Intr-o zi, incepu el, veneam acasa de la serviciu, cand un amic imi taie calea, taman cand treceam prin fata sediului unui partid. Amicul era foarte agitat.
– Gica draga, unde fugi, asa de agitat?!
– Uite aici, la astia. Dar tu n-ai aflat inca?
– Ce era, ma rog frumos, de aflat?
– Chiar nu stii?! Cade guvernul!
– Fugi d-aci! Vorbesti prostii, astia abia s-au instalat!
– Cade! iti spun eu, se duce! Am informatii, sigure!
– Bine, domnule si care sunt acele informatii irefutabile?
– Ha, nici nu ma crezi?! Pai, sa ti-le spun, neicusorule, si atunci sa vad ce mai zici!
– Hai, sunt gata sa te ascult.
– Pai fi atent domnule: sa-ti mearga liftul, sa avem apa calda, incalzire si gaz, nu s-a mai intamplat, de douazeci de ani! Asta-i semn sigur ca se duc… E clar?
Puteam eu sa-1 contrazic?
S-a ras, s-a ras si acum, dar s-a ras c-o grimasa. De multe lucruri, necesare si utile totodata, eram inca privati. Realitatea vietii nu ne permitea inca, o destindere totala…
– Nu va suparati, dar va tineti de brasoave! Astea-s apa de ploaie! Va spun eu una, interveni un tip mai inalt.
– O fi fiind ceva? il lua altul in raspar.
– Putina pasenta. Va dumiriti indata.
– Tu ne povestesti, ori ne prelucrezi? isi “auzi” de la un ascultator.
– Pe vremea mult-amintitului… ca vad ca nici aici nu scap de el… o delegatie de studenti romani, au primit o invitatie in SUA, asa cum era moda pe atunci.
– D-apoi nu-i sigur ca acum s-a schimbat, gandi unul, cu voce tare.
– Da tot ce se poate, ca sa fie chemati unii si sa plece altii! Ei bine in aceasta delegatie “reprezentativa”, cum era si firesc, intre cei mai “buni” s-a nimerit ca unul sa fie balbait. Asa se brodise, asa a fost constituit “colectivul” ce va reprezenta Romania.
I-au vaccinat, instruit “acolo” si cu-n avion au plecat la New York.
Americanii, atenti cu ei, i-au asteptat si, pentru a le da posibilitatea de-a vedea panorama New York-ului, i-au cazat intr-un hotel cu vreo suta de etaje, si evident, camerele lor erau la ultimul etaj.
insotitorul, americanul, se straduia sa le dezvaluie din obiceiurile locului. Printre altele a mentionat ca, pentru linistea colocatarilor, dupa ora 24 lifturile se opresc.
Oamenii nostri, dupa ce s-au instalat si s-au vazut fara “coada” si fara “dadaca” dornici de-a cunoaste cat mai multe din “rapacele” capitalism, si pretuind enorm de mult libertatea de-a dispune singur de persoanele lor, de timpul lor, au plecat in recunoasterea megaloposului american.
Pentru cine doreste sa cunoasca oameni si locuri indepartate, cat mai mult posibil din ele, cel mai potrivit lucru este plimbarea. Asa a hotarat si delegatia noastra si s-a aruncat in “iuresul” New York-ului, care a prins-o si dus-o pe fel de fel de strazi, una mai frumoasa ca alta, numai ca in loc de nume strazile purtau doar cifre. Probabil ca americanii, stat tanar, inca n-or fi avut atatia eroi sa-si boteze strazile cu ei, noi daca-i avem ii folosim, chiar daca nu ne consideram atat de patrioti ca si ei.
Reclamele luminoase nu-ti dadeau posibilitatea sa sti daca-i zi sau noapte. Magazinele aveau de toate si mai multe decat iti puteai inchipui, si toate atragator ambalate. Pentru ai nostri era un basm incredibil. Visau cu ochii deschisi… vise… spulberate de-o privire pe ceas care spunea ca-i… 0,46. Erau necajiti ca au .vazut atat de putine din minunatiile Americii, fata de dorintele lor niciodata satisfacute, si-ar fi haladuit zi si noapte sa resoarba cat de mult din Orasul Minune, sa-1 simta, sa poata macar in vis sa-si satisfaca poftele.
Frica ce o aveau ca s-ar putea sa fie supravegheati, sa-si vada o patalama legata la spate, i-a facut sa se intoarca, pitulati, sa nu-i observe cineva, sau receptionerul hotelului… Asa s-au strecurat pe scari, obsedandu-i doar gandul ca au gafat din prima zi, si cu toate acestea sperau sa nu-i stie nimenea.

Urcau, etaj dupa etaj si pe masura ce spaima le trecea, in sufletul lor ramanea doar tineretea si voiosia imprimata de exorbitantul megalopos. Erau uimiti si inundati de
imaginile oferite de acest avanpost al lumii, care-i America.
Si tot urcand scarile “zgarie norului”, oboseala a inceput sa puna stapanire pe ei moment in care, careva a propus destinderea acestei atmosfere de plictiseala si oboseala, prin a spune ceva, a povesti ceva, bancuri, anecdote, ma rog ori ce numai sa treaca timpul mai usor.
Ca niciodata, mai neinspirat, tanarul balbait incepu:
– V…v…vr…vre…vreau…s…s…sa…v…v…va…s…s…sp… Ceilalti se uitau unul la altul si intr-un consens tacit il intrerup:
– Auzi Ghita draga, te rog frumos fi intelegator, ca altfel nu ajungem nicaieri! Vezi, ne-ai spus noua litere si am parcurs doua nivele. Pana tu termini bancul, noi vom fi sus. N-ai dori sa ne povestesti putin mai tarziu?
– C…c…c…cum…v…v…vre…vreti…v…v…vvoi!
– Acum, ca am cazut la invoiala, dati-i drumul.
Si cu o snoava, cu un banc, se vad aproape de capatul scarilor, cand unul isi aduce aminte de Ghita:
– Ghituca draga, parca si tu ai vrut sa zici ceva! -Am…am…vv…vrut…s..s..sa…v….va…s…s….spun…c…ca…c-am…lasat
eh….chc.che….cheia jos !…
Un ras debordant i-a molipsit pe toti.
Pe acest “fond sonor”, Todut si-a amintit de-o scena asemanatoare, intamplata in propriul sau apartament, intr-o vacanta studenteasca. in acea perioada, a fost vizitat de doi studenti, care veneau in vacanta dupa sesiune. Era normal sa fie repetate ultimele “perle” la moda, “scoase” cu acea ocazie.
De ras, radea fiecare dupa pofta inimii si de reusita redarii. Dar de unul dintre bancuri, s-a ras la nebunie. in acel moment in apartament, in afara de cei ai “casei”, mai era si o vecina, o persoana mai in varsta, pe care probabil, vocabularul mai tineresc si libertin, n-o angaja la nu stiu cata atentie, si poate ca uneori mai atipea si numai rasetele o mai trezeau, cu toate acestea, ii placea societatea “tanara si bolundatica”. O molipseau cu tineretea lor.
in fine vine randul bancurilor cu specific ai Facultatii de medicina care era cam asa: o juna studenta, pe care n-o tare preocupa specialitatea ci “specialul”, baietii in speta, a fost poftita la raspuns. Examinatorul o chestiona: “Domnisoara, care organ al omului, in timpul functionarii se mareste de noua ori?” domnisoara, in loc de raspuns a inceput sa rada cu subinteles si mima niste interjectii de tipul: hi… hi… hi si ha… ha… ha… ca si cum ar fi gadilata de cineva. Acesta fiind singurul ei raspuns, profesorul a invitat-o afara si normal, a trantit-o… si el.
Urmatoarei studente, i s-a pus aceiasi intrebare. Dansa a dat raspunsul: “pupila ochiului” inainte de-a parasi sala profesorul a rugat-o:
– Domnisoara te rog frumos transmite-i colegei dumnitale, care a iesit inaintea dumnitale, ca “hi…hi…hi si ha…ha…ha se mareste numai de trei ori! La asa “perle” e normal ca s-a ras din tot sufletul. Asa a ras si doamna mai in varsta, alaturi de ceilalti. Dupa ce toti ne-am linistit, am terminat cu rasul, doamna in varsta ne intreaba:
– Dar despre ce a fost vorba?…
Cu totii am explodat, pur si simplu intr-un ras debordant, acoperindu-i ultimele ei cuvinte. Dupa aceasta portie “de sanatate” unul dintre studenti, constiincios si foarte serios, reancepe derularea bancului. La sfarsit mai radem si noi, dar doamna se distra minunat…
Se termina si al doilea val de ras, si doamna cere precizari:
– Dar ce-i aia pupila?…
Va puteti imagina ca am ajuns sa ne tavalim pe jos. Efectiv nu mai puteam rade, convinsi fiind ca nici de aceasta data nu toata lumea, stia de ce se rade.
De acea seara si-a adus aminte Todut.

Spre deosebire de intamplarea din propriul sau apartament, aici grupul era foarte eterogen, nu avea componenta fixa, schimbandu-se continuu, prin plecarea unora si sosirea altora.
Putin mai la dreapta, era un alt grup de barbati, care parea mai omogen si de aceeasi “talie”, si in partea stanga era un “cerc” numai din doamne.
