Este suficient să avem o mică pasienţă şi pentru aproapele nostru pentru a ne da seama că oamenii nu sunt copii, dar se aseamănă între ei.
Pentru a ilustra atâtea întâmplări, nenorociri, neîmpliniri, dar şi iubiri, am încercat în cele peste două mii de pagini, să le materializez prin romanul „în ramă” (profesor Dr. Filip A.), prin romanul clasic,(Stamina roşie), proză scurtă sau nuvele. Am abordat aceste tipuri de scriituri, pentru a nu purta un singur erou prin toată cartea, erou de care m-aşi fi putut ataşa prea tare ceea ce ar fi dus la unele contradicţii faptice, la super-elogierea eroului depărtându-mă de viaţă. Cartea nu putea fi un roman clasic deoarece ar fii fost reprezentativ pentru localităţile şi oamenii care mi-au devenit eroi de roman. După cum se observă acolo unde am considerat că reprezentarea n-ar fi fost suficient de penetrantă, am folosit ca scriere chiar articolele de ziar pentru ca viaţa urbei, a satului de miner să fie oglindite într-o plajă mai mare.
Am refăcut cele şaptesprezece volume publicate, din „sfatul primit” de la Liviu Rebreanu care a cuprins în romanul ION o parte din „Cântecul Iubirii”, „Răfuiala” şi altele.
Scrisul propriu zis al acestui material, fizic nu mi-a fost uşor. Cu toate că sunt echilibrat psihic, dar scriind aceste rânduri, din cele două mii de pagini, am plâns cu eroii mei, am râs cu ei, ca să nu spun că uneori îmi dădeau o stare specială din care cu greu ieşeam în viaţa cotidiană (soţia). Scriitura s-ar putea să placă. Intr-un interviu luat de domnul Octavian Butuza la „Radio Galaxia”, mi-a pus şi această întrebare: „ce simt când scriu?” . „Îngheţ de la brâu în jos de aceea mi-am luat un sac de dormit care-l trag pe mine când doresc să scriu”. S-ar putea ca starea aceasta a mea să vă dezgheţe sufletele dumneavoastră atunci când veţi avea timpul şi plăcerea să lecturaţi aceste volume. Tot la acel interviu mi s-a mai pus o întrebare: „De ce scriu şi cât voi scrie?” Răspunsul meu a fost că: „scriu din datorie pentru toţi acei oameni minunaţi pe care i-am întâlnit şi care în momentele de răscruce ale vieţii au reuşit să fie oameni cu mine”
Se pare că am ajuns în acest punct. Probabil că „mi-am plătit datoria”. Pentru a vă mai oferii încă un răspuns la întrebarea :”la ce lucrez?”, redau câteva secvenţe din preocupările recente:
Povestea cu împăratul căruia un ochi îi plângea continuu iar celălalt îi râdea tot timpul, când am auzit-o prima dată am ştiut că nu este adevărată. Apoi a mai trecut ceva vreme şi mi-am zis că ar fi fost posibil, că atunci când am auzit-o să nu fi fost cel mai adecvat moment pentru a audia acea poveste.
