La şcoala de acolo, din Valea Mare, într-o singură clasă se adunau toţi copiii de vârstă şcolară. Aşa era şcoala acolo. Copilul s-o fi gândit că acolo unde sunt atâţia copiii la un loc, şi el s-ar putea juca mai plăcut. Într-o zi când gândul acesta-l ispitea foarte tare, s-a pornit înspre şcoală. Ar fi ajuns cu bine deoarece era foarte hotărât, dacă căţeaua lui ILĂ ar fi fost şi ea de acord cu intenţiile copilului. Cum şi căţeaua era cu libertatea îngrădită de un lanţ, s-a răzbunat pe copil căruia era cât pe ce să-i smulgă o bucă. S-a trezit din spaimă sau leşin, în fumul făcut de-o vecină, ce-l afuma cu floci smulşi din blana căţelei lui ILĂ. Se pare că numai aşa putea fi ferit de deochi şi doar astfel se putea “scoate” răul din spiritul cânelui agresiv. Tatăl băiatului era la lucru toată ziua, iar şcoala fraţilor mai mari era…cum era. Băiatul se plictisea jucându-se zi la zi, singur, pe acelaşi drum al cătunului lung de…aproape o sută de metrii ! Erau pe acolo şi nişte platforme de vagonete cu care se cărau lemnele, dar muncitorii le păzeau pe acestea ca pe ori care lucru de preţ
Într-o seară de iarnă, o seară de duminică, într-o sanie trasă de doi cai, a apărut evreul Karli. Om înstărit, afacerist cunoscut, care “regula” o afacere cu tatăl băiatului. Pe locul pe care a poposit sania lui Karli, după ce evreul a plecat, băiatul a găsit ceva. A ridicat acel “ceva” şi a observat că era un briceag deosebit cum n-a mai văzut el niciodată. Avea plăselele din lemn în care erau ceva incrustaţii din os. Era frumos, dar nu este frumuseţe sau preţuire dacă obiectul respectiv, nu este dorit sau invidiat şi de alţii. Băiatul îi creştea inima de bucurie la gândul invidiei ce va stârnii acest cuţit în rândul or căror copii. A început a se lăuda “cu ce are” cui se ivea în cale. Dintre copii primului căruia i s-a lăudat cu “această avere” a fost fratele său mai mare, care, într-adevăr şi-a dorit atât de mult acel briceag încât i-a “promis” că dacă nu îi dă lui briceagul, îi taie capul. Băiatul a crezut că şi asta este o astfel de ameninţare cum nu de puţine ori se întâmplă între copii şi mai ales că pe atunci nu era PRO-TV-ul de unde ar fi putut învăţa cum se taie capul. Cum refuzul băiatului era hotărât, chiar fără cunoştinţele proteveului, fratele mai mare a pus mâna pe un cuţit şi i-a aplicat fratelui mai mic, cu cuţitul, câteva bune lovituri în creştetul capului. Băiatul îşi mai aminteşte că atunci “când a făcut ochi”, în jurul patului erau mai mulţi “încurajatori”, printre care mamă-sa, nişte vecine şi alţii care i-au povestit că “odihna” lui durează de câteva zile. Bucuria mare a fost că şi-a văzut briceagul care se “odihnea” lângă el. Apoi într-o minunată nerăbdare specifică copiilor, căutând şi alte lucruri care-i inundau sufletul de bucurie, observă că ţurţurii de la streşină se topeau văzând cu ochii, atât de repede pe cât de repede creştea noroiul pe uliţa din faţa casei. Când s-a putut ridica din pat, a simţit prima oră ce înseamnă exact cuvântul “ţeastă”. Chestia aia îl durea crunt. Durerea aceia era posibil să se fi manifestat şi atunci atât cât el era inconştient, când i s-au furat cele trei zile din viaţă, atunci când toţi îi purtau grija. Tot atunci lupii, de altfel un fel de vecini, au folosit ocazia şi le-au mâncat căţeaua, pe Molda, chiar sub geamul casei. Sufletul copilului pendula între ce-am avut şi cu ce-a rămas. Cu toate astea aici unde iarna este stăpână absolută 7-8 luni, primăvara este cel mai mare şi cel mai frumos câştig. Au ieşit primele trufandale aici, prima mâncare proaspătă, broaştele, în gropile în care gheaţa înjumătăţea conţinuturile de apă. În acea apă cu temperatură imposibilă vieţuiau, pentru scurt timp, broaştele.
După convalescenţă, copilul era mai supravegheat, era ţinut mai aproape de cineva matur din familie. Era “lăsat” mai puţin pe afară. În acest răstimp a observat că oamenii care veneau la ei în ultimul timp, vorbeau şoptit, se purtau ferit, cu toate că pe noi copiii, care eram vre-o şase, la apariţia ori cărui om străin eram trimişi afară. Cum tot veneau şi tot plecau, parcă aveau serviciul de schimbare a sentinelelor. Erau enervanţi. Din cauza lot toţi fraţi băiatului, şi chiar şi băiatul, trebuia să “plimbe” uşa toată ziua. Apoi parcă toate s-au transformat într-o agitaţie şi în final a aflat şi copilul nostru că nenea care conduce fabrica nu mai este patron, este un tovarăş director. După această “mişcare” pe tatăl băiatului de care povestim, spunea băiatul că l-au făcut ceva pătrat, sau ceva …cadru.