Cu gândul în altă parte observ pe preşul din faţa uşii că se odihnea încovrigat un câine. Cu toate că ocupa tot preşul, bănuiam că vietatea aceea, nu era pusă acolo pentru şters pantofii. Păşesc „mare”, peste animal şi deschid uşa care, de neimaginat, stătea închisă cu toate că îi lipsea chiar piesa metalică prin care de regulă se realiza acest serviciu. Absorbit de ori ce lucru (minte-ai odihnită după sărbători), deschid ciudata uşă, cu gândul de-a rosti urarea de : “Anul Nou Fericit” . Ciudăţenia lucrurilor, bulversate pentru ziua acea când se mai cerea “ţinută”, venea de la motivul că: acolo, la acea oră, holul şi scările erau pline de moloz. Destul de obişnuit cu asemenea tipuri de decoruri, care lasă a înţelege că unde este moloz este şi mortar, o roabă, o cutie sau targă cu care se transportă aceste amestecuri şi evident persoana care umbla cu asemenea materiale, şi pe care trebuia să le prelucreze. Totuşi nu am văzut pe nimeni care ar fi putut fi zidarul şi nici obiectele înşiruite mai sus. Două ţigle “trase” de zăpada îngheţată de pe acoperişul “casei”, au permis infiltrarea apei ce, şi-a făcut singură treaba în continuare, desprinzând cam doi metri pătraţi de tencuială de pe tavan. Acum îmi explicam sensul gesturilor ce le făceau cele două femei ce se aflau în biroul directorului, gesturi pe care le-am observat încă din curte. Desprinderea tavanului s-a produs probabil, imediat după ce doamnele au urcat sus şi au trecut pe sub porţiunea de tavan care şi-a “pierdut” tencuiala. Acum doamnele erau îngrozite să traverseze spaţiul de sub tavanul desprins, de teamă să nu prindă o altă ”replică”. Înainte de-a ajunge aici, la Casa Corpului Didactic, speram că dată fiind această întâlnire cu personalul redacţional de aici, mi-am propus, să-mi cumpăr şi proaspăt elaborata Revistă a învăţământului maramureşean, revistă care mi-a găzduit unele articole scrise de mine, dar… Decepţionat de cele văzute, am plecat total dezamăgit spre tipografia care mi-a tipărit cartea, cu gândul că în altă parte voi umbla mai bine. La tipografie m-am reîncărcat cu un alt top de cărţi, pe care mi-am propus să le donez unor licee de profil. Mă văd din nou într-o staţie, printre călătorii, care aşteptau autobuzele, de unde un firobuz ne “culege” destul de repede. În acel firobuz, văd că sunt două scaune, alăturate, libere. Geanta plină cu cărţi îmi îndoia spatele. Mă “arunc” înspre cele două scaune, “beneficiind” de o debreiere a unui ambreiaj mai puţin reglat şi de manevra conductorului maşinii. O doamnă, femeia care stătea pe unul dintre scaune, respectiv pe scaunele care erau în faţa acelor două înspre care eu mă îndreptam, îşi trage brusc pulpana paltonului pentru a-mi face loc lângă dânsa. Uimit de politeţea nesperată a doamnei, îi mulţumesc, şi mă aşez lângă dânsa. Scaunele cu pricina, scaunele din spate dânsei, erau scaune cu fundurile turnate din plastic, acum aveau “misiunea” de vase pentru colectarea apei care curgea din belşug prin tavanul troleului. Pentru prima dată de când folosesc acest mijloc de transport cu troleu, acum a fost singura dată când acesta s-a oprit, la capul de linie, şi ne-a debarcat pe latura dreaptă a drumului ce duce înspre Ferneziu.
La Liceul Tehnic, am avut impresia că timpul suportă o decalare spaţială. Aici bătea un vânt de împrospătare, de renovare generală. Se executau lucrări de zugrăvire a şcolii, curăţenie şi reparaţii. Lucruri foarte normale…vara. După ce i-am înmânat legitimaţia doamnei care era de slujbă la intrare, mi-a restituit-o, apoi, exact aşa cum se întâmplă când ai impresia că ai identificat o neregulă, mă roagă să-i dau încă odată legitimaţia. Moment în care îmi examinează îndelung şi fizicul. Citeşte cu voce tare înscrisurile de pe legitimaţie, apoi mi-o restituie parcă, împotriva dorinţei domniei sale.