El s-a executat, facand ce 1-a rugat maica-sa si acum destinul urma sa incheie acest lucru.
Maica-sa i-a respectat dorinta, poate si durerea, si a apreciat faptul ca Todut nu s-a opus nici cu un cuvant macar, initiativei sale. Ea a plecat la petit singura.
Nu-i mai putin adevarat ca atat mama lui Todut cat si parintii Anei, cam “diriguiau” din umbra relatia tinerilor. Demersul facut de Todut si mama lui, s-a soldat cu un incredibil refuz, nedorit nici de Todut si nici de mama lui. Nimeni nu se lauda cu prima cerere in casatorie, refuzata. Nici Todut nu se prea simtea in al noualea cer… Supararea lui Si-a mamei sale, orgoliile ranite, pentru ipoteticul motiv ca Ani mai doreste sa invete. Unii spuneau ca motivul avea alte conotatii…
Cu orgoliul ranit, Todut pentru prima oara a simtit ca in viata lui, in soarta lui, a aparut o unda clara, o noua lumina. Acum era sigur ca nu mai are nici-un rost sa insiste, acolo unde nu-si mai putea croi un viitor, cu atat mai mult cu cat nu vedea o alta fata «are s-o curteze si apoi sa-1 mai “serveasca” cu-n alt refuz la cererea lui in casatorie. Cu aceste convingatoare vorbe pentru mama-sa, Todut a incheiat discutiile pe aceasta tema si se pregatea de plecare, in zori.
Parasindu-si mama si locurile de bastina, in gara, la trenul cu care pleca, a avut vaga impresie ca intre ceilalti oameni care conduceau rudeniile la tren, era si Ani, intr-un capat de gara… S-au privit si fara a-si face vreun semn, au pornit fiecare spre soarta lui…
in acest moment, usa se deschide si-i apare Mara, pe-o raza de lumina.
– Cum de stai pe intuneric?
– Purtam in mine lumina dragostei noastre…
– Hai tu, ma faci sa rosesc, ca o liceana, cand vorbesti despre dragoste si, mai ales, despre dragostea noastra! Sper ca nu azi te-ai indragostit de mine?
– Ma stii doar. Dar cum ti-a mers munca astazi?
– Mergem in bucatarie si-ti spun.
Todut coti spre bucatarie, iar pana el “rezolva” ceva de-ale gurii, ea trecu sa faca
un dus.
Fiind din nou singur, Todut s-a apucat sa prepare ceva de mancare si la reaparitia Mareei s-au “asezat” la cina. Mara a inceput sa-i deruleze ziua ei de munca. Nu a reusit sa-i povesteasca prea multe, fiindca telefonul suna prelung.
– Cine poate fi la 11 noaptea?
– Raspund eu, sari Todut, fara a-si putea ascunde ingrijorarea. Erau ceasurile cand iesea din mina schimbul II. Sa se fi intamplat ceva necazuri? Alo… da… da… la ora schimbului… am priceput… e bine… da … Noapte buna! Multumesc pentru telefon.
– Despre ce-i vorba?
– Si in minerit, munca are un mod de desfasurare, era sa zic strategie.
– Te rog frumos! Au imbacsit destul invatamantul cu termeni militari: obiective de atins, strategii de urmat, aliniamente de atins, acum cand toata lumea vorbeste de pace si altii ne explica, despre ceva din lemn…
– Doamna, fi buna si nu te enerva, eu cu totul altceva doresc sa-ti spun. in activitatea mea de miner, de cateva generatii, am fericita ocazie sa particip la o operatie unica, putandu-ma considera un favorit al soartei…
– Todut fi bun si lamureste-ma intai ce-i cu telefonul acela?!
– Iubito, esti cam surescitata! Nimic rau sau neplacut. Nu-mi imaginez ca in povestile mele cu mineri si despre mineri, sa nu-ti fi spus ca si in aceasta bransa sunt legende specifice cum ar fii :a Varvarei, Catelul pamantului, Pastorul minelor, Piticii care scot aurul si-1 ascund sa nu-1 gaseasca minerii si multe altele.
Cu o luna in urma, topograful minei, care urmarea o lucrare de investitie, prin suprapunerea noii lucrari, de pe harta noua pe cea veche, a constatat ca, exista posibilitatea interceptarii unor vechi lucrari si campuri miniere, cu lucrari specifice timpului in care s-au exploatat, in urma cu circa o jumatate de mileniu. Cinci sute de ani ascunsi curioaselor priviri ale oamenilor… Telefonul l-am primit de la seful de revir, care m-a anuntat ca maine la ora schimbului, va avea loc ultima impuscatura de penetrare a lucrarii de investitie, in campurile minere din acele timpuri.

Acesta-i un adevarat eveniment tehnic si… cultural, intrucat nu ne este indiferenta tehnica de lucru si sculele pe care banuim ca le vom afla, in perimetrul respectiv. Pana vom ajunge acolo, mai sunt unele lucruri de facut, dar pana atunci cred ca-i mai important sa ne culcam!
