“Cupa” tot el era “tunarul”, cum il botezasera microbistii. Era atat de bun ca la ultimele meciuri veneau pe stadion sute de spectatori in plus. Erau atrasi antrenori, principali sau secunzi, presedinti de cluburi de la echipele de “A” din Ardeal, care si-1 doreau ca varf de lance. Ce mai, baiatul merita toate laudele! Toata echipa lor nu mi-a dat atata bataie de cap, cat mi-a dat el singur. Ceilalti cand trageau “bagau” bocancul in minge cu toata forta si erau previzibili. Ei bine, tipul de care iti spun tragea din orice pozitie si cand nu te asteptai… El nu tragea asa cum trageau ceilalti. In fiecare minge baga un “efect”, te facea sa zbori spre dreapta si mingea deja se “odihnea” in coltul stang al portii…. Ce mai, talent…
Eu mai jucasem “impotriva lui”, dar nu cred ca asta sa fi fost secretul ca acum ii prindeam toate mingile. Cred ca aceasta se datora in primul rand reflexelor ce le posedam si antrenamentelor “grele” cu care nu ne mai slabea antrenorul.
– Buna bere! Da-mi, te rog, si sarea… parca ar merge mai bine!
– Si cum iti spuneam… tipul era in mare verva. in minutul 88 toata echipa s-a vazut driblata de el. Era singur si venea cu viteza spre poarta… Nici un adversar nu-1 mai deranja. Pe toti i-a presarat pe drum. Mai eram doar eu… A inceput sa faca “inventarul” fentelor ce le cunostea. Lumea delira… Asteptam incordat. Cunosteam acest fel de-a “lichida” portarii. Deodata, spectatorii au amutit. Cu totii erau cu ochii pe noi. Se lasase o liniste de inmormantare sau asa mi se parea mie… Totul ramasese “intre noi”… Dorinta lui era nu numai sa inscrie, ci sa dribleze “tot…tot…” sa-si arate “superioritatea”, dupa care sa ma “serveasca” ranjind cu mingea scoasa din poarta mea, sa ma umileasca…
El venea… Parca incetinise ritmul, vroia sa ma fenteze. Avea mingea la picior. Era aproape. ii urmaream leganarea trupului, dar cu ochii la minge. L-am ghicit… Era stangaci… Deci “fenta mare” o va face cu dreptul si sutul va fi cu stangul. Atunci am zburat spre el sa-i inchid unghiul… Cu capul si mainile inainte. Am simtit cum mingea vine spre mine… Am strans-o la piept si am asteptat… Eu am asteptat, dar piciorul lui nu… Fiind in miscare si in viteza, lovitura lui a fost ingrozitoare…
Prima data am simtit doar cum ma inunda o caldura… M-am ridicat in genunchi, apoi in picioare. Mi se parea ca nu strangeam destul de puternic mingea. Aveam senzatia ca o scap… Am strans-o mai tare si vroiam s-o degajez… Atunci… parca am fost fulgerat si am cazut…
M-au dus la spital si au urmat corvezile… obisnuite in asemenea cazuri.
Meciul l-am terminat la egalitate… Dar in Cupa fiind, am pierdut la loviturile de la 11 metri: 5 la 4 pentru ei (aveam sa aflu de la antrenor si de la colegii ce venisera la mine dupa meci).
La spital, am fost vizitat de cunoscuti si necunoscuti. Printre necunoscuti au venit si delegati de la cele sase echipe de “A” din Ardeal. Dupa cum am aflat se hotarasera sa ne “achizitioneze” pe amandoi, pentru echipele lor… Pe inaintasul din Dej si pe mine.
Prima data nu i-am crezut. Apoi, de ce sa te mint, mi-a crescut si mie “pieptul”. Dar socul care l-am primit in acel minut 88 imi staruia in minte. Ma uitam la “papusile” mele albe, dobandite in urma loviturii primite de la inaintasul din Dej, care mi-a frant ambele antebrate, si ma intrebam de voi mai putea apara vreodata. Imi pierdusem increderea in oameni, in mine. Destul de repede m-am facut bine. Testele ulterioare aratau ca sunt ca nou nascut…
Oricum era bine, si ma apucasem gradat de antrenamente. In sase luni puteam din nou apara.Dar inainte de-a intra in focul bataliei adevarate, din nou mi-a revenit in minte acel minut 88, parca-mi readucea durerea de atunci si auzeam parca urletul cuiva… Atunci am luat o hotarare: Nu mai apar, nu mai intru in poarta, fie ce-o fi.… Usor de spus si greu de facut! Mai ales ca fostii vizitatori, cei din “A” ma “curtau”, deveneau insistenti. Mai cu seama doi dintre ei nu se mai desparteau de mine, propunandu-mi “marea cu sarea”… Si m-am dus… dar nu la ei… M-am dus la directorul Exploatarii sa-mi dea un loc de munca, intr-o echipa… in mina… Doream sa-mi fac meseria pe care am invatat-o, vroiam sa fiu ceea ce sunt: MINER. Simteam asta parca undeva adanc in mine. Auzeam parca vorbele tatei: “Ma, barbatii sunt in mina, nu afara! Auzi!”
Directorul, om care vazuse multe la viata lui, m-a lasat sa ma racoresc pe indelete, dupa care mi-a spus: