Aici cineva le-a americanizat: G-1, G-2, G-3, G-4, erau ca nişte simboluri ale morţii nu galerii de coastă. Oamenii nu se înghesuiau să se angajeze aici. Acest lucru-l făceau doar acei ce erau disperaţi. Ca să poată da producţia cu care s-au lăudat, Conducerea Trustului a capacitat un Şef de sector de la Rodna, care a venit aici şi şi-a adus toţi oamenii ce erau angajaţi în sectorul său de la Rodna. La puţin timp, chiar directorul Şuiorului a fost numit, tot un fost director de la acea mină. Mulţi dintre aceia mineri aduşi aici de la Exploatarea Minieră Rodna, au devenit EROI ai muncii socialiste, dar nu puţini au devenit eroi postmortem, ei ne mai văzându-şi niciodată plaiurile natale. Am putea spune, că de la începutul dării în lucru a acestei Exploatări, acesta a fost primul nucleu închegat de oameni, de echipe, că despre ceilalţi, indiferent că erau şefi s-au muncitori, erau în afara oricărei discipline a muncii. Îmi aduc aminte că la Barajul de la Bicaz, minerii care lucrau la Taşca şi acei de la minele de uraniu din Dr. Petru Groza, lucrau cu scule ruseşti. Unul dintre minerii care au lucrat acolo a adus un „cap detaşabil de sfredel” . La Rodna încă nu se cunoşteau asemenea scule şi omul i l-a dat fiului său care abia prin anii ’60 la putut folosi la acea Exploatare. Ei bine, în curtea Exploatării Miniere Şuior, nu de puţine ori, se păşea pe aşa ceva şi nimeni nu le observa sau nu lua vreo măsură. Într-o zi venind în vizită Directorul Comercial al Centralei, şi este cunoscut că asemenea oameni nu „băte-au toate coclaurile”, cu toate acestea chiar şi el s-a împiedecat de aşa ceva. Cu toată jena şi măsurile luate, lucrurile nu s-au îmbunătăţit prea mult nici după acest incident. Când trosneau armăturile fiecare muncitor din subteran, căuta să-şi protejeze trupul şi viaţa, despre scule… Dar armăturile nu trosneau continuu, numai că oamenii care erau angajaţi la Şuior aveau mentalitatea celor de la exploatările de cărbune. „Îmi dau casă, voi câştiga bine 2-3 ani şi-i las. Gospodăria să şi-o facă singuri, doar nu li-s hamal.”
În acest vacarm şi degringoladă a ajuns şi Nelu. Nu s-ar fi angajat nici el la Şuior dacă ar fi avut unde să locuiască. În maximul trei luni, acei care lucrau la Şuior, primea apartament în Baia Mare şi la un salariu bun se putea descurca şi Nelu, care abia a sosit din armată şi avea soţie şi două fetiţe.

**********

Inginerul Crăciunică era un bărbat înalt cu un trup de trestie, un oltean cum nu se poate mai frumos, un gentleman desăvârşit şi un profesionist redutabil. Prin propriile sale puteri a ajuns până la funcţia de inginer şef de exploatare la Mina Săsar. Conducerea de Partid şi de Stat îl aprecia şi respecta specialistul din el, care în afară de funcţia deţinută şi care şi-o exercita la cel mai înalt nivel, preda un curs la Şcoala tehnică de maiştri şi un altul la Şcoala tehnică postliceală, ambele şcoli în cadrul Grupului Şcolar Minier din oraş. Evident că şi în acest domeniu era foarte apreciat. Prelegerile şi demonstraţiile care le făcea dânsul la predarea „metodele de exploatare” erau de-a dreptul o relaxare la nivelul cunoştinţele sale practice, reuşind ca gradul de percepere de către elevi să fie maxim. Ştia extraodinar de bine să pună în valoare „brainistromigul”, tactul pedagogic, încât fiecare oră, pe lângă realizarea unui nou cumul de date şi cunoştinţe era o reală relaxare. Totuşi un defect avea. Era atât de frumos şi comportarea lui era de asemenea frumoasă, că pur şi simplu era el „agăţat” de femei şi nu invers.