(8 aprilie 2000)

Am străbătut „frumoasele” zile ale redobândirii „părţilor sociale”. Aveam bani mulţi, care se devalorizau văzând cu ochii. Am mai petrecut şi alte zile „frumoase” care accentuau haosul din fosta societate „bine diriguită”. Am început să cunoaştem, dar mai ales să simţim, efectele şomajului, urmate de acea cădere psihică cu armatele ei de sinucigaşi, după care a venit acea nesiguranţă, când nimeni nu are încredere în nimeni. Acum suntem „aici” . Din 16 milioane „populaţie ocupată în câmpul muncii” am rămas 5,3 milioane. Sunt unii în aceste momente care-şi pun întrebarea:” de ce n-or fi bani la buget?” Tot ‘mnealor au crescut taxele (pe maşini, pe clădiri, taxe comunale etc.), exact atât cam cât este salariul minim pe economie (başca pensiile) şi acum sunt foarte supăraţi că „unii” , care între timp au devenit „majoritatea”, nu-şi plătesc obligaţiile. Păcat că dânşii atâta matematică nu ştiu să facă o scădere, o simplă scădere, şi atunci ar sesiza deficitul de bani sau de minte. Ce dânşii au „realizat” am văzut. Cu toate acestea, toţi ştim că nimic nu se poate face fără ordine. Latura dureroasă-i că fiecare aşteaptă ca „celălalt” s-o facă.
În anul 1953, un copil de zece ani făcea ordine în parcul din Bistriţa. Trecând pe lângă parc nota numerele de biciclete (da pe atunci bicicletele aveau numere), a acelor comozi care nu-şi duceau bicicletele pe lângă ei pe aleile parcului. Lista cu numerele de biciclete o lăsa la ofiţerul de serviciu al miliţiei şi persoanele „în cauză” a doua zi se înghesuiau la ghişeu să-şi plătească amenda care cu timpul sporea.
Acum suntem mai „elaboraţi”. „Unul” vede o maşină parcată aiurea. „Dă” un celular la un anumit sevice. Apare o maşină cu doi meseriaşi care-i blochează roata şi se felicită firesc cât au fost ei de grozavi. Este eficienţă nu? Sunt în Baia Mare în jur de o sută de atelaje cu câte un căruia îi numeri coastele. Aceste atelaje, în existenţa lor, n-au cărat nimic util ci numai lucruri furate ! În atelaje sunt 3-5 indivizi care se aruncă în haită pe ce şi-au propus să subtilizeze şi dispar. Se cunoaşte numărul acelor atelaje? Poate cineva explica cum persoane fără case, fără pământ în oraş, fără păşune, poate întreţine un cal şi propria-i familie? Cunoaşte cineva cine-i constructorul acestor atelaje?
Toată lumea se plânge cât de rele sunt drumurile. Frumos ar fi ca „aceiaşi lume” să se fi plâns şi cât de rele au ajuns trotuarele pe care tot dânşii „au tras” ale lor maşini, cunoscând că trotuarele n-au structuri de rezistenţă, iar maşinile nu de puţine ori sunt de tonaj greu. Lăsaţi domnilor trotuarele pietonilor !
Poate ar mai trebui spus şi acelor care momentan sunt foarte preocupaţi de alegeri, de folosirea banului public, ca domniile lor să „prindă un scaun”, că o populaţie disponibilizată de câteva milioane de oameni este periculos să nu aibă nici-o preocupare în producţia de bunuri. Unii au încercat ceva şi au reuşit primul faliment.
Am putea începe de aici nu?!

(18 martie 2000)

