– Adevărat. Nu. Dar…
– Vezi tot timpul scormoneşti acolo unde am crezut demult că nu mai este nici-o rană.
– Chiar atât de greu îţi este să-mi povesteşti mie cum s-a întâmplat? Uiţi că eu te-am rugat şi nu ea, să-mi povesteşti întâmplarea aceia.
– Ciudat dar cu cât tece vremea, rănile iubirilor se acoperă, dar parcă cu un fel de crustă care ţi-e din ce în ce mai greu s-o îndepărtezi. Iar tu care eşti o persoană ce tot timpul îmi spui că mă iubeşti, parcă ai unica grijă să nu permiţi să se vindece nimic, din ce altădată ar fi putut fi soarele speranţei, soarele vieţii mele. Cu cât aprofundez mai mult gândurile despre fosta noastă iubire, cu atât îmi este mai ciudă pe acea doamnă.
– Bunicule te rog, fă o pauză în ciuda ta şi spunem cum era să am eu două bunici?
– Nu ai fi avut două bunici, numai pe aceasta pe care o ai, s-au pe aceia care ne-a făcut semne la Expoziţie, dar pe mine crede-mă că nu le-am văzut.
– Acum nu poţi şi tu odată să-mi spui ceva mai clar, liniar, să pricep şi eu ceva din toată povestea asta. Ori toate poveştile obligatoriu să aibă atâtea întortocheturi?
– Exact. De unde şti? Încă aşi mai continua, în acest sens, spunându-ţi că unele, parcă le torsadează cineva nu mai reuşeşti să le dai de cap.
– Aşa a început “povestea voastră”?
– Nu chiar aşa, dar pe undeva….Cu un an înainte de-a se înfiripa şi derula “povestea noastră” cum ai şi etichetat-o tu, în Ungaria a izbucnit revoluţia care a pus sub semnul incertitudinii amplasarea trupelor sovietice pe teritoriul altor state. O primă reacţie a slăbirii puterii sovietice în ţările “cucerite” a fost sistate “cotele” prin care ţara noastră era obligată să plătească despăgubiri de război “fraţilor bolşevici”. Eu terminasem clasa a VII-a şi, aşa cum era credinţa în acele vremuri, când, ori unde te uitai vedeai soldaţi, soldaţi străini, am dat şi eu examen la Liceul militar “Dimitrie Cantemir” din Breaza. Cu toate că nu eram unul dintre cei admişi, în necazul meu, m-am resemnat şi aşteptam toamna să-mi iau o muncă din care să pot trăi. Episodul de la Breaza a fost poate cel mai încurcat lucru din viaţa mea în acea perioadă de timp. Sincer, mult timp, nu mi-am dat seama dacă a fost sau nu regizat de cineva. Lucrurile s-au derulat cam în următorul fel: dintre cei care ne-am prezentat acolo în număr de 1364 eram competitori pe 35 de locuri. Ordinea instituită atunci era de-a nu ne striga pe nume ci pe numerele pe care le-am primit la sosirea în unitatea şcolară. Spre stupoarea mea am văzut un căpitan care ne ştia numerele fiecăruia dintre cei 1364. Examenul de admitere, cu toate vizitele care se făceau acolo, dura vre-o două săptămâni, timp în care nici să scriem acasă nu era permis. Ieşirea din curte, era considerată, una dintre cele mai grave abateri. Eram conştienţi că nu aveau voie să ne bată, dar aveau în “dotare” arest ceea ce pentru noi era mai grav. Apoi s-a produs o toxiinfecţie alimentară completată, care venea să “completeze” cu instrucţia zilnică făcută de nişte micimani, persoane cu grade inferioare, care se vedeau şi ei ditamai “comandanţii”, aşa că se străduiau să “scoată untul din noi”.(mari experţi puteau fi dacă la greutatea mea de 48 de kg ei reuşeau să scoate untul din noi, care se pare că lipsea. De fapt cei mai mulţi respinşi de la vizita medicală nu erau pentru varii beteşuguri ci pentru marile diferenţe ce le dădea raportul între greutate şi înălţime. Ni se spunea scobitori. Îţi poţi închipui cât de “graşi” eram. Deci avântul nostru a da admiterea într-un liceu militar s-a atenuat până într-atât că au apărut şi unele cazuri de “dezertare” între candidaţi. Cu toate acestea lucrarea mea de la Limba română a fost un succes. Odată cu scurgerea zilelor, ura noastră asupra unui asemenea tip de şcoală creştea foarte mult. Nimeni nu şi-a imaginat că poate exista asemenea gen de “şcoală”- unitate militară. Atunci mi-a tunat prin cap o idee şi m-am decis, fără a mă consulta cu nimeni, s-o pun în aplicare. Nu o să dau lucrarea scrisă la matematică. Spun acest lucru deoarece “insubordonarea” aici avea riposte precise şi toate acestea erau interpretate de micimanii aceia.
Sunday, April 05th, 2009 | Scriitor: carti online
Category: asculta vantul
Puteti urmari raspunsurile la acest articol RSS 2.0.
Both comments and pings are currently closed.