(vineri 14 decembrie 2001)

Cetatea Băii Mari a avut nucleul cuprins între: Piaţa Izvoare la Sud, străzile sub formă de arce din apropierea catedralei de pe str. Vasile Lucaciu la Est, Săsarul, râul Săsar la Nord, iar la Vest str. Şteampului care se uneşte „peste” Gh. Şincai cu str. Andrei Mureşan. Sute de ani nu s-a întreprins nimic dincolo de acest perimetru. Interesele comunităţii limitându-se aici. „Buricul târgului” era Centrul Vechi, unde sunt amenajate câteva bănci de odihnă, şi care era oborul sau târgul. Pe locul pe care domnii Marchiş şi Olos au amplasat o căruţă, era fântâna din care se adăpau animalele. Maierii băimărenilor erau minerii masaţi pe Văile Usturoiului, Roşie şi Dealul Crucii. Recesiunea din ’29-’33 a îmbogăţit oraşul cu încă o colonie, azi Griviţa, pe atunci era partea de oraş pe care s-au strămutat minerii rodneni care nu mai aveau unde lucra, după ce minele lor s-au închis.
Anul ’39 coincide cu deschiderea Minei Sãsar şi a singurei cianuraţii din ţară. În jurul acestor obiective Societatea Mineră Petroşani, patronul minei, a construit începând cu anii ’35 zece locuinţe de serviciu, nucleul viitoarei Colonie Săsar. În partea de Est, după podul de peste Săsar, actualul sediu URBIS, se construieşte un cartier al muncitorilor sărmani, cu case făcute din scândură, între care se umple cu rumeguş, case care datorită culorii vopselei cu care au fost vopsite scândurile, pereţii, primesc denumirea de . „casele de ciocolată”( sau csokoladehaz). Între aceste cartiere de multe ori nu erau nici drumuri de acces. Mai erau câteva case în jurul Phonix – ului, puţine pe str. Fabricii care ajungeau în str. Eliberării. Pe atunci nimeni nu s-a gândit să unifice aceste colonii. Primul Cartier construit din nou a fost Lenin. După construirea lui şi a lanţului de construcţii care vor forma Sfatul Popular al Regiunii Maramureş se trece şi la construirea străzii care va lega Baia Mare de Cluj. (până atunci se mergea spre Cluj prin Şomcuta) Gara s-a terminat în anul 1907 şi era amplasată pe actualul teritoriu al magazinului Maramureşul. Prin acea gară a venit şi Generalul Bertholet după încheerea primului Război Mondial ca să stabilească graniţa de Vest a României Mari. De lângă Podul Viilor în jos era moara, în spatele ei, prin dosul Băii comunale şi mai jos era Colonia Pictorilor cu Şcoala de Pictură. În spatele Şcolii de Pictură era abatorul oraşului. Rememorarea acestor date şi imagini, completate cu albia râului Săsar care avea lăţimi de la 6-60 de metri, fiind plină de meandre şi gropi care erau adevărate depozite de gunoaie şi mate aruncate de cei de la Phonix . Strada Iuliu Maniu (ciocanului) era cu circa 2metri mai înaltă decât astăzi pe ea circulând vagonetele cu steril de la Mina Valea Roşie, a cărei halde se afla în perimetrul actual al „Buclei” şi a Podului „Unirii”. Toate acele zemuiri roşii ce se scurgeau din minele oraşului purtate de râul Săsar, dădeau oraşului un aspect marţian. Aveai impresia în acele timpuri că oraşul nostru era paria oraşelor ţării. Peisajul arid, găunos, roşiatic, scobit de apele Săsarului, mirosurile emanate de scurgerile din mine completate cu cele scurse din abator, afectau psihic pe ori cine. Aveam un oraş în care oamenii veneau să câştige bani şi cu ei dobândiţi fugeau fiecare de unde au venit, că prea erau scârbiţi de acest „oraş”.
Pe atunci incredibilul era similar cu sintagma: „Când voi face baie în „apa” Săsarului”. De câtva timp, un bun prieten, un om de-o onestitate integră, mi-a povestit că în vara şi toamna anului trecut, la ieşirea râului Săsar din Baia Mare, a pescuit scobari. Pe primi i-a aruncat. Era incredibil, apoi a gustat din ceilalţi, apoi spre veridicitate mi-a adus şi mie. Un vis de neatins în lunga viaţă a oraşului este pe cale să se înfăptuiască. Un pic de bine.

(1 decembrie 2001)

Ne-a oferit bunul Dumnezeu, oamenilor din această parte de ţară, în fiecare iarnă, 66 de zile înnourate, fără soare, şi vreo 137-182 în restul anului. Dacă le aduni constaţi că pentru ardeleni nici Soarele nu ne zâmbeşte prea mult într-un an. Dar nu numai Soarele, nici vremurile nu sunt prea binevoitoare pentru oamenii din Ţara Ardealului, cum aşa de frumos numeşte acest ţinut Nicolae Bălcescu. Poate că aceste zile înnorate în aşa o mare perioadă de timp, ori poate alte motive, să ne facă mai meditativi, după unii conservatori, după alţii înceţi în gândire. Dacă acestea sunt drepte sau nu, vor hotărî alţii, dar cum pot ei explica acestea dacă, un singur judeţ din Ardeal „a dat” 14 academicieni şi nu vorbim nici de Cluj şi nici de Timiş, judeţe care au oameni de cultură şi ştiinţă cunoscuţi în lumea largă. Suntem tentaţi să credem că nicăieri în această ţară nu se gândeşte mai mult ca aici şi este logic acest lucru deoarece populaţia care trăieşte în acest areal , doreşte mult să trăiască în linişte şi pace. Dar după cum vedeţi şi domniile voastre, acesta-i lucrul cel mai greu de realizat în astă lume şi cu toate acestea se pare că nu se străduiesc degeaba. Oameni răi vor fi totdeauna şi RĂUL este uşor de făcut de către ori cine şi de ori ce nemernic, dar a face bine nu-i la îndemâna oricui.
Se pare că în timp se reiau răutăţile şi lucrurile care au pricinuit dureri şi fel de fel de forme de umilire de la unii care peste noapte s-au „trezit” lideri şi care dacă acum deţin o temporală funcţie politică, se erijează în dumnezei, uitând că mâine nu vor mai fi nimic, dar răul făcut de ei va rămâne.
Vorbind despre multcontroversatul „certificat de maghiar”, problema-i veche, reactualizarea-i nouă. Nu doresc să fiu sarcastic ori poate să-i fac geloşi pe alţii, dar pe vremuri exista o asemenea „ţidulă”, dar…pentru români. S-a întâmplat după ce Armata Română se retrăgea cu lacrimi în ochi din Ţinutul Ardealului, retragere impusă de Diktatul de la Viena. „Noua” ordine pretindea ori să ai certificat de român, ori te încorporau în armata hortistă. Certificatul nu era de loc o bagatelă, costa 3000 de pengo atunci, sumă care echivala cu preţul unei perechi de boi sau a două văcuţe. Zestrea mamei s-a dus pe „certificat”. După fericirea obţinerii acelui document, chiar şi la acel preţ, a urmat drama. Trebuia continuu să fie asupra posesorului, altfel „te luau” şi te trimetea pe front. Într-un exces de zel, mama spălând pantalonii tatălui meu, din „certificat” a rămas un boţ de hârtie scămoşat pe care greu se mai distingea ceva. Oameni buni, indiferent cine sunteţi, folosiţi-vă de putere spre a face bine, nu a umili pe acei care speră în voi!

(septembrie 2001)

Ori ce întâlnire cu scriitorii „trecuţi” în Istoria literaturii române devine fascinantă. Şi dacă acest lucru se întâmplă la 9-10 ani de la război, emoţiile sunt şi mai mari. În întâlnirile cu M. Banuş, cu Eugen Jebeleanu şi Nicolae Jianu am explicat o parte din stările „acestea”, prin impactul produs de asemenea somităţi într-un sătuc de munte, unde viaţa nu era aşa de animată şi nici atât de pusă la punct cu vieţile mai marilor zilei. În acea perioadă, noutăţile nu erau numai oamenii, fie ei şi de calibru, ci şi cum arătau ei în raport cu noi care eram „îmbrăcaţi pe cartele” cu acel material albastru ultramarin cu dungi albe. Vă puteţi imagina cum ne uitam la Eugen Jebeleanu, care era îmbrăcat cu un sacou (denumirea aceasta pe atunci n-o ştia nimeni din sat) gri cu picăţele bej. Maria Banuş avea o tunsoare scurtă, de fetişcană, purta un costum cu taior de culoare verde carmin, care era şi mulat pe trup. O şi vedeam în faţa „ mesei verzi” impunându-le americanilor „obligaţiile” de pace.(În acea perioadă exista o luptă internaţională pentru „strângerea” semnăturilor pentru pace. Pictorul Camil Ressu chiar aşa şi-a întitulat o pânză. Exista certitudinea că pacea se putea câştiga – paşnic – exprimându-ţi voinţa prin acele semnături). În acele timpuri unul dintre scriitorii foarte cunoscuţi era Dan Deşliu, poet care s-a apropiat cu versurile sale de muncitori şi de luptătorii din rândurile lor: „Lazăr de la Rusca”, „Minerii din Maramureş”, pentru care a primit premiul Uniunii Scriitorilor, iar după ce a vizitat Rodna şi Valea Vinului a scris „Drumul spre cer”, un poem închinat ultimei femei miner care a murit într-un accident în mină. Spre deosebire de ceilalţi scriitori care ne-au vizitat satul, Deşliu era mai volubil şi-l puteai întâlni ori unde în sat, la bibliotecă, la piaţă. Era un tip curios şi ataşat de oameni. Într-o duminică a participat şi el la „porunci” (din geamul Primăriei se informa populaţia despre mersul ţării, legi apărute, fruntaşii şi codaşii şi alte lucruri de utilitate pentru săteni), ocazie cu care a făcut o oarecare trecere în revistă a politicii externe din acele timpuri şi aş putea spune că a fost ascultat cu gurile căscate. Nu se făcea ca un scriitor aşa de important şi popular să nu ne viziteze şcoala, aşa că s-a trecut la acţiune.
Deşliu era în acelaşi loc unde s-a aflat şi Jebeleanu, de unde ne-a povestit preţ de-o oră, lucruri din toate domeniile. Evident că era curios dacă noi îi cunoaştem opera. La Valea Vinului şi consătenii mei au avut cam aceleaşi probleme cu un motor fix (motor de submarin. Ca să vezi pe unde umblă), care „purta” uzina electrică, probleme ce le-au avut şi borşenii cu compresorul lor Reşiţa, despre care era vorba în „minerii din Maramureş” a lui Deşliu, condiţiile de lucru fiind asemănătoare în cele două cazuri. Noi nu l-am avut coleg pe Bulă, dar după ce discuţiile ardente s-au epuizat, s-a ridicat copilul unuia Colţa, care a participat la transportul motorului FIAT de la uzina electrică şi a pus ce-a mai la obiect întrebare de limbă română: „Tovarăşe scriitor, compresorul de la Borşa era mai mare ca Fiat-ul nostru?”