In acea zi, 2 decembrie, nu mancase nimic. Nu stia exact la ce-i trebuia cufarul, ca el nu avea niciodata mancare in el, dar probabil ca voia sa-1 aiba, ca era al lui. Cu cufarul dupa el, cu spaima in suflet, umbla epuizat pe Margau, ca un adevarat hot. Toamna a fost lunga si frumoasa. inca se mai putea sta in camasa. Pe tot dealul nu a gasit decat cateva gutui, un fel de mere foarte parfumate si scamoase, dar care lui nu-i placeau, ca “de unde venea el”, de acestea nu se faceau si nu stia nici daca e bine sau nu sa le manance.
Flamand si obosit, spre seara, s-apus pe cufar si l-a apucat plansul. L-a rupt o jale atat de mare, gandindu-se cat de mare-i pamantul acesta si pentru el nu exista o fiinta care sa-i tina parte cat de cat, sa-1 inteleaga, mai ales ca e nevinovat. A crezut ca venind aici, la scoala, invatand meserie, va putea sa-si faca un rost in viata, prin care sa poata duce un trai cat de cat omenesc. Si acum unde a ajuns? Unde sa se duca? Plangea jalnic, sfasietor si nici n-a auzit cand elevii din anul III – mineri, l-au inconjurat si s-au aruncat pe el sa-1 prinda. Spaima din el, poate instinctul de aparare i-a facut pe vreo trei sa urle de durere, de la muscaturile lui. La doi le-a iesit sangele pe nas si mai erau si cativa zgariati. Abia tabarand cu totii o data, batandu-1 bine l-au putut potoli. Dar pe el nu-1 durea nimic fizic, pe el il durea sufletul! Sava un prieten de-al lui, 1-a mai linistit:
– Stai, ma, nu fi prost, ca esti nevinovat. A marturisit Postolache, ma! L-a luat langa el si i-a expiicat ca deja de ieri se stia cum s-au intamplat lucrurile cu valiza lui Somesan. Asa ca tov. director si domn’ pedagog ne-au trimis dupa tine. Noi te-am vazut cand ai coborat scara de incendiu si am si strigat dupa tine, dar se pare ca n-ai auzit. Intre timp, dupa disparitia ta a fost un mare taraboi! Lucrul s-a lamurit cum nu se poate mai clar: Postolache se pare ca a mancat prea mult si a varsat tot ce a mancat. Slanina afumata l-a dat de gol! De aici, la a recunoaste, strans cu usa de noi, n-a fost decat un pas. Dom’ pedagog a asistat din umbra dar n-a putut iesi, pentru ca era acolo unde si imparatii merg pe jos! Ha, ha, ha! Si Tutu dupa o zi de foame si de lacrimi a inceput fara sa-si dea seama sa rada cu ceilalti! Doamne cum i se mai incalzise sufletul! Apoi, fiind convins de cele auzite, a coborat spre internat, insotit de alaiul vesel al celor din anul III. S-a prezentat la dom’ pedagog si acolo, pentru prima oara, acesta i-a intins mana:
– Sa traiesti, Tutule si… treci la programul de seara! Ai inteles?!
– Da, dom’ pedagog!
A doua zi, pe 3 decembrie, se starnise un frig de-a inghetat intreaga instalatie de incalzit la etajul III a caminului II…

* * *
– Bag-seama, nu degeaba ai ajuns tu mare maistru! Te pricepeai inca din tinerete la lacatusarie! il lua in raspar pe cel ce povestise un batranel sugubat din randul doi.
M-am uitat nedumerit intr-acolo!
– Da, da eu sunt :”Dom’ pedagog”!
Si rasul si voia buna a cuprins intreaga sala!

Am sa va relatez eu insa una de o sa ma pomeneasca cat o fi si cat o trai, celalalt “Dom’ pedagog” pe care l-ati inlocuit Dumneavoastra. Ca de nu erati Dumneavoastra, nu se stie daca azi mai eram cu totii aici!
Nu am agreat niciodata persoanele care nu-si puteau stapani propriile porniri si mai ales pe acelea a caror trairi, intamplari, viata lor in general, erau mult mai importante ca insasi istoria lumii!
Dar in viata nu te intalnesti numai cu oameni agreabili si inteligenti. De obicei dai peste cei de la polul opus!
Asa era si pedagogul nostru. Un flacau “tomnatec” si fornait pe deasupra, cu un nas de la frunte la barba, fizionomie ce nu constituia un “magnet” pentru noi, darmite pentru o fata! Orice insucces in ale “amorului” il innebunea, il scotea din minti si cum nu avea la indemana pe cine sa-si verse focul, pe cine sa se razbune?! Se razbuna pe elevii interni, peste care era mare si tare.