Pe Todut si Mara ii atragea cercul doamnelor. Realitatea era, ca nefiind angajati in nici-un partid politic, cunosteau prea putina lume in acest conglomerat politic, oameni cu participari regulate la asemenea jurii, chefuri, sau ce denumire vor mai fi purtat.
in derularea participarii lor la aceasta adunare, dupa ce au fost prezentati de gazda unor cunostinte, considerate de ei, mai apropiate sau poate mai importante, celelalte cunostinte urmau sa si le faca singuri si, daca considerau sa se apropie de cineva… in afara de cei prezentati, persoanele mai “sus puse” erau usor de recunoscut, intrucat in jurul lor “roiau” fel de fel de “indatoritori”, care cautau tot timpul sa obtina atentia “lor”, sperand in viitoarele servicii, posturi, “recunostinte” sau alte atentii, din care in general se poate profita.
Cam acesta era nivelul de evaluare si cunoastere a respectivei adunari, de catre Todut, cand doreau sa se apropie de “roata” doamnelor. Ar fi fost de dorit, ca apropierea de dansele sa o faca fara a fi observati, sa poata asculta, fara a avea obligatia de “participare”, situatie care in asemenea mod de desfasurare a adunarilor nu convine tuturor, intrucat se cunoaste ca insasi scopul sindrofiei, unul din ele, este racolarea de cat mai multe cunostinte si implicit largirea ariilor de cunoastere si cunostinte, pentru captarea lor prin prietenii, prin diferite servicii, ca la momentul oportun sa le poti folosi in scopul tau… cand le va veni randul… Cu alte cuvinte, se forta nota in aplatizarea unor “culmi” cu obisnuitii plebei. Bineinteles ca numai la asemenea jurii si numai in discutiile de aici se permite-au asemenea “lejeritati”. Asemenea tipuri de “deschideri”, avea scopul ca personalitatile sa devina mai “populare” si sa “traga” dupa ele o masa cat mai mare de votanti.
Politica noastra fiind incepatoare si nedispunand inca de averi, care le-ar putea permite “cumpararea voturilor”, la acest banchet s-a mizat, pe atragerea si apropierea unor “varfuri” cu mare popularitate si priza la mase, cu care asistenta se purta cu grija deosebita, pentru ai capta pe acesti adevarati “capi ai plebei” stiind ca in spatele lor, sunt mii de voturi.
Din aceste motive, apropierea de grupul doamnelor s-a facut cu retinere, de catre Todut si Mara, folosind chiar tactica apropierii, mergand cu spatele spre dansele, de parca
ar fi oferit trecere cuiva.
Si ma rog ce se putea discuta intr-un cerc de doamne? in primul rand Todut a observat ca asa zisa “aplatizare” mai sus pomenita, era materializata doar in vorbe. Persoanele erau “complimentate”, tinutele erau remarcate, chiar laudate, ceea ce magulea pe cei mai modesti, dar privirile cu care te “invaluiau” iti deconspirau totul.
Prin privirile lor, iti aratau parerea lor la straduinta ta, la preocuparea ta de-a te face placut pentru persoanele pe care ai crezut ca le vei intalni aici, tu probabil nebanuind ca de fapt adevarata parada a modei aici era. Luandu-ti la aceasta adunare cele mai bune haine, de fapt iti divulgai “epoca” in care ti-ai facut ultimul costum. Tot privirile lor, iti indica si cam cata apropiere ti-se permite, fara a mai pune la socoteala, dispretul care ti—1 aratau, intrebandu-te parca: ce-ti porti saracia printre noi?
Dupa aceasta succinta inventariere a “starilor de fapt” si a “complimentarilor” facute, una din priviri si alta din gura, toate “iesite” din cercul doamnelor, impreuna cu cei prezenti, evident s-a pornit la barfirea cunostintelor comune, care nu erau prezente la sindrofie, siguri fiind cu totii, ca asa se va intampla si cu ei, la alte sindrofii unde nu vor fi invitati, unde nu vor fi de fata.
in astfel de momente, snobii, nu scapa prilejul de-ati arata, ce fiinta neasemuita esti tu, cel care ai cele mai putine cunostinte in “lumea lor”, la petrecerea lor, in viata lor. incat iti spui, pentru a cata ora: “Ce caut eu aici?” Au si ei dreptatea lor si bineinteles ca si tu ai dreptatea ta.
La un alt soi de petrecere, la o nunta a unui fecior de director, in afara de invitatii “grei” mai erau si vreo cinci familii, considerati de “ceilalti” intrusi. Trecand in revista ocupatiile “intrusilor”, a reiesit urmatoarele: unul dintre ei avea “hobi” fotografiatul si evident aici avea “cadrul” de desfasurare.