– Copiii ce fac, de-i atata liniste?
– Au venit cu ceva mai devreme decat tine, au mancat de la “frigider” si probabil ca acuma dorm, daca n-or fi ascultand muzica-n casti.
– Atunci e bine. Sa ne culcam si noi. Ce-1 putin eu sunt franta.
A doua zi, Todut a informat autoritatile despre evenimentul asteptat si, neavand deocamdata solicitari, au plecat impreuna cu seful de revir spre galeria respectiva.
in subteran, locul unde se face apelul, LA MASA, se aduna oamenii din tot orizontul, se mai aflau doar maistrul de orizont, un semnalist si un lacatus, iar in frontul de lucru era echipa de mineri care conduceau lucrarea si la sfarsitul schimbului, puscarea, care urma sa-i arunce-n timp cu peste o jumatate de mileniu in urma. Oamenii, minerii si artificierul efectuau lucrarile de incarcare cu exploziv, cu rigoarea omului care stie ca, de efectul muncii sale, depinde daca vor avea o productie mai mare sau mai mica. Todut facu o trecere in revista a masurilor de siguranta si protectie impuse in asemenea cazuri deosebite si, mai ales, ce s-a fi facut in cazul unor viituri de apa. in afara de lampile din dotare, cu acumulatori, au aprins si lampile de siguranta, lampi care le-ar fi putut determina si eventuale continuturi de gaze, de metan.
S-ar fi zis ca toate pregatirile sunt gata. Legaturile telefonice fiind realizate, nu mai era nimic de facut, doar asteptarea acelei impuscaturi, a carei explozie-i va arunca inapoi in timp cu 500 de ani. La un moment dat, se auzii un: ARDEEE!!! Dupa care o puternica presiune se manifesta cu predilectie asupra timpanelor. Au cascat gura toti, pentru echilibrarea presiunii, iar zgomotul auzit a adus cu el si un puternic curent de aer rece deosebit de neplacut, lasandu-i pe toti in intuneric. Au asteptat un timp, apoi, vazand ca vantul nu scade in intensitate, au apelat la al treilea tip de lampa, la cel cu acetilena, carora le rezista flacara “pe pipa” in asemenea curent puternic.
Constatand lipsa gazelor, si-au aprins si lampile electrice, asa ca la intalnirea cu Evul Mediu, aveau si un “partener mai tanar”. Cu toate ca in urechi le mai fluiera puternicul curent de aer, cautau sa distinga orice fel de zgomot, cat de cat perceptibil care le-ar fi putut fi un indiciu intr-un eventual necaz. Intreaga mina a fost evacuata, pentru prevenirea oricarui incident. Dupa ce au asteptat, cam dublul timpului cat i-ar fi trebuit curentului de aer sa ajunga la put, considerand ca in cazul unei inundari, apa ar fi avut timpul necesar sa “apara” si neauzindu-se nimic deosebit, Todut a considerat ca, pentru moment, nu exista nici un pericol si-si pot incepe marea aventura, atat de asteptata… Maistrul de orizont a preluat conducerea grupului si au pornit spre ceea ce au asteptat atat de mult… intalnirea cu munca si viata strabunilor…
Raceala si viteza curentului le dadeau impunsaturi pe fata si prin salopeta lor simteau cum li se modeleaza trupurile.
Locul de strapungere s-a brodit sa fie jos la talpa lucrarii minere. De aici comanda grupului “expeditionar” a fost preluata de minerul sef de echipa.
Intrand in acele teritorii istorice, grija fiecaruia era de-a fi cat mai atent, pentru a putea preveni pe ceilalti in cazul unui eventual pericol.
Aceste supralicitari ale nervilor, cat si uimitoarele lucrari descoperite, bucuria participarii la un asemenea “drum in timp” i-a captivat complet pe toti.
Nici nu si-au dat seama cand a disparut acel nesuferit curent de aer rece. Acum se putea conversa, “gandi cu voce tare”, se puteau admira minunatii. Careva, spunea ca are acelasi simtamant, comparabil cu a unui alpinist care a escaladat un varf de munte, un pisc. Tristetea consta in faptul ca exprimarea in cuvinte a ceea ce vedeau era saraca. Prima “uitare de sine” s-a materializat prin intrarea intr-o “lingura” de apa a lacatusului. O alta particularitate a acestei stari era ca absolut toata lumea se exprima la persoana a doua… singular… Era de inteles. Sa parcurgi lucrari care se cunosteau doar din povestile batranilor mineri… locuri unde n-ar fi exclus ca si inaintasii tai mineri sa le fi modelat salbaticia…

Apoi sa vezi locuri unde si-au chinuit dansii viata, folosind mijloacele de lucru ce se vad, ruinandu-si sanatatea, scurtandu-si viata nepermis de mult.
in toate statisticile se consemneaza scurtimea vietii minerilor dar, vazand aceste locuri unde ei isi consumau zilele vietii, ale tineretii lor, unde de fapt li-se scurgeau vietile, se putea crede ca erau bucurosi ca scapau cu mai putin chin de aceasta corvoada neostoita.
