii) să dispară. Au mai dispărut fanfarele Săsarului şi ale altor unităţi economice, probabil că n-au partituri să cânte pe coardele sensibile ale guvernanţilor. Dar la toate aceste reculuri o mare vină avem fiecare. Nu se mai cotizează(ori cât de puţin) nici la fanfare, nici la fotbal şi cel mai mare lucru care ni-se poate imputa este că pe stadioane nu se pot duce copiii şcolari datorită faptului că în loc să vadă un spectacol, ei sunt”presaţi” auditiv de cuvintele obscene, de trivialităţi care le scuipă aşa zişi suporteri care, albaştrii de ţuică, şi-au găsit un loc unde au “imunitate”şi pot spune tot ce le concepe nivelul intelectual saturat de alcool. Până nu ne vom putea duce puştii la meci, spectacolul nu are viaţă. Se va putea oare? 26 III 2001