Tovarăşul Grozăvescu (numele este autentic) dorea să viziteze pe cei mai buni brigadieri de la Şantierul Naţional Oltenia care în acel an s-a întâmplat că era cel mai mare şantier al tineretului din ţară. Cum nu erau alţi mai grozavi pe şantierul nostru, Comandantul Taberei s-a decis ca la noi, de brigada noastră să fie primit tov. Ministru al Tineretului, adică maramureşeni.
Ca să nu vă storc de bani ca şi să consumaţi alte băuturi, zice Ion, vă spun că locul ales pentru primirea tovarăşului ministru (loc ales fără nici-o regie, ceia ce atunci era considerat de neacceptat, o întâlnire a unui ministru fără fast) a fost intrarea în satul Roşia de Jiu, unde se mai putea încă ajunge cu maşina. Restul drumurilor au fost săpate de noi ca să facem loc conductei. Era prima oră când am văzut şi eu un ministru cu problemele tineretului, ministru care stătea pe buza şanţului săpat de ei şi se întreţinea cu elevul Bilă şi celorlalţi brigadieri, Olteanu, Tămaş etc, elevi ai Liceului Nr. 2 (clasa regretatei doamne prof. Şanta) din Baia Mare, îşi spuneau bancuri, după ce au abordat şi unele probleme de strictă necesitate care îi privea pe ei. (peste un an liceele tehnice se vor reduce de la 5 la patru ani) “Întreţinerea” a durat ceva mai mult de o oră. Printre altele am aflat şi unele lucruri incredibile, care se petreceau cu unele personaje din elita partidului, lucruri ce se făceau ori erau provocate de aceştia. Aceste destăinuiri erau atât mai neaşteptate şi totodată bulversate, nu numai pentru omul de rând ci pentru ori cine, încât nu le-am comentat niciodată cu nimeni, întrucât unele dintre aceste manifestări erau teme pe care se făceau bancuri ce cuprindeau pe acei şefi, bancuri ce erau hilare. Atunci mi-am dat seama prima dată că şefii noştri habar n-au despre noi, despre popor şi aspiraţiile noastre, iar noi nu aveam habar ce “realizau” dânşii “în numele binelui nostru”. Adevărata noastră mândrie a fost că, tovarăşul ministru, a căutat spiritualitate şi parteneriat de discuţii şi bună dispoziţie doar la noi la moroşeni, pentru puţinul timp care l-a avut dânsul de risipit. Aici a aflat probabil dânsul ce-l interesa. N-am văzut un om mai distins, destins şi mai afabil, în persoanele care deţineau un asemenea rang, în “confruntarea” cu persoane de rând, modeste, vorba lui Băsescu-normale. Toată “consultarea”, schimburile de impresii, ne-a părut sincere şi această întâlnire nouă ne-a fost benefică. După acest gest de încredere şi certificarea faptului că eram ce-i mai buni, de aici, din acest cap al lucrării noastre, un coleg propune să nu ne mai deplasăm la locul unde am lăsat lucrul, să începem, de astăzi, să continuăm munca din această parte a lucrării. Până atunci, aveam obiceiul, ca în locul în care urma să săpăm, să facem o minimă recunoaştere a terenului. Rolul acestor “cercetări” avea de fapt un singur scop de-a afla un loc, de unde să ne putem aproviziona cu apă. Ne gândeam noi că în plin sat, este aproape imposibil să nu găsim o sursă de apă. Presupunerea a fost bună. Am găsit o fântână într-o curtea unei case care părea foarte liniştită. Am bătut în poartă. Nimeni, nimic. Am strigat, ioc. Am mers atunci la fântână şi chiar am scos o găleată de apă, când, ne-a izbit organele olfactive o duhoare veche din compuşi ai mai multor mizerii, duhoare stătută pestilenţială, persistentă şi penetrantă, care ne-a inundat nările. Ne-am uitat înspre direcţia din care a venit oribilul miros şi atunci am realizat că uşa casei s-a deschis. În prag a apărut gazda casei, femeia. Din direcţia ei, din casa a cărei uşă a deschis-o, venea pestilenţialul miros. Cu gâtlejurile uscate, cu buzele crăpate de sete, cu nasurile răsucite de duhoare, ne-am luat sculele şi am plecat să începem munca de unde am lăsat-o înainte de vizita tovarăşului ministru Grozăvescu. Până atunci nu am pus prea mult credit pe poveştile acelor bărbaţi care dacă au fost refuzaţi de o femeie, povestea cu greaţă parcă Ion, sunt numeroşi bărbaţi care le bârfeau de regulă femeile, din invidie, pentru că au fost refuzaţi şi suportau greu, în orgoliul lor de bărbaţi afrontul. Atunci automat “strugurii deveneau acri” toate femeile deveneau…c…ve. Întâmplarea de atunci mi-a readus aminte de tehnicianul energetic venit din Dej, aici tractorist, şi multiplele sale sticluţe cu “apă de Kolonia”
Au trecut 30 de ani de atunci, am ajuns în secolul 21 în mileniul III şi am poposit la una dintre societăţile comerciale fanion ale oraşului. Era mare agitaţie. Secretarele au deschis geamurile, făceau curent, împrospătau aerul în care a stat câteva minute un cetăţean sosit cu materiale din aceleaşi locuri despre care povesteam, de acolo de unde efectuam acum treizeci de ani o lucrare cu brigadierii şi am fost nevoiţi să-l părăsim datorită neglijenţei şi a nu agrea igiena personală de către acei oameni. Se pare că prin acele locuri curăţenia nu prea este preţuită şi probabil că nici nu se face mare tam-tam pe această temă, aceasta fiind cauza care ne-a obligat să ne părăsim obiectivul.
– Cum ştiu unii să ne strice cheful, interveni Vasile. Hai să mergem şi noi acasă. Cu poveştile astea ne-ai “răsucit” nasul şi pofta de mâncare..
17 ianuarie 2004