Nişte persoane indezirabile care au băgat groaza în noi. În timpul scrisului la matematică, mi-am caligrafiat frumos numele şi mi-am scris numărul 642 după care a urmat caligrafierea exerciţiilor care nu erau ca şi acum de complexitatea celor de olimpiade, dar forma şi organizarea modului de rezolvare conta cam tot atât ca şi rezolvarea exerciţiilor. De aici “curgeau” fel de fel de interpretări. În timpul cât nu aveam ce face, coala lăsând-o albă, am observat că locotenentul major, se purta destul de amical cu un alt candidat, care posibil că nici el nu rezolva nimic din exerciţiile ce trebuiau făcute. Apoi, ofiţerul s-a apropiat şi la mine. Am schimbat câteva cuvinte amicale, dar nimic despre lucrare. Cei care au terminat, depuneau deja tezele. Ce mi-a venit nu ştiu, dar reţin că am depus lucrarea peste a celuilalt candidat, despre care ştiam că nici el n-a lucrat nimic la teză. Eram convins că acum voi scăpa de aici şi cu bine. Până la afişarea rezultatelor unii dintre candidaţi s-au mai bătut, alţii au furat ceva difuzoare, cert era că pe vr-o cinci I-au băgat la arest, obiectiv care era într-un turn a unei clădiri de construcţie medievală. A venit ziua când s-au afişat rezultatele şi ne-au prezentat pe cei 34 de reuşiţi. Noi eram cu valizele deschise în careu şi aşteptam inspecţia pentru a pleca pentru totdeauna din ceia ce noi am crezut că era o şcoală dar de fapt s-a dovedit a fi închisoarea adolescenţei celor care “reuşeau” să intre în acel liceu. S-a stârnit o rumoare. Toată lumea-l căuta pe candidatul cu numărul 642. Eu eram foarte absent, deja cu gândurile mele la Someşul care mă aştepta să mă bălăcesc în el. Totuşi parcă numărul acesta…eu eram. Nu ştiu cum trebuie să leşini dar atunci eram pregătit cu toate. Efectiv acesta era ultima fază acest control, ne-au făcut decontul ne-au dat foile de drum şi acum văd în faţa mea un căpitan. Nu era acela care ne ştia pe numere de aceia m-a întrebat de unde sunt. Vă imaginaţi că tipul acesta ne aducea dosarele personale şi le înmâna candidaţilor nereuşiţi. Îl avea şi pe al meu. M-a luat pe după cap şi mi-a spus că şi el este de pe acolo, că nevastă-sa era chiar de acolo, ce bine ne-ar fi nouă împreună. La acestea foarte senin “am raportat” că eu n-am trecut la examen. Atunci căpitanul foarte serios îmi spune:”642 ai fost admis”. Am râs şi I-am spus cum am dat foaia albă la matematică. A pus mâna pe mine, lucru care m-a speriat, şi m-a tras după el. A început să-mi spună dânsul ceva dar eu nu eram deloc atent, eram aşa de speriat şi plângând urlam că eu “vreau acasă”. Văzând că intenţia lui de bine a luat o turnură inversă mi-a spus: “bine, du-te acasă şi te întorci la întâi septembrie. Ca să fiu sigur că te întorci dosarul tău rămâne aici”. Aşa am scăpat pe moment de acolo. Spun pe moment deoarece miliţianul a venit şi mi-a spus că de nu mă întorc mă dau de dezertor. Eu atât am ştiut că acolo nu mai este de mine. Am mai fost chemat încăodată la Comisariat dar tot nu m-am dus cu toate că Tov. Comandant era un consătean de-al meu.
După acest segment din viaţa mea, îmi căutam liniştea în satul meu, pe malurile Someşului, convins fiind că fără dosar nu poţi face un pas în viaţă. Meditând la ce nu se mai poate întâmpla, stând pe o capră de lemn în spatele căreia se puneau pietre pentru ca Someşul să nu roadă din maluri, pe o altă capră, dar pe o porţiune de teren pe care stăpânii nu ne permiteau accesul, era o CINEVA pe care n-o cunoşteam. Că n-o cunoşteam nu era problemă, dar era aşa de atrăgătoare că mă simţeam ca smuls de pe capra pe care poposeam. Mimând fel de fel de ocupaţii, cum ar fi pescuitul, înotatul, ba chiar căratul de pietre în spatele caprelor de lemn, cumva am ajuns lângă ea. Printr-o francheţe specifică vârstei, am ajuns la faza cu prezentatul. Aici a apărut ceva care nu era planificat. Se scuza că nu ştia să se exprime prea bine în limba română. Cred că I-am fost de real ajutor. Atât de mult am povestit cu ea că mă dureau braţele. Din acea zi ne-am întâlnit continuu. Oarecum ea şi-a propus să stea în satul meu până va începe şcoala. Eu eram foarte bucuros că şcoala mea în acel an nu va mai începe şi a fost prima mea cădere în visare. Timpul nu mai avea nici-o inscripţie pe cadrane. Era prezent la întâlnire şi ne despărţea la culcare. Sudura aceasta dintre noi a avut efecte între părinţi, între prieteni, practic de ori unde trebuia să fiu şi nu eram mi-se observa lipsa.