Lucrarile ce le parcurgeau aveau o forma foarte neregulata daca ne gandim la o forma geometrica, cu galerii cu forme mai mult sau mai putin apropiate, informe, ce-ti aduceau aminte de forma unui caltabos, decat cu a unei lucrari miniere. Nimic din ceea ce se vedea, nu se asemana cu mineritul actual, poate doar la partea inferioara a lucrarilor, unde exista o oarecare netezire a lucrarii si aceasta cu multiple urcusuri si coborasuri.
Culorile care se “scurgeau” din tavan si pe peretii lucrarii miniere, parca doreau sa spuna ca spectrul solar, cunoscut de noi, ar fi mai sarac in cromatica decat ceea ce se prezenta aici.
Lucrarile erau “duse” din mana, prin acestea ce se vedeau s-a extras numai metalul curat, nimeni nepermitandu-si sa taie macar un colt de roca pentru usurarea accesului ori munca, intrucat era considerat un lux si in acelasi timp si o corvoada sa-ti permiti a exploata si o singura piatra in plus. De multe ori nici salariul, pentru ce-ai realizat, nu-ti venea la timp sau complet.
Todut a stabilit o directie si-au pornit cu totii catre o panta destul de abrupta, dupa ce au ocolit o stransura de apa aproape invizibila, atat era de curata. Dupa acest ocol, galeria avea o deschidere mai mare, unde au gasit un vagonet de lemn, un hont, a carui frate, probabil, se gasea la un muzeu din Munchen si dintre cei prezenti, chiar mai batrani fiind, nimeni n-a mai vazut asa ceva, cu toate ca de auzit au mai auzit, dar, nevazand nici macar o relicva a lui, au crezut ca poate si acest lucru o fi tot vreo legenda, pastrata din batrani. Tot aici, printre celelalte scule si materiale au gasit, ceia ce era considerat ca o adevarata minune, niste tronsoane de linii din lemn, linii pe care circula acel hont. Uimirea lor a fost nemasurata cand au gasit un macaz din acelasi material, din lemn. Cine sa-si imagineze ca lucruri disparute de sute de ani vor putea fi revazute de muritorii de astazi ? Au ajuns si la un loc de munca, a unor mineri din acele vremi. Nu se deosebea cu mult de ceea ce vazusera pana atunci, doar ca aici se vedea pregnant fiecare lovitura data de spit si efectul aproape nesesizabil a loviturii date. Parca pentru a-i recompensa pe cei indrazneti le-a fost dat sa gaseasca o geoda de toata frumusetea, din care Todut si ortacii lui au putut scoate niste flori de mina inimitabil de frumoase si deosebit de rare deja in peisajul miner. Una dintre ele era un cristal de Vivianit, de-o marime apreciabila. Emotiile, scoaterea florilor din geoda, drumul, peisajul de basm al lucrarilor, i-au vlaguit de puteri.
Trecusera patru ore de cand se aflau in “galeriile trecutului”, fascinati si, in acelasi timp, impresionati de parcurgerea “DRUMULUI” facut de BUNII lor inaintasi.
Toate acestea la un loc i-au epuizat, ca pe-o lamaie stoarsa, i-a “luat in primire” curentul rece si puternic, care i-a mai trezit la realitatea din zilele noastre…
Au petrecut cateva ore inimaginabil de fascinante si in acelasi timp uluitoare pentru un specialist de astazi… Nu au contenit cu admiratiile fata de tenacitatea acelor oameni, din acele vremi trecute, care faceau galeriile ca “lucru de mana” si pentru care cuvantul “tehnica” n-a existat.
Cu aceste emotii, deosebit de impresionat, Todut a ajuns acasa in acelasi timp cu Mara. S-au bucurat si fiecare ar fi dorit sa-i povesteasca celuilalt cum si-a petrecut timpul “lasat in urma”.
Fiind foarte multe de spus, Mara 1-a intrerupt pe Todut:
– Maine pleaca delegatia franceza la care eu le-am fost translatoare. Conducerea noastra da un banchet in onoarea lor, la care, imagineaza-ti, suntem invitati si noi. Nu ai dori sa ne continuam povestile la restaurantul “R.F.N.”, unde are loc banchetul?
– Cum doresti tu, Mara.
Si-au schimbat tinutele, cu cele adecvate acestei ocazii si au plecat spre restaurantul in care avea loc banchetul dat in cinstea delegatilor francezi. Dupa prezentarile de rigoare, Todut si Mara si-au continuat derularea povestilor incepute acasa, dar oprite, de interventia Mareei.
La un moment dat un ins dintre francezi a inceput sa faca un fel de rumoare. Mara, atenta, a intervenit si a explodat intr-un ras sanatos de femeie tanara. Dupa acest mic incident, Mara i-a tradus si lui Todut motivul insatisfactiei tipului respectiv.