Ce se vede acum în oraşe nu-i un imbold prea mare pentru un copil, pentru un tânăr, aşa că n-am fost tare uimit când ţică al meu într-o zi mi-a răsuflat.
– Tată de ce nu suntem noi ţărani?
– De ce vrei tu să fim ţărani?
– Tată, am avea şi noi un câine, nu ne-ar bate la cap „vecinul” de sus, am ţine animale. Dar numai aerul curat fără plumb nu ţi-e suficient.
– Ba. Suficiente-s toate. De fapt şi una singură ca să poţi iubi pământul care te hrăneşte. Dar vreau să-ţi spun că noi an fost ţărani. Nu tu, părinţii mei.
– Cum? Şi de ce nu mai eşti?
– Povestea-i cam lungă şi dureroasă şi-o să stricăm frumuseţea acestei zile povestind-o.
– Spune, nu mă supăr.
– Văd că după tine musai o zi să fi ţăran.
– Dacă se poate.
Nu se poate dragul tatii. Sora mea mai mare, şi bineînţeles că şi mama, mi-au spus odată o poveste, care poate aş fi uitat-o dacă unii, măcar acum şi-ar vedea de rosturile lor. Era demult. Am fost ocupaţi proaspăt când părinţii mei erau ţărani şi trăiau din roadele pământului cel aveau, mai aveau şi o văcuţă, un purcel, ca ori ce om din satele noastre. Era greu de circulat dintr-un sat în altul. Era nevoie de”azvais” de la comenduire. Într-un sat vecin, părinţii mei aveau fraţi şi unul dintre nepoţi se căsătorea. Au trebuit să fie prezenţi la nuntă. S-au dus rugând o vecină să aibă grijă de noi că eram tare mărunţei. Toate au decurs bine pentru acele vremuri. Şi după ce părinţii mei s-au întors, vecina a şoptit ceva cu tata şi mama. Mai târziu am aflat că vecinul nostru Ianoş a fost în seara precedentă şi ne-a salutat cu:„Sara bună unguri1” . Văzând că tata nu era acasă, s-a scuzat şi a plecat. Tata nici nu s-a dezbrăcat şi a plecat la Ianoş, de la care a venit târziu şi tare supărat. Mama l-a descusut şi am aflat de „gluma lui Ianoş”. El i-a spus tatii că dacă nu-şi procură intr-o săptămână „certificat de român” autorităţile de atunci îl vor considera ungur şi-l vor trimite pe front. Tata i-a mulţumit pentru acea informaţie, dar când a aflat că „certificatul” costă 3000 de pengo, a crezut că moare. Şi-a vândut boulenii şi ce-a mai avut şi şi-a „scos” certificatul. N-a durat o săptămână şi toţi acei care n-au dobândit certificatul au fost mobilizaţi. Puţini s-au întors. Apoi a venit şi peste ei războiul, foametea şi tot ce a avut ţăranul de tata şi ţăranca de mama, au vândut să umple cele şase guri care le aveau, copiii lor. După ce şi-au vândut şi pământul pe nimic, s-au „tras la oraş”. Dacă tu vei fi cândva ţăran, să-ţi ajute Dumnezeu să ai mai mult noroc de pământul tău şi iosagul tău.

Am dori să fim scutiţi de problemele altora. Ne sunt suficiente ale noastre. Dar să nu uităm că de la indiferenţă la dispreţ graniţa-i transparentă şi dacă avem cât de cât puţin bun simţ în fosta noastră educaţie n-ar trebui să facem acest pas Mona Nicorici, secretar de stat, anunţă printre altele că:”profesorii şi-au primit tot ce şi-au dorit”. Oamenii în cauză-i mulţumesc, dar nu-i doresc ca domnia ei să primească ce au primit ei. Concret, ultimul salariu întreg în învăţământul liceal a fost pe 12 noiembrie. În 26 noiembrie s-a primit un „avans”. În ziua de chenzină, a doua din decembrie (10-12), iar s-a primit un avans atât de mare că spunea că un cerşetor câştigă mult mai mult într-o zi. Prin 15 decembrie a apărut la televizor dl. Marga care a spus că în învăţământ au fost distribuite toate drepturile băneşti, inclusiv al 13-lea salariu. Asta la televizor. În realitate, noi nu am mai primit în luna decembrie nici-un leu. Am rămas să facem sărbătorile de iarnă cu avansul primit în 10, care a fost de 3-600.000 de lei.
Pe perioada vacanţei, indiferent că ai avut sau nu program în şcoală, condicile au fost închise. A venit ianuarie şi am primit deja o chenzină pe cele nouă zile de concediu. A pornit greva, timp în care a apărut o OG. În care se spune că :”pe timpul grevei, profesorii au toate drepturile, mai puţin cele salariale”, drept care am primit la şapte zile de concediu pe februarie 200.000 de lei avans. Suntem în 15 martie şi ni s-au plătit zilele din 24 februarie până la sfârşitul lunii februarie şi din al 13-lea salariu o proporţie de 60-80%.
Ca să „nu batem apa în piuă”, din 12 noiembrie şi până astăzi nu s-a dat încă un salariu complet în învăţământ., după 120 de zile în care numai 20 au fost de grevă. Totuşi am primit ceva în plus, ieri, în şedinţa de taină, s-au propus primii disponibilizaţi din învăţământ, evident că fără „ordonanţe” şi până la 1septembrie 2000, 83.000 de dascăli vor fi trecuţi „la făcut cuie”. Întradevăr doamnă Nicorici , am făcut grevă şi am primit tot ce ne-am dorit. (16 martie 2000)