Starea aceasta de surescitare ce ti-o dadea alarma prelungita, teama unui nou atac, i-a dus la paroxism pe multi dintre noi. In posturile de santinele, ce-1 mai mic zgomot, o imaginatie fantomatica, o umbra suspecta in lumina lunii, faceau sa se “descarce” 32 de “boabe” din PPS-urile santinelelor. Pe tot perimetrul de paza, au inceput sa moara impuscate: vitele, gastele, magarii, cainii si cam ori ce putea trece pe acolo. intr-o noapte, doua santinele cautandu-se, si-au petrecut baionetele unul prin celalalt. Accidente se intamplau pretutindeni. La incarcarea armelor, inainte de intrarea in post, careva s-a ciupit. A tipat si colegul lui cu care-si incarca arma. s-a speriat si l-a facut “sita”. in aceasta faza am trecut pe langa “jocul cu moartea” la Husi. Au mai fost si altele, bunaoara in primii ani de minerit, lucram intr-un abataj prin surpare. Lentila care “se golea” avusese, vreo 200 de m diametru. Acum era deasupra capului un hau de acele dimensiuni in care se mai gaseau ceva lemne, ceva minereu. Armaturile trosneau ca arsicele. Prin fata mea, “a coborat” un lemn. care uzual se folosea de armatura. Mi-au mai ramas cativa… centimetri… de viata. Un alt soc a fost cand trimis de seful meu. m-am aflat singur cu un front de lucru incarcat, legat, gata sa fie puscat… probabil mai erau in mine… cateva clipe de viata.
Dupa fiecare asemenea situatie limita, devenim mai meditativi, uneori mai oameni.
Aceasta stare pe unii ne poate tine o viata, pe altii pana-i lasa memoria sau sufletul fiecaruia. Daca toate acestea erau intamplari, care PUTEAU duce la pierderea vietii, ultima intamplare, a venit sa-mi spuna ca: “De fapt mi-a sosit PUNCTUL vietii”.
Se stie ca bolnavii de inima, au un somn profund si lung. Eu fiind dupa un infarct ma inscriu in acest fel de somn. Duminica mai ales trandaveam in pat pana pe la 9-10. in acea dimineata de Duminica, fara a fi visat ceva, fara sa se declanseze vreun zgomot, m-am trezit pur si simplu la ora 6. CINEVA m-a trezit! Ma uit prin casa, toti dormeau cu exceptia sotiei care trebaluia in bucatarie. Nu simteam nici o durere, nici-un simptom si cu toate acestea simteam ca traiesc ceva special (cat urasc vorba asta). M-am dus in bucatarie si am luat putin otet (preferam otetul decat aspirina). Va mai plictisesc repetandu-va ca nu aveam nici-un simptom, care sa ma alerteze. Intrand in camera, ma gandesc ca, n-ar fi rau sa iau totusi o aspirina (subtie sangele). Sa fi trecut, patru, cinci minute cu plimbarile mele. Am luat aspirina si m-am pus in pat, sa-mi continui somnul. Atunci a inceput, cu-o rara violenta, fazele binecunoscute deja de mine, care preced un infarct, faze cunoscute cand Dumnezeu mi-a mai oferit o sansa.
