(15 iunie 2000)

Nimeni nu poate spune că în ultimii zece ani a trăit bine, tihnit. Acei care au reuşit să „adune ceva” n-au scăpat de teama că vor afla şi alţii (unii chiar sunt întrebaţi deja). Au mai fost şi din aceia care după ce au prins potul (vezi pe acei care ştiau primii când se devalorizau banii şi-şi cumpărau câte „orice”) şi la câte-o beţie ne „ameninţau” că ne „îmbracă „ în bani. (pe unii i-au îmbrăcat alţii). Dar cei mai mulţi şi-au pierdut nădejdea, serviciul, familiile, uneori chiar viaţa. În această perioadă de tainică speranţă, creştea constant credinţa cu care ne mângâiam sufletele golite de personalitate. Cineva-mi spunea că în ultimii trei ani s-au vândut mai multe Biblii şi cărţi de rugăciuni decât în anteriorii 50 de ani. Poate deziluziile, poate dorinţa în crearea unui ideal, poate pur şi simplu reîntoarcerea spre sine şi Dumnezeu, de la care îşi doreşte măcar o minimă protecţie, mângâiere şi o minimă certitudine. Am avut şi revelaţii: „Dumnezeu te iubeşte cu atât mai mult cu cât te cearcă mai mult”.Am avut şi orgolii. Am fost primul stat de confesiune majoritar ortodoxă care a fost vizitat de Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea. Oare din toate aceste derulări de fapte poporul a înţeles ceva? Sufletul românului şi-a mai adăugat un singur carat inimii sale? Greu de spus. Din cele patru milioane de maşini care se zbat pe drumurile ţării, când vezi că te-a uitat Dumnezeu într-o staţie de autobuz, şi ele trec în şuvoi una după alta, dar nu opreşte niciuna să te întrebe ce faci acolo. Dintre ei majoritatea sunt necunoscuţi, dar colegii, neamurile tale. Dar foştii elevi, cunoscuţii ? De la toţi beneficiezi de o fluturare de mână, care de fapt arată distanţa dintre sufletul său şi tine. Unul n-ar opri să-ţi arunce un „bună ziua”, un „ce mai faci?”. Am fost şi la alegeri. Toţi sunt convinşi de faptul că electoratul român ştie deja să vadă dincolo de „vrăjeala” politică, să discernă. Cu toate acestea, unul dintre candidaţi ce se dorea ales ne-a „oferit” un tablou care a costat în jur de 60 milioane, tablou ce conţinea persoana dânsului, la dimensiuni la care nu l-am văzut nici pe Stalin şi nici pe Ceauşescu. Ştiind că în circumscripţia ta electorală ai „locatari” în canale, în beciuri, sub copaci, apoi mai ai şi muritori de foame. La toate aceste necazuri care planează pe capul electorilor, cum îşi permit unii să sfideze bunul simţ? Această oroare n-am crezut c-o poate face un „suflet” de român.
Foarte puţini ştiu că starea de sănătate a populaţiei active şi a pensionarilor, care au beneficiat de ”cunoştinţele savantei”, este precară şi mult mai rea ca a acelora de după cel de-al doilea război mondial, când aproape nu erau cunoscute: diabetul, bolile cardiovasculare, SIDA, şi chiar TBC-ul era stăpânit. Vă rog uitaţi-vă pe drum la această populaţie bolnavă. Cu toate acestea gestul de-a lua (şi eventual a şi restitui) sacoşa unei femei mai în vârstă, a oferi locul în autobuz sunt gesturi tot mai rar întâlnite. Dacă-i cădea pe drum, nimeni nu-ţi va oferi un pahar cu apă deoarece nu sunt cişmele în oraş.
Aici am ajuns. Fi-vom măcar ce-am fost, altfel de ce ne-am cumpărat Bibliile?!

„Vinde averea ta săracilor” ( 9 iunie 2000 )
(Evanghelia lui Matei 19/21)

Ori ce se va întreprinde în această ţară, nu se va putea şterge „mitul Ceauşescu”. Paradoxul este că el dăinuie, nu prin lucruri bune şi prin relele care le-a făcut. Ne-a omogenizat pe toţi. Toţi eram doar „poporul român sau naţia română”, cu alte cuvinte pe fiecare îl apăsa acelaşi jug şi suferind împreună, eram solidari şi nu de puţine ori făceam haz de necaz. Cât de rău ne este astăzi nu ne-a mai fost niciodată.
„Marii oameni” de astăzi se ocupă doar „de-a dezbina şi stăpânii”, ca să nu ne”prindem”, au aruncat pentru a doua oră între noi „Turnul Babel”, redescoperindu-ne în varii religii, şi secte, în toate naţiile posibile. Nu sunt urâţi pentru averile „dobândite”, ci pentru minciunile care ni le servesc de hrană. Cât de încântaţi am fost că vom avea „o campanie electorală decentă, fără atac la persoană”. Ne-am gândit „ Domnule Vivat Democraţia”, după carene-am pus întrebarea: „Doamne ce-or avea de ascuns?”, că n-ai voie numai să-i lauzi! Apoi mai ies pe ici pe acolo ceva „bani curaţi”, „ţigarete”, droguri, terenuri etc. Un om sărac cred că ar lăsa „gura lumii slobodă”, dar cine are musca pe căciulă, şi apoi cine fură căciula altuia, nu-i convine. Domnii doresc să-şi primească „scaunul în linişte şi pace”. Cine n-a fost niciodată ales, habar nu are ce-i „cu scaunul acela”. Uitaţi-vă câte daruri şi promisiuni ne „aruncă” pentru un simplu scaun. Da, dar din acel „scaun” ai făcut aproape şapte milioane de şomeri, hotărăşti cine va fi şi cine nu va fi director, prefect, preşedintele consiliului judeţean, cui dai terenuri, cui îi vei da case cu o chirie la valoarea unui pachet de ţigări etc.
Omul simplu redus prin „grija” lor la „simplu muritor”, asistă la acest spectacol fără TVA(chiar nu trebuie taxaţi), spectacol care nu ţine de sete şi nici de foame. El vede că mia aia de miliarde de lei, alocată campaniei electorale, este mult mai mult decât primeşte mineritul. Tot el ştie că reparaţia unui km de drum face vre-o cinci miliarde şi de aceşti bani s-ar putea repara din cei 156.146 km câţi are ţara vre-o 60.000 km de drumuri. Din acei bani s-ar putea cumpăra pantofi pentru patru sute de milioane de oameni. (români sunt numai 23 de milioane). El vede dar puterile lui sunt nule. Poate atât ar mai putea zice: „Vedeţi măi că încă n-aţi zugrăvit ce a construit „ăla” !

(mai 2000)

Căldura acestei primăveri a accelerat şi vermiala acelor care ni se doresc „aleşii noştri”. Emisiuni nenumărate la toate posturile de radio şi TV locale, cât şi cele centrale. Toţi se străduiesc să ni-i prezinte pe viitorii primari, consilieri locali şi judeţeni. Este un lucru bun, foarte bun, Îţi poţi imagina câtă pregătire şi muncă depun moderatorii acestor emisiuni să placă, să fie atractive, să trezească interesul şi în final să ne fie şi utile.
În puţinele ore de când „s-au lansat” aceste emisiuni, deja aproape fiecare candidat a avut câte-o emisiune radio sau TV, în care s-a străduit să ne impresioneze, să-l remarcăm, să ne „ungă la suflet”. Cu toate promisiunile „solemne” că nu vor face „atacuri la persoană” , de regulă acesta-i punctul forte:”Eu voi face mai mult şi mai bine ca actualii sau foştii”. Alegerile fiind ”locale” , omul de rând crede că ar fi trebuit ca aceşti „solicitatori de voturi” să de-a măcar impresia că îşi cunosc cât de cât oraşul. Din spusele dânşilor reiese de fapt că nu ne vor fura (motivează acest lucru prin faptul că :”are de toate”).Alţii au împărţit deja cadouri în valoare de câteva case (o singură persoană) deci şi ei au bani. Îţi pui întrebarea : „De ce şi-or fi dorit cu atâta ardoare funcţia dacă au ce le trebuie?”, că doar nu pentru noi „se aleg”.
Poate n-ar fi fost rău să ne spună ce intenţionează să facă cu cei doi copii ai familiei Burian, care merg alternativ la şcoală, deoarece au numai o singură pereche de tenişi. Poate ar fi fost lăudabil să aibă o listă cu oamenii care „mor de sete lângă râu, că n-au după ce bea apă”, dar dacă nu ştiu câţi votanţi sunt în oraş, de unde să-i ştie pe ceilalţi. Ne-am fi dorit din partea lor, ca măcar o basculă de piatră ce bate drumul”Berăriei” să fie aruncată lângă piciorul „podului Decebal” că altfel iar ne vom vedea atârnaţi pe „plută”. O întrebare mai grea:”Cum ar putea să-şi facă casă un om din propriu lui salariu?”. Nu ne supără dacă acest răspuns vine chiar de la un director care lucrează în construcţii. Dacă n-are acest răspuns, noi o să îl oferim să-l consulte la redacţia ziarului şi pentru acest lucru eu nu cer să fiu nici primar şi nici consilier. Doresc doar să ajut pe acei care au nevoie.
„Am scăpat păsărica din gură”. Dacă acestea ar fi unicele criterii de alegere, adică servirea obştii, a comunităţii, viitorul ales având numai asemenea preocupări, suntem siguri că v-a avea cu ce-şi umple timpul iar la viitoarele alegeri n-o să fie obligat să zică:”Că n-o să ne fure”! (nouă cel puţin nici nu ne-a tunat prin cap aşa ceva), dar ei…