(mai 2001)

Poporul nostru nu a fost niciodată răsfăţat de soartă. NU a avut niciodată un trai prea îmbelşugat. Dar lipsa pământului îl făcea să se simtă în plus, să nu mai aibă nici-o rădăcină, nici-un rost. Era un „purtat de vânt” şi acest lucru-i greu de suportat Nu a avut niciodată prea mult, a fost jecmănit de boier, de domn, de alţi asupritori, dar toate le-a îndurat până şi-a pierdut pământul….Acesta n-a putut să îndure. Fără pământ nu mai exista…El nu mai avea „patria lui” şi atunci se lupta s-o recâştige şi pentru el să fie om cu drepturi depline, să fie răzeş. Acestea erau trăsăturile de luptă şi viaţă. Încercări definitive pentru care uneori se optează o singură dată în viaţă. Dar nu numai aceste calităţi au uimit lumea, lucruri la îndemâna oricui care ar fi putut face şi alte naţii poate mai avute, şi totuşi nu le-au făcut. Este vorba de ospitalitatea, care acei ce au beneficiat de ea o denumesc „românească”, şi care se pare că nu mai are pereche în alte ţări. Pe la 1650 Alberti, negustor italian, venind de la Tomaso spune: „Iaşul este a Domnului şi are dreptul să te trimită în ori ce casă şi oamenii primesc pe străin foarte bucuroşi, fiind foarte ospitalieri”. Noi am putea parafraza: „Iaşul este a domnului dar casa e a omului” şi de la acesta a primit ospitalitatea. De unde un popor atât de hărţuit de toate neamurile pământului, de toate valurile istoriei a dobândit asemenea calităţi, ce nu pregetă să le recunoască ori cine? Ce i-a transformat pe aceşti oameni? În loc să apară ca nişte lupi hăituiţi fioroşi şi gata ori când de ceartă, să devină ce-i mai ospitalieri oameni. Pare un paradox acest lucru. Poporul nostru, iubitul nostru popor, a fost un popor credincios. Spre stupoarea multora, credinţa lui nu s-a limitat numai la religie. Dimpotrivă, am putea zice că era foarte credincios, dar marea lui credinţă era în oameni, în pământul care-l hrăneşte şi în familie. Fără să facem o expertiză ecleziastică constatăm că religia pe care el a adoptat-o poporul român era de natură protestatară, pentru acei care pe moment ne-au subjugat sub o formă sau alta.

Izvoarele calităţilor morale specifice poporului român I (19 mai 2001)

În inima Europei, la încrucişarea „drumurilor istoriei”, a luptelor şi a comerţului, trăieşte de 2100 de ani un popor care, prin calităţile sale morale şi spirituale, a încântat lumea, a încântat atât pe prieteni cât şi pe duşmani. Acesta-i poporul român, născut în furtunile ce au bântuit continentul din toate direcţiile. Şi reuşind nu numai să-şi salveze fiinţa naţională, ci şi să-şi impună personalitatea în faţa tuturor acelora care au cercat să i-o probeze. Nici un popor din lume nu a „beneficiat” de atâta neodihnă impusă de istorie poporului nostru, ce s-a născut în lupte, a trăit în lupte şi s-a jertfit în luptă dând tot ce poate da un muritor ca ofrandă ţării sale: viaţa. Şi toate acestea le-a făcut cu convingerea că numai aşa şi numai cu acest preţ pot trăi urmaşii săi, poate fiinţa, naţia română. Nu numai în vremea dacilor s-a observat la ei dispreţul în faţa morţii. Această trăsătură a rămas până în zilele noastre, că atunci când patria o cere să-ţi pui viaţa la poalele libertăţii neamului, să-ţi oferi cu bună ştiinţă şi credinţă viaţa, cu regretul că n-o poţi face de mai multe ori, aşa cum zice Alecsandri: „Românul are şapte vieţi în pieptu-i de aramă”.
De-a lungul veacurilor „am făcut cunoştinţă” cu toate neamurile. Toţi ne-au fost duşmani şi toţi au avut cuvinte de laudă pentru ostaşul român. Marile imperii nu de puţine ori au găsit aici „buturuga mică” şi aceştia nu au fost nici puţini şi nici obscuri.
Începând cu Darius, Lisimac, Domichete, o pleiadă de împăraţi romani, până la Traian, aproape toate hoardele popoarelor cotropitoare, tătarii, Baiazid, Suliman…Napoleon, care de două batalioane de ardeleni a fost stopat două zile…şi mulţi alţii, pe care nu i-au încăput propriile ţări, au ajuns să respecte dârzenia şi vitejia românilor, de câte ori i-au cercat. Pentru poporul român, pierderea pământului în care şi-a coborât strămoşii la odihnă, îi hrăneşte familia şi-i permite odihna , este totul. Pentru el nu poate exista o concepţie în care să nu fie inclus pământul ţării. Bogăţiile sunt relative şi, aşa cum nu odată s-a întâmplat în vremi de restrişte, fiecare cu propria mână şi-a aprins casa şi agoniseala…Dacă pământul e Sfânt, pe el se va clădi o nouă casă, în care va vieţui din nou. Pământul va rodi iarăşi după sămânţa pusă.

( 24 iunie 2000)

Plecând de la o emisiune de radio a „Europei FM”, cu stupoare s-a evidenţiat faptul că tot mai puţini oameni cunosc legislaţia muncii şi normele de protecţie a muncii a personalului angajat. Toate greutăţile prin care parcă timpul ne luminează pe fiecare, ne aduc zilnic accidente rutiere soldate cu 2-10 morţi. În judeţul nostru, în anul trecut, am avut la personalul angajat 20 de accidente mortale. Se pare că nici anul acesta nu va fi mai „sărac” în jertfele muncii, în accidente, unele şi cu pierdere temporară a capacităţii de muncă, altele soldate cu morţi. Ca tot românul şi invers, ca „alţii”, şi la noi cei ce s-au privatizat n-au respectat prima şi ce-a mai importantă regulă a economiei de piaţă: „Să faci ceia ce tu şti mai bine”. În acest context,s-au văzut profesori care conduc tipografi, electricieni reparând tăblăria maşinilor, maiştrii electromecanici sau ingineri mineri făcând croitorie, muzicant transformat în vânzător, unora cărora nu le-a plăcut munca, pur şi simplu s-au făcut valutişti. Toate aceste lucruri îi interesează direct şi personal, dar cum sunt noi în profil, deci necunoscând de nici unele în afacerile ce le fac, tind ca oamenii care lucrează pentru ei să devină cobai, deoarece ei habar n-au că patronul lor este „habarnist” în meserie necunoscând că există o lege 90/1996, care se numeşte a protecţiei muncii şi care nu este de loc facultativă. Pe lângă acea lege, mai sunt şi ITC – urile(indicatoarele tehnice de calificare), unde se spune ce trebuie să execute un muncitor de anumit profil şi ce I se poate pretinde şi ce nu. Este greşită ideea că cel ce lucrează pentru patron este sluga patronului şi, trebuie să suporte umilinţe. Cum se pot rezolva aceste lucruri? Dar lucru la negru? Simplu. Poate fiecare-şi aduce aminte că „pe vremuri” nu se prea vorbea de preşedintele de sindicat, ci de comitetul de sindicat În acel comitet de sindicat erau nişte comisii pe ramuri: NTS, condiţii sociale, comisia de cultură şi programe culturale şi altele. Aceste comisii prezentau periodic rezultatele inspecţiilor şi ale activităţilor în desfăşurare. Îmi aduc aminte că exista un fond financiar NTS. Un preşedinte de sindicat a fost destituit în 1978 deoarece n-a consumat integral banii alocaţi acestui sector. Cred că nu este rău să se repună în ordine şi acest lucru, deoarece se ştie că moartea unui angajat duce la alocarea de pensii tuturor urmaşilor. Este mai corect să lucrăm cu oameni Vii decât să dăm o viaţă pomeni substanţiale morţilor. Pe de altă parte, mulţi dintre disponibilizaţi ar face ori ce numai să lucreze. Cu ei să fim şi noi atenţi, întrucât încă nu s-au legalizat acel „orice” şi cine ştie ce înseamnă el când omul este necăjit.