Acum lucrurile se precipitau dureros de repede. Transpiratia, cauzata de suferinta inimii sau a insuficientei respiratorii, sau poate de frica, abunda. Patul de jur imprejurul meu, era leoarca. Ma uitam la ceasul preferat si imi numaram secundele ramase. La sase si jumatate, cheagul de sange imi dadea angina specifica in asemenea momente, radiind durerea pana la coloana. Senzatia ca-mi sta ceva in gat, se amplifica, nu mai puteam inghiti. 40 de minute-i trebuia aspirinei sa “intre in functie”. Nevasta-mea, ca un ultim portret daruit mie, trecea spre baie. Respiratia devenea din ce in ce mai sacadata, inima de vreo doua ori a inceput sa “bata in dunga” dand semne evidente ca cedeaza. Eram constient ca a sosit momentul sa pasesc DINCOLO. Fotogramele vietii mi se succedau fulminant prin “ochii mintii”. Lucrurile care mie mi s-au parut importante si nu le va mai face nimeni altul, si ca sa vedeti ca omul chiar in cele mai imposibile situatii, are particularitatile sale, ce mi-a tunat in ultimele minute ce le mai aveam, sa-mi dau nota pentru viata mea. Mi-am dat nota sase, pentru tot ce-am infaptuit pe aceasta lume. Nu v-a trece mult si “altcineva” ma nota. Nu aveam spaime sau aversiune fata de moarte, care de fapt nu exista, este doar o minuscula fractiune de timp. Aveam ceva regrete, care apartineau umbrei mele si nu mie, si se refereau o parte din aceste regrete si la unele lucruri, care tin direct de persoana fiecaruia, si evident disparitia lui, duce la disparitia acelor lucruri sau fapte. Mai aveam inca un regret, disparitia umbrei mele va duce la disparitia puterii nevestei, cauzandu-i neplaceri cu anumite persoane care “acum” ar incerca, ce nu s-a putut pana azi. S-ar putea ca nici copiii sa nu mai fie aceiasi, care au fost cand aveau tata…
Respiratia nu mai semana deloc cu ceea ce defineste acest cuvant. Pentru o fractiune de secunda, tot corpul s-a imobilizat. Deci asta este TRECEREA. Cu coada ochiului am mai vazut odata ceasul, era 6,47. Respiratia si-a dat drumul. Angina a disparut ca o minune.

Corpul s-a dezmortit (DEZ-MORT-IT). Nesuferita transpiratie a inceput sa scada. Acum ar fi fost momentul intrarii in functie a aspirinei. Se prea poate, dar eu nu am uitat ca CINEVA m-a TREZIT, mi-a insuflat sa iau aspirina. Dumnezeu mi-a mai facut un
cadou! Dupa aceasta “ciocanire” la poarta SFANTULUI PETRU, mi-am adus aminte ca mi s-a mai intamplat sa fiu trezit sa-mi iau medicamentele inainte de-a… nu mai fi necesare. Dar pentru prima oara in viata, mi-am dat seama si sunt convins de aceasta, ca mortii nostri, bunii nostri, ne vegheaza si ne ajuta asa cum v-am povestit si acuma. Ei ne ajuta intotdeauna, daca urechile noastre ii cauta si sufletul nostru-i doreste. V-am spus numai cateva din intamplarile care le-am patit eu, dar pentru copiii mei, pentru familia mea, nu odata mi-am simtit bunii prietenii si oamenii care mi-au fost dragi si Dumnezeu i-a chemat Ia Dansul si ei, si de “acolo” ne ajuta si ne vegheaza neintrerupt… in acel moment se auzira niste zgomote… Mai vroiam sa va spun ca si aici m-am simtit protejat de ei…
– Da se aude ceva…
– Se si vede ceva lumina palpaind…
Urmarind cu lampa, scurgerile de pe peretii galeriei, care aveau toate nuantele posibile, iti dau senzatia ca te afli in pestera lui Ali – Baba.
Admirand in fuga aceste frumuseti de neredat prin povestire, vazute de putini muritori, au ajuns echipa de salvatori, care deja le dadeau “primul ajutor” celor trei “prizonieri”, si asa cum a mai spus inginerul sef, erau sanatosi. Salvatorii-si vedeau inainte cu operatiile de reanimare-recuperare, moment in care, iesind din starea de stres si teama, celor trei, in diferite forme, le ceda psihicul. Asemene tipuri de manifestari, sunt obisnuite dupa parcurgerea unei situatii limita, si cei obisnuiti nu sunt prea impresionati de astfel de lucruri. Pentru ei, tensiunea a fost pana la eliberarea cailor de readucere a ortacilor, sa ajunga in timp util la ei, pentru ca eforturile care au fost depuse de ei, sa se soldeze cu gasirea ortacilor sanatosi. Daca au avut leziuni, fracturi sau alte suferinte fizice, sa-i recupereze. Daca exista probleme care nu le pot rezolva ei, sa-i transporte in timp util Ia spital. Partea cea mai emotionanta este in primul rand, intalnirea cu ortacii aflati in suferinta. Apoi, acel moment trecut cu bine, se apuca de rezolvarea problemelor impuse de situatie.
Aici, multumita lui Dumnezeu, au reusit sa-si gaseasca ortacii intregi, sanatosi. Spre bucuria lor, astazi nu vor scoate la lumina zilei resturi de oameni, ambalati in saci de plastic.
Dupa arhicunoscutul: “NOROC BUN”, salutul care nu-ti permite sa visezi la salutul “luminii” sau a rotirii “pamantului” in timpuri actuale, s-a imbratisat fiecare cu fiecare strangandu-se in brate si curgandu-le din ochi, lacrimi care nu le-ar mai fi avut de-i gaseau “reci”.
Dupa aceste momente de transmitere prin apropiere, a multamirilor lor, ortacilor, dar mai ales Bunului Dumnezeu si Sfintei Varvara, unii ca mai traiesc si-s eliberati, ceilalti ce n-au fost obligati dupa doua zile de munca sa le cunoasca tesuturile organismelor colegilor lor, o parte-si continuau plansul mut, altii fumau “stingand” tigara. Dupa trecerea catorva momente, care fara nici o exagerare, erau intr-adevar de reculegere, Todut i-a e»citat pentru spiritul de prevedere de care au dat dovada, stand pe loc si asteptandu-i (nu multi isi dau seama ce inseamna in acele conditii sa nu intreprinzi nimic. Uneori acest lucru este atat de groaznic, ca poate duce la nebunie si manifestarile ce decurg din astfel de comportamente.)
Dupa ce au ingerat oxigenul, au trecut la “ceai si biscuiti” si apoi au inceput derularea povestilor. Cei mai tineri, au relatat cu lux de amanunte ce-si aduc aminte exact (este si aceasta o proba a echilibrului psihic) Toader care era si sef si cel mai batran, se pare ca pentru el efortul psihic a fost intreit, ca-si continua “portia” de plans.
– Dar tu ce ai de plangi, Toader? il intreba Todut…
Toader sorbea din ceai zgomotos, mana ii tremura, impacat, a inceput sa se confeseze:
– Domnule director, cat am fost prizonierii acestui loc, ai muntelui, desigur ca m-am rugat bunului Dumnezeu sa ne crute vietile noastre, a baietilor acestor care-s foarte cruzi “sa dea in primire”, dar mai ales sa aiba grija de familiile noastre, de ce sa va mint, daca ati mai fi intarziat o zi nu stiu cum ar fi evoluat lucrurile aici. pierzandu-ne nadejdea in ortacii nostri, si in final in rostul vietii. in nenumaratele ore de LINISTE si incertitudini, de frica, iti trec prin minte lucruri, fara exagerare, la care in veci nu te-ai gandit.

Bunaoara, mie, in tot acest timp, aveam senzatia ca nu-mi pot derula filmul vietii, deseori fiind intrerupt de aceleasi imagini… care deja ma enervau. Aici am fi putut perii din cel putin trei cauze…
– Una, una singura Toader, indisciplina, il “bruie” Todut.
– Aveti dreptate, domnule director asa e, dar vedeti ca aceasta nefericita intamplare, s-a petrecut, a-si putea spune, cum a fost mai bine. Puteam s-o patim si mai rau, mult mai rau. Cat timp am fost fara speranta, continuu m-am rugat Bunului Dumnezeu, pentru ca nu ne-a “potopit” cu totul, ca nu ne-a betegit sa ne uitam unul la altul cum se scurge viata din noi si dupa ce n-am mai avut lampi, sa ne imaginam cum se descompune un cadavru, pe intuneric. Atunci mi-au dat lacrimile si povestea aceea in revenea in minte. De fapt nici nu stiu ce poveste. O banala intamplare de prin ’89 de la inceputul lui septembrie…
in acea luna am luat un salariu bunicel si mi-l-au “completat” si c-o prima. Sub oarece pretext, sa nu se “prinda” copiii, am iesit in oras sa le cumparam cate ceva, numai eu cu sotia. N-am vrut sa stie ce le luam si ei sa ne tot bata la cap.
