Se puteau întâmpla şi acestea…

– Nepoate, cum îţi mai spuneam şi altădată, ca să nu zic “tot timpul”, vântul care “spală” Ferneziul, mai “spală” şi alte văi din ţara asta şi una dintre ele este Valea Someşului. Cu câtăva vreme în urmă, mai precis chiar în timpul războiului care a fost acum vreo şaizeci de ani, atunci când lumea “s-a obişnuit” să moară pretutindeni, mai exact spus: când moartea era omniprezentă, chiar atunci, s-a brodit să se nască un copil. Un suflet. “Salonul” în care s-a născut era o pivniţă a cărui uşă era camuflată cu multe rânduri de trujeni. În spatele casei, în a cărui pivniţă s-a născut copilul, erau amplasate tunurile ruseşti care “întâmpinau” nemţii baricadaţi în buncăre bine făