Bombele cu neutroni nu distrug bunurile, numai viaţa, fiinţa. Deci se pot dobândi bunurile întregii omeniri după ce am „condus” un asemenea atac.. Armamentul „omenirii” a ajuns şi la această „perfecţiune”. Dar în cimitir gradele de diferenţiere nu mai au strălucire şi n-au contat niciodată. Aici obiceiurile lumeşti de dispreţuire între semeni, mai ales de aceia care în viaţă aveau putere sau avere, aici n-au sens şi nici valoare. Poate doar neamurile celor morţi, pentru ai impresiona pe acei vii, care trec pe acolo, dar şi să ştie cine a mai rămas dintre “acele” neamuri care sunt acolo îngropaţi, cheltuiau mai mulţi banii pe câte o cruce, mai acătării, din marmură sau granit, lucruri considerate de ei că impresionează „plebea” în special, oameni care acum grăbesc paşii când trec pe lângă „monument”. Fac acest lucru din obişnuinţa certă, formată deja, că aproape toţi miliardarii de după revoluţie, şi-au dobândit averile exact aşa cum le-au dobândit. Ba unii de foarte sus, au şi ajuns deja clienţii Parchetului. Fostul acesta, din acest mormânt frumos „aranjat” , este unul dintre foştii tovarăşi activişti. Nevastă-sa i-a cumpărat cu bani foarte grei un loc “la alee” cu gândul că va fi mai respectat acum ca mort, decât atunci când era în viaţă. Săracul om. I-a fost acordată şi lui o dată “încrederea”, o singură dată şi n-a rezistat. L-au prins cu furatul. De ruşine, sau poate aşa a fost “sfătuit”, a luat zece diazepane ca să poată ajunge aici nejudecat şi cu “onoarea reperată”. Şi câţi or mai fi fost de felul acesta? Dar nu întrebaţi câţi mai sunt acum ca el, şi sunt dintre aceia care n-au onoarea de-aş semna singuri demisia, din “activitate” ?! Nu ne-a interesat cum au trăit „aceştia” când erau “activi”. Acum pur şi simplu sunt o înşiruire de nume care, deja, nu spun nimic nimănui. Dacă cumva mai au şi un nume care posibil că nu este de prin partea locului, mulţi nici nu se trudesc să-l citească măcar. Sunt „cedaţi” acelui sector al nepăsării şi uitării, a nimicurilor, care de fapt au fost şi au rămas, exact cum au fost! Totuşi nu de puţine ori vieţile oamenilor depind câteodată doar de un moft al acelor care, pentru puţin timp, au puterea. Numai pe buza asta de deal sunt o parte din cei 12 mineri morţi toţi odată, în acelaşi accident, care pentru acei ce au impus decizia morţii lor, a însemnat în viaţa lor doar un proces penal ce s-a întins peste ani, şi condamnările lor, dacă au existat, au fost cu suspendare, deoarece procesul, cu voinţa „unora” a fost atât de lung în timp, încât problemele s-au estompat, lumea a uitat emoţiile şi spaima trăită când şi-au pierdut vieţile cei doisprezece. Uitarea s-a aşternut peste fiecare. Ba mai mult i-au uitat şi acei ce atunci erau “ai lor”. Mormintele celor morţi în mină, la Şuior–n ’70, cad şi ele în ruina unei societăţi bolnave de amnezie.

* * *

Da dar fiinţele acestea, mamele noastre, cum le-o fi făcut Domnul că, fără ele nu se poate, iar calităţile lor, în cazurile de nenorociri şi tristeţi devin adevăratele lor defecte. E vorba în primul rând de ceea ce uzual numim “dragoste de mamă”, dragoste care se revarsă asupra progeniturii continuu şi cu asupra de măsură, fără ca acela asupra căruia se îndreaptă această dragoste, să catadicsească vreodată, să gândească măcar o fracţiune de secundă, că ar fi şi de datoria lui să aibă puţină recunoştinţă pentru aceia care la făcut şi mai ales pentru ce face ea, mamă-sa.