Era la-nceput de iarna si in ultimele zile ninsease bogat. Zapada avea aproape jumatate de metru. Cum echipa de fotbal “Minerul” trebuia sa joace un meci amical cu o echipa din U.R.S.S-Spartac, si cum zapada de pe stadion era mare, numai buna de schi daca terenul ar fi fost inclinat, s-a ajuns la concluzia ca cinzeci de elevi ai scolii noastre, in mars pe doua randuri vor putea batatori zapada de pe teren, iar meciul va putea avea loc. Era inadmisibil a refuza oferta facuta “cu bunavointa” de catre rusi. Se considera a juca un meci cu “cei mai buni din lume” o mare onoare, ca sa nu spunem ca problema politica…Noua, celor care le vom batatori zapada, ni s-a promis intrare gratuita la meci si cate o insigna, daca… sovieticii vor aduce asa ceva, ca ei, de, aveau insigne multe! Cei 50 de elevi nu puteau fi altii decat elevii interni de la scoala profesionala. Au trimis un autobuz “ZIS” dupa noi si am fost dusi la stadion. Acolo si-au dat seama ca au gresit putin: luasera elevi din anul I, probabil pe cei mai mici, iar acestia vor trebui sa treaca cu batatoritul zapezii, de mai multe ori, pentru a face o treaba buna! Si asa s-a si facut. Am fost pusi dupa inaltime. Cei mari in fata, iar cei mici, de 140 de cm inotau in zapada la urma. La inceput ne amuzam. Dar dupa ce hainele de pe noi s-au udat si apoi a-nceput un vant rece, cu toata miscarea, pe la ora 12 eram aproape inghetati. Dupa ce am terminat, am asteptat autobuzul pentru intoarcere vreo jumatate de ora. Vazand ca nu mai vine, am inceput sa marsaluim cei patru km pana la camin. Hainele pe noi erau ca tabla de zinc! Elevul de serviciu, care era mai mare cu un an, vazandu-ne cum aratam ne-a lasat in camin. Cu toate ca incalzirea nu functiona, ne-am dezbracat de hainele ude si inghetate si le-am pus pe calorifere, avand iluzia ca totusi… Fara haine, cu firavele schimburi uscate pe noi, ba unii nu aveau nici de alea, cu paturile in spate, incinse cu cureaua, aratam precum calugarii sau poate ca stafiile negre, daca exista asa ceva. Pe vremea aceea pentru noi elevii de la profesionala un al doilea costum era doar un vis. Din cauza asta majoritatea n-au putut merge nici la masa, la cantina. Am inceput sa incropim ceva din “rezervele” de prin valiza! Unul a scos ceva slanina, altul o ceapa sau usturoi, altul o bucata de paine uscata, altul un borcan cu ceva mustar. Mancam la “comun” pe rupte. Vedeai maini intinse spre “masa imbelsugata” si simteai un miros acru de te traznea. Dar habar n-aveam!
In toiul mesei intra pedagogul nostru, si nici una nici doua incepe sa injure si a ne ia la bataie. Sistematic. De ce eram noi in dormitor si nu la meditatii?! Cum ne permitem sa ne facem de cap?! Noi, asa dezbracati cum eram, ne consideram niste eroi dupa treaba pe care tocmai o terminasem. El n-avea ochi sa vada si nici urechi s-auda! Si da-i si da-i… Unde sa fugi? Afara-n zapada? A dat pana cand “domnul pedagog”s-a racorit si tot dormitorul era un planset! Dansul a uitat ca el ne-a ales pentru “munca aceea”.Unii dintre noi au scapat mai usor: dupa palma primita, lui Radu i-a sarit cascheta de pe cap. Norocul lui… A alergat dupa cascheta si a ramas sub pat. Daca tot nu avea haine pe el, nu intelegea de ce sa nu aiba macar cascheta!
Dom’ pedagog a pus mana pe o ceapa si a aruncat-o cu atata putere in capul lui Liviu, incat ceapa s-a defoliat sarind in toate partile! Emil, ca sa nu fie prins, s-a aruncat si el urland sub pat, de unde nu mai vroia sa iasa. Victor si cu Puiu erau inca in pozitie de drepti, in stanga pedagogului, asteptau randul la “binecuvantare”. Cum se gaseau cu spatele la usa, cuprinsi de spaima, asteptau momentul in care ar putea-o tuli afara. Vazandu-i dom’ pedagog a inceput sa-i palmuiasca pe amandoi metronomic. Stateau cu ochii holbati si nemiscati. Lipsa lor de reactie a fost considerata ca o sfidare si atat i-a palmuit pana ce bietii de ei au cazut pe pardoseala, fara a icni macar. Pe Ilie 1-a prins de gat, 1-a ridicat in sus si apoi 1-a trantit pe pat. Acolo a si ramas! Probabil obosise, fiindca a plecat fara sa ne goneasca din dormitor, fara sa ne adreseze nici un cuvant, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Am inceput sa ne adunam care de pe unde si sa ne “lingem” ranile. La aceasta scoala eram numai copii de oameni saraci. Asa ca apelativele de golani, sarantoci, coate-goale, mate-fripte ce ni se adresau atat de des, erau atat de obisnuite incat nu le mai dadeam nici o importanta. Parca ne striga pe nume! Dupa plecarea “domnului” pedagog, dupa plansul infundat al fiecaruia, ne uitam unul la altul si descopeream ba un ochi vanat, ba un cucui, ba o falca umflata, ba…si am inceput sa facem “haz de necaz”, aratand cu degetul unul spre altul. L-am curatat pe Liviu de resturile de ceapa, si careva I-a zis “mai ce plin de ceapa esti” si ceapa I-a ramas porecla si azi: “maistrul ceapa!”
Dupa acea “ infruntare”, la vreo saptamana s-a aflat de “reactia” pedagogului, ca urmare, dupa cateva zile, am facut cunostinta cu noul pedagog. Eram in al noualea cer.
– Am auzit-o si pe asta. Dar se pare ca uneori nici profesorilor nu le-a fost prea usor! Domnule conferentiar Stoian nu ne spuneti si Dumneavoastra ceva?
– Cum sa nu, mai ales ca intamplarea se refera la un coleg de an! Am denumit-o:
PROFESORUL CEL TANAR

Un tanar cadru didactic e un om deschis, sincer, foarte credul si cu o dorinta nestapanita de a cuceri lumea. E nerabdator sa stie ce are de facut, cum si cat din el poate darui tinerilor invatacei si… cate si mai cate!
De fapt, isi doreste stabilitate, un punct de sprijin pe care-1 cerea si Arhimede ca sa poata misca pamantul. Dorinta unei certitudini cat mai rapide! Punctul lui de sprijin e scoala, e clasa unde spera sa-si puna in valoare bogatia de cunostinte proaspete, chiar suficiente, dar inca neverificate, neimplementate. Nimic nu e usor. Uneori trece si prin indoieli! Face bine ce face? E pe calea cea buna? Metodele lui vor da rezultate? intre acestea, mai presus de toate e, de ce sa n-o spunem, si setea lui de afirmare, dorinta de a arata ca este foarte bun, ca e un “cineva”, un “meserias” apt de a forma si modela omul. E intrigat de faptul ca unii mai pot fi “absorbiti” de discutii despre fotbal sau handbal, in orice caz despre altceva decat specialitatea lui, uneori chiar e gelos pe cei ce pot “polariza” discutiile spre lucruri marunte, nefolositoare.
Spectator la o asfel de discutie se pomeni abordat si chemat la directiune. Raspunse cu maxima solicitudine:
– Tovarase profesor – il ia directorul – dumneavoastra sunteti un cadru tanar, noi suntem o scoala tanara si Sfatul Popular a apelat la noi… Ma urmariti?
-Da… Adica poftim!?!
– V-am intrebat daca ma urmariti in ceea ce spun?
– A, bineinteles, tovarase director!
– Pe scurt, orasul nostru are nevoie de noi, de bratele de munca existente in aceasta scoala.
– !?!
– Eu m-am gandit ca Dumneavoastra, ca tanar cadru didactic, plin de elan, proaspat absolvent, sunteti capabil sa duceti acesta sarcina la bun sfarsit. Va urmaresc inca de la inceputul anului si acum, in noiembrie, pot sa afirm, fara sa va flatez, ca sunteti un cadru de viitor…
– Stiti, eu … eu nu-mi dau seama despre ce este vorba! Bate in retragere profesorul.
– O sa afli imediat, tovarase profesor, nu te grabi, dar trebuie sa-ti spun ca nu-i o problema simpla…
– !?!
– Ce zici?
– Stiti, tovarase director, nu inteleg! V-as ruga sa fiti putin mai explicit daca se poate!
– A, da … e vorba ca in partea de vest a orasului, fiind apa mai putina, trebuie facut un baraj, in spatele caruia sa se acumuleze apa, apa absolut necesara viitoarelor livezi de pomi fructiferi…
– Acum inteleg ceva, dar specialitatea mea… stiti…
– Nu, nu-ti fa probleme profesore! Acolo vor fi specialisti, ei conduc lucrarea. Dumneata trebuie doar sa ai grija de elevii care vor lucra acolo!
– Daca asta e problema… sigur, e simplu…
– Vezi, am stiut eu ca esti un “cadru de nadejde”, ca pot sa ma bazez pe dumneata. De altfel, tovarasii… au incredere in dumneata! Iti doresc succes in aceasta actiune!