Într-o zi, a venit la noi acasă un om care a lămurit-o pe mama să mă de-a la o şcoală de mineri din Baia Mare. Omul acela era delegatul Minei care trebuia să-şi facă viitoarele cadre de muncitori. Ori ce am motivat eu: că n-am dosar, că mă trimite numai să nu fiu acasă, că mă dă pe mâna unui om străin şi mă trimite unde şi-a înţărcat dracul copiii, n-a ţinut. Năcăjit m-am dus la ultima întâlnire. Şi chiar aşa a şi fost…ultima. Prietena mea mi-a spus că Ferneziul, localitatea de unde este ea, se află la vre-o cinci km de Baia Mare şi tinerii băimăreni vin des la cinematograful din Ferneziu. Asta l-a liniştit total, pe turbatul care eram, din momentul în care a venit acea persoană să mă ducă la şcoală. Acum radiam de fericire. Am mers şi mai departe şi ne-am făcut jurăminte de credinţă să nu ne mai despărţim în veci. Acest legământ a fost întărit cu sânge de fiecare. Ea şi-a rupt un coş din care în final a ieşit ceva sânge iar eu mi-am rupt un neg care a permis scurgerea câtorva picături de sânge care le-am amestecat uitându-ne fascinaţi la pata realizată. Ne-am promis pe veci unul altuia. Acum chiar că eram liniştit cu toate că aşi fi dorit să văd şi altceva nu numai pata de sânge. Din vorbe în vorbe ne-am dat şi prima întâlnire când ne vom reîntâlni, la cinematograful din Ferneziu. Sosind în Baia Mare situaţia era mai complexă decât era pe capra de lemn de pe malul Someşului. M-au primit fără de acte, urmând a le cere şcoala, acte care au sosit doar la sfârşitul trimestrului. Până atunci n-am avut voie să ies în oraş deoarece n-am primit bilet de voie. Am fost dat în grija unui pedagog care dormea chiar lângă dormitorul nostru. De fugit nu am avut intenţia deoarece în marea mea liniştire, am omis să-i cer adresa şi habar n-aveam de unde s-o iau. Noi am stabilit doar data când să aibă loc întâlnirea, dată care a trecut de mult până să intru şi ei în legalitate. Dragă nepoate, cu primul bilet de voie am fugit la Ferneziu, la cinematograf. Am zărit-o, dar o ducea un băiat de după umeri la film. Prin intermediul unui coleg, din Ferneziu am aflat adresa ei, dar între timp se mărita-se. N-a dorit să-ţi fie bunică după atâtea jurăminte. Poate că acum pricepi şi tu de ce n-am vrut să o mai văd.
Nepotul a trăit cu intensitate întâmplarea relatată de bunic, lucru care l-a pus pe gânduri pe acesta. Are oare şi dânsul vre-un “angajament” în această poveste ? Vârsta lui este cam ca a personajului din poveste.

9 februarie 2005

La nici opt km

Erau în tren de mai bine de o jumătate de zi. Femeia de pe bancheta din faţă, cam la aceiaşi vârstă cu militarii, părea o femeie educată, care-şi alegea vorbele în timpul conversaţiei care a ţinut atâta până au aflat că şi ea mergea la Sibiu. Atunci brusc, pentru amândoi militarii în termen, parcă a început aşi pierde farmecul şi interesul. Sibiul… îl cunoşteau bine. În Sibiu n-ai nici o şansă ca militar în termen să discuţi cu o fată. Eşti total ignorat. Şi este firesc să fie aşa, deoarece ori ce fată de aici se pricepe la gradele militare şi sunt destui studenţi la Academia Militară, studenţi care au dreptul la două zile de învoire pe săptămână. Un alt atu este că un student devine un ofiţer, un soldat este ce este deja. Dacă nu ţi-a mai rămas nici-un student, nu se îngrijorează deoarece mai sunt şcolile de maiştri militari şi de subofiţeri care sunt precis o partidă mai bună decât ori care soldat în termen. Cât priveşte viitorul salariu, nici nare rost să vorbim. De aceia au început discuţiile să lâncezească între femeia educată şi militarii în termen care se întorceau la unităţile lor din permisie.