Copiilor ne-am gandit sa le luam niste “torsoni”. incepuse scoala. Sotiei, doream sa-i implinesc o mai veche dorinta. Ma veti crede ori nu, n-am gasit nimic din ceea ce am dorit… Se mai intampla… Cu sotia ne-am hotarat sa ne umplem camara, mai ales ca din luna mai si pana la 23 august n-am avut nici-o bucata de carne in frigider, ne-am zis ca trecem pe la piata, si indiferent de pret, cumparam carne si oua, care tuturor le plac. Am zis, dar nici aceste ganduri nu ni-le-am putut implini. Ce sa va mai spun, intr-o sfanta dupa amiaza, n-am putut cheltui nici macar 1000 lei…
Printre oamenii pe care-i mai cunosc, era si un medic cu care, sa zic asa, aveam relatii doar de salut. Acest om, de altfel persoana deosebit de agreabila, avea o grija exagerata pentru sanatatea lui. Pot spune, fara exagerare ca. aceasta grija era un cult la el. De salutat ne salutam dar discutam mai rar, intrucat probabil timpul, eterna poveste, nu ne prea prisosea.
A doua zi dupa turul de forta facut cu nevasta, pentru cumparaturi, prin intregul oras si intorcandu-ne cu mana goala, mergand la mina, observ masina doctorului in parcare. Nu stiu ce mi-a atras atentia, ca n-am acest obicei, dar era ceva ciudat pe spatarele din spate ale scaunelor. M-am apropiat si nu-mi venea sa cred. Erau depozitate zece cofraje pline cu oua, probabil ca mai avea “ceva” si in portbagaj, dar era evident ca, ouale acelea au “dormit” in parcare. M-am gandit ca eu cu sotia ne-am “rupt” picioarele sa cumparam “un ou” si unii probabil ca nu mai au unde sa le depoziteze si acolo nu erau mai putine de vreo trei sute…
Ei bine, doctorul nostru, cu care eram de-o varsta, putea face “rost” de sute de oua sau alte alimente prohibite, in acea perioada si altii… nimic. Pe dansul aceasta abundenta de alimente se “vedea”, era cam “dublu” fata de mine… Dansul avea cunostinte despre om, despre sanatatea lui, stia tot ce-i era necesar in aceasta privinta, cum s-o protejeze, s-o conserve, dar n-a stiut niciodata ce-i saracia si nici macar n-avea bunul simt, sa nu-si erijeze opulenta, cand stia ca sunt atatia OAMENI care abia puteau sa-i “arate” painii untura, ca olteanul mirosul de peste, mamaligii, si va mai spun ca unii depuneau eforturi deosebite sa ajunga la un salar “nepenalizat”. Ei bine, acel om zace in pamant de cativa ani, si eu care nu de putine ori mergeam la lucru cu ce ne “imbucau Ei” si inca mai traiesc cu toate ca am trecut prin cate am trecut. ‘ ”
Din aceasta cauza poate m-au “tinut” lacrimile mai mult ca pe “altii” ca sa-i multumesc lui Dumnezeu pentru milostenia cu care ne imbratiseaza.
– Frumos le zici, Toader, dar ar trebui sa parasim si vagauna aceasta. Destul ca ati “petrecut doua zile de capul vostru”… Grele ganduri le-ati mai facut si nevestelor voastre, in vremea asta. Au iesit si la “Gura galeriei” i-a asteptat o masina care i-a dus acasa pe fiecare. inainte de despartire, Todut le-a spus:
– Baieti faceti trei zile si “la comanda familiei” ca “de capul vostru” ati facut destule.
– Multumim. Noroc Bun!