(sâmbătă, 29 iunie 2002)

„Mi-am dorit o maşină şi uite acum o am” este refrenul unui cântec cu care pe vremuri ne încânta orgoliul actorul Florian Pitiş. Poate şi atunci, poate şi acum, mulţi îşi mai doresc acea maşină, dar ce-a mai mare dorinţă, dorinţă naţională, de când ne ştim a fost LIBERTATEA. Pentru libertate românii n-au precupeţit nici măcar propriile lor vieţi, în speranţa că vor putea păstra ţara neatârnată. Ţară aşezată în inima Europei, la încrucişarea marilor drumuri comerciale ale uscatului, dar şi faptul că undeva pământul acesta avea în el necesarul traiului zilnic şi poate ceva mai mult. Şi mai avea încă ceva deosebit: OAMENII aceştia care se numesc români, oameni care nu s-au plimbat pe meridianele pământului, pe cai sau pe nave, înarmaţi până în dinţi să sperie truditorii pământurilor din diferite părţi ale lumii, să-i jefuiască sau să le cotropească pământurile. Ei ştiau că pământul îi poate hrăni dar numai dacă-l lucrează. Marile imperii politice s-au destrămat, dar există întotdeauna posibilitatea formării unui supraimperiu militar care se pare că nimeni nu-l va putea conduce din acei pe care noi îi cunoaştem că sunt în acest moment conducătorii actuali ai ţărilor lor. Ce suntem sau ce vom deveni noi românii în aceste conglomerate militare?
Este ştiut că poporul nostru s-a străduit pe parcursul devenirii sale să nu sfideze marile puteri, să îşi vadă de ale lui. Nu acelaşi lucru putem spune despre alte naţii, care „ne iubeau” aşa cum eram harnici, truditori, şi ne doreau slugile lor. Romanii, popoarele migratoare, austro-ungarii, turcii, şi mai consecvent ruşii. De la Potemkin care a dorit să-şi cumpere Marea Dacie şi să se întroneze de împărat, şi până astăzi , cu ruşii am fost „parteneri”, „tovarăşi” şi” fraţi”. Dar astăzi ni s-a ivit ocazia, pentru prima dată în istorie, să le fim cu buna noastră voie şi subordonaţi. Ceia ce n-a putut face Armata Ţaristă, Armata Roşie şi alte armate a făcut-o un creion la Reykjavik. Noi stăm la poarta NATO cu mâna întinsă de 12 ani şi dacă vom fi primiţi este sigur că ne vor comanda ruşii şi de această dată nu ne vom mai putea opune dacă noi singuri am cerut acest lucru, intrarea în NATO. Acum va trebui să le executăm automat ordinile. Cred că primul ordin va fi să învăţăm cele două limbi de circulaţie „internaţională” rusa şi apoi….cealaltă. Nu-i prima dată când un creion ne desenează destinul. Dar dacă altădată ne-am lăsat duşi de val, acum sigur că ne putem apăra, fără luptă. Este suficient doar să renunţăm la NATO. Această „renunţare ar trezi” şi pe celelalte candidate care şi-au dorit ieşirea de sub influenţa geopolitică şi economică a Rusiei, şi nicidecum o subordonare militară la acelaşi profitor. Îşi vor da seama că din ziua de14 mai au fost oferite de NATO gratis Rusiei, aşa cum „transpare” din noile manevre de culise ale „specialiştilor” NATO. Franţa a fost unicul stat care şi-a dat seama de creşterea potenţialului militar şi economic în Europa a SUA şi tendinţa de subordonare şi extindere asupra popoarelor continentului European. Cu toată opoziţia ei în NATO, nu I s-au recunoscut drepturile cerute, ca urmare Franţa n-a primit nici măcar comanda trupelor din Sud-estul Europei. Comenzile să păstrează la cine-i „capabil” de ele, la americani. Noi, în marea noastră fugă de ruşi, ne-am dat legaţi americanilor. Le învăţăm limba, aurul Ardealului tot al lor este, chiar dacă concernul care-l va exploata este canadian (după o statistică 80% din economia Canadei este subordonată SUA) şi acum urmează să ne primească în NATO, că doar nu-s aşa de proşti să se lipsească de aşa subordonaţi conştiincioşi. Nu avem bani de salarii, dar putem pune batalioane de soldaţi la dispoziţia lor, să se bată cu cine doresc americanii numai pentru că aşa doresc ei şi numai aşa reuşim şi noi să ne secătuim resursele în bani şi oameni. Cred că sunt puţini aceia care să nu ştie de ce nu se dau publicităţii cifrele rezultate în urma recesământului.
Doresc să atrag încă odată atenţia conducătorilor ţării că nu este aşa de rău dacă se folosesc de butada: „cu mintea românului de pe urmă”, măcar în ultima clipă. Cred că a sosit momentul să I se aloce şi poporului român „o porţie de linişte”, fără maşinaţiuni din exterior, pentru a ne putea reface economia şi vieţile aşa precum am fost crescuţi şi cum ne place să ne lăudăm peste tot. Un lucru-i cert, în lume nu sunt atâtea pericole câte trupe şi armament există.

(marţi, 18 iunie 2002)

Ziarul care-l aveţi în mână informa cititorii din 15 aprilie că:”potrivit unei propuneri maiştrii instructori din cadrul grupurilor şcolare se vor reduce la jumătate”. Din cele citite reiese că probabil aceşti angajaţi stăteau oarecum în plus şi, ideea mai sus menţionată era un lucru salvator şi benefic, pentru bugetul statului. Aceasta era „prima măsură” după greva cadrelor didactice şi exact ca pe vremea lui Ceauşescu un fost „luaţi în primire” maiştrii. Acest segment profesional este singurul care după lege poate califica muncitori. Pentru baza teoretică a cunoştinţelor necesară acestora se folosesc profesori şi ingineri. Dar aşa cum v-am spus, lumea, dacă a văzut că este vorba numai de maiştrii, nu s-a alarmat. Numai că din toamnă, dacă nu vor fi maiştrii care să califice elevii, nu vor exista clase nici pentru profesori şi nici pentru ingineri. Practic din luna februarie au crescut normele cu circa 120 ore pe an, ceia ce a dus implicit la micşorarea salariilor la acest segment profesional din învăţământ. S-a făcut grevă pentru majorarea drepturilor salariale şi s-au majorat normele didactice, după care ni-s-a oferit cei mult trâmbiţaţi 5%. De aici pleacă nemulţumirile cadrelor didactice, dar problema devine periculoasă când se insistă în coagularea grupelor de elevi la obiectul instruire practică. Reducerea maiştrilor a fost gândită prin cumularea a două grupe şi darea afară din învăţământ a unui maistru. Matematic este corect, dar toate legile ţării, comuniste şi necomuniste privitor la spaţiile de muncă, impun pentru fiecare muncitor un spaţiu minim de 4,5 m pătraţi ( Legea 5/1965, Legea 90/1996), dacă ţinem seama că acest om este în stadiul de învăţare a unei meserii, care n-are reflexiile unui muncitor calificat, legea scrie că se va aplica un coeficient de adaptabilitate de 6-1funcţie de perioada de instruire. Acest coeficient trebuie înmulţit cu tot ce aparţine de siguranţa elevilor şi, poate atunci se va vedea că nu pot fi incluşi în atelierele de instruire practică de actuale mai mult de 15 elevi. Atunci ceilalţi elevi vor sta afară? Constituţia României precizează la art. 22: „dreptul la viaţă şi integritate fizică”, iar la articolul 33 se spune că:”Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi sănătăţii publice”. Poate este cineva care-şi poate imagina cum poate învăţa un elev meserie pe un metru pătrat, înconjurat de 29 colegi. Nu punem la socoteală accidentele prin electrocutare că probabil în acea înghesuială nici nu se vor observa. Numai că articolul 38 din acea Constituţie precizează;”Salariaţii au dreptul la protecţie socială a muncii. Măsurile de protecţie privesc securitatea şi igiena muncii”. Deci nu trebuie să întreprindem nimic până nu vom putea sigura condiţiile de igienă prevăzute de Ministerul Sănătăţii şi Familiei(cişmele duble la efective duble, chiuvete duble, vase de WC după numărul de elevi, spaţii pentru servirea micului dejun, spaţii de muncă). Mai aduc aminte acelor care n-au citit încă articolul 45 al Constituţiei noastre: „Copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi asistenţă în realizarea drepturilor lor”. Acum dacă cineva se consideră mai presus de lege (art. 16 din Constituţie)poate să continue cu „simplificările” de acest gen. Aşa cum acum este preconizată această acţiune loveşte în elev şi nu aduce creşteri la veniturile bugetare. Mai precizez că „drepturile şi îndatoririle cadrelor didactice” sunt cuprinse în Legea Învăţământului şi Cercetării şi este o lege organică care se ştie că pentru amendarea ei este nevoie de 2/3 din voturile exprimate de Legislativ, ceia ce înseamnă probabil mai mult ca „potrivit unei propuneri, numărul maiştrilor instructori se va reduce la jumătate”.Tot în acea lege organică este votat şi Statutul Cadrelor Didactice, unde sunt garantate drepturile celor care-şi dedică activitatea de învăţare şi educare a fiilor noştri şi nu ar trebui jigniţi de câte ori „vine unul cu o propunere”. Sunt convins că s-a comis o greşeală care, omenia cu care i-am investit pe ai noştri conducători, va triumfa.

(joi, 18 aprilie 2002)

Şi eu ca multe generaţii de oameni, am admirat şi mângâiat lemnul cioplit al unei porţi maramureşene. Porţi care stăjuiesc casele din Mara, Giuleşti, Hărniceşti sau alt sat ce poartă aceste însemne deosebite ale culturii noastre. Sunt fascinante. Dar cum de sunt aşa mi-a desluşit un om, poate nu de aceiaşi vârstă cu Gutâiul, dar pe aproape. „Poarta la noi îi totul. De fapt ea ne prezintă tot ce suntem, în mic. Funia care-i nelipsită de pe ori ce stâlp al porţii reprezintă ceia ce zice Biblia: că omul este făcut pentru femeie şi femeia pentru bărbat. În viaţă trebuie să fie uniţi pentru aşi creşte puterile. De ce s-au folosit de funie pentru a simboliza căsnicia, este un răspuns simplu. Pe parcursul vieţii şi relaţiile dintre oameni, se uzează se rod. Funia este obiectul care se poate remedia cel mai uşor, chiar din propriul ei material, realizând o funie cu proprietăţile avute întotdeauna. Este exact ca unele certuri între soţi, care trebuie să se împace numai ei singuri, şi să-şi „recondiţioneze” împăcarea din momentele bune ale căsniciei. La aceiaşi rosătură, materialul de refacere poate fi din ori care torsadă, ca şi în viaţă, pasul de împăcare poate veni de la ori care dintre soţi. Dintr-u începuturi, o torsadă era mai suplă ca cealaltă, aducând aminte de dimensiunile dintre soţi şi, tot din acest motiv, împletiturile nu erau simetrice. Pe poartă apar şi două cercuri, sunt copiii în versiunea ideală, un copil pentru fiecare soţ. La apariţia fiecărui copil, căsnicia nu mai este frânghie se transformă în cerc. Cât timp căsnicia era frânghie torsadată uşor se putea deşira. Când apare prima verigă care formează cercul, copilul, se pun mari probleme celui ce doreşte dezmembrarea, familia având cel mai puternic liant : copilul. Al doilea cerc, al doilea copil, vine ceva mai târziu. Acest lucru se explică atât din cauză că pruncii trebuie să se crească, dar şi pentru că părinţii acumulând o experienţă nu doresc să mai comită greşelile de la primul copil. Dacă cineva ar măsura capătul de jos al frânghiei până la primul cerc şi distanţa de la al doilea cerc până la ştablon ar putea aproxima dorinţa în timp a familiei de procreare. A mai trecut şi torentul tinereţii, devin mai cugetaţi şi cu construcţia porţii am ajuns la acoperiş. Ştablonitul porţii şi chiar a casei se face numai cu scândură şi numai plan, Acest lucru denotă momentul de linişte în evoluţia familiei, moment marcat de regulă de căsătoria primului copil. Ori unde te vei uita, la ori ce fel de tip de lucrare din gospodăria maramureşeanului, indiferent de materialul din care este confecţionat, meşterul făuritor a acestor lucruri a folosit fel de fel de incrustaţii, cioplituri, perforări, traforări, itarsii, vârfuri, suprapuneri, îndoituri sau alte modele. Numai la ştablon n-a inclus nici-un fel de asemenea înflorituri şi incrustaţii. Şi liniştea are valenţele ei. De menţionat că nici-o poartă nu se face în primii ani de căsnicie, chiar dacă tineri-ş fac casă nouă şi la propriu. De poartă se vor ocupa mai târziu, ea având ne aparat nevoie de elementele specifice familiei. De aceia n-o să găsiţi două porţi identice. Funia, simbolul unirii, se pune sub două motive în mormânt. Când soţul văduv o pune ca semn că se vor regăsi şi după moarte. Un caz aparte, dacă familia soţului văduv, sub diferite motive nu acceptă recăsătorirea, îl „măsoară” pe soţul văduv în ascuns şi frânghia cu care l-a măsurat se pune sub mort şi se îngroapă împreună. Se spune că în asemenea caz nu s-a putut căsători niciodată soţul sau soţia văduvă. Funia, simbolul unirii, a servit necontenit acestui deziderat, prin diferite poduri suspendate, a unit maluri la transportul cu bacul, dar mai ales a unit oameni. Urcarea pe frânghie, folosită la figurat, înseamnă a te ridica asupra cunoştinţelor altora. Vă mai aduceţi aminte celebrele cuvinte spuse de Apostolul Pavel:”Am o vorbă asupra voastră”, ceia ce înseamnă de fapt că lucrurile ce le va spune sunt necunoscute de ascultători. Revenind la poarta maramureşeană, în întregul ei înseamnă familia, iar acoperişul, încununarea căsniciei, copiii. Stâlpii sunt cei doi soţi care-şi sprijină pruncii întotdeauna şi necondiţionat, iar copii, acoperişul, trebuie să-şi protejeze părinţii când vor fi neputincioşi.