Iesisem pe poarta unitatii cam in acelasi timp. Eram in invoirea de duminica. Odata aflati dincolo de poarta, ne-am dispersat cu totii mai ceva ca la un atac al “aviatiei inamice”. Ne depaseam unii pe altii, intr-o competitie a carei tinta finala era centrul orasului,iar trofeul era placerea de-a fi liber, nedirijat, nerobotizat. Ajuns in “centru” m-am trezit deodata singur. Ciudat! Singur in “marea civila” mi-a taiat tot cheful. Simteam un gol imens in jur. Ma intrebam ce-i de facut? Prima idee? Un film… Chestionez afisele si constat cu tristete ca doua dintre cele trei filme le-am vazut in unitate, iar al treilea incepuse deja. Descurajant! Ramanea “mama distractiilor”, adica plimbarea. Plimbarea de unul singur, cu ochii la vitrine, dupa fete tinerele daca se poate, si cu mainile la spate… dar plimbarea soldatului este o “tristete iremediabila”. iti tragi bocancii si te inseli numai ca te plimbi… Fiind tot timpul in “societatea camarazilor”, o data ce te vezi singur nici nu stii la ce ti-ar putea folosi acest prilej. Fata de ei nu ai secrete, glumele sant comune, hrana idem. Ce mai, faci parte din trupul si sufletul grupei. Esti ori doaga ori cercul butoiului si de tine depinde cat esti de pretuit de camarazi. Aici in invoire le simti lipsa. Abia aici si acum in invoire iti dai seama de acest lucru. Poate era mai bine sa fi ramas in unitate! Acolo mai aveam cu cine “face” un sah, o tabla sau sa recuperezi un somn… Dar nu se face… invoirea este invoire, e o chemare spre un ceva ce nu-1 ai, este o recompensa in definitiv, spre o senzatie a libertatii de-o clipa.
Ma indreptam alene spre parc cand il zaresc pe caporalul Ionel. Am simtit o mare bucurie. Era ca si cum ai merge intr-un oras strain si fara sa te astepti te-ai intalni cu un consatean de-al tau.
– Ce faci, Ionele? -De… in invoire…
– Si “la ce “te-ai oprit?
– Pai… Prajiturile nu-mi plac. Cu filmele cred ca stii si tu care-i situatia… Asa ca am ajuns sa ne tarsaim bocancii in gol… Mai bine hai la o bere!
-Hai! Dar unde? –Cum unde?! La “Jiul”.
– Ce ai tu cu “Jiul” asta?
– “Jiul asta”, asa cum zici tu, imi aduce aminte de ortacii mei. Stand acolo am sentimentul ca sant cu ei, ca bem impreuna, ca ne bucuram de Soare…
– Ciudat filosof mai esti si tu… Am intrat. Lume ca la circ… “sa dai un regat” si nu gaseai o masa libera!
– Cam “umflat” Jiul asta, mai frate! Sunt aici ortaci din toate sectoarele…
– Da de unde! Cred ca nici unul dintre dansii nu stiu ce inseamna sa fii adevarat ortac, dar mai “seaca” si ei cate o bere. De fapt, cei ce vin la “Jiul” vin mai mult la taclale, caci berea nu urca la cap, altfel ar “patina” pe scari. in ceea ce ma priveste, cand ies de aici e ca si cum as fi fost intr-un suitor* in care nu functioneaza ventilatorul. Cu greu am cucerit o masa. Chelnerul ne-a si trantit doua halbe, mai mult cu spuma decat bere!
– La astia s-au dat premiile sau ei sant de felul lor asa de “aspri”?
-Mai stii?! De nu cumva-i nou in meserie!
-O fi.
– Auzi, mai Ionele… Tu tot “imi dai” cu ortacii, dar tu de cand esti miner? ca, har- Domnului, nu ai mai mult de 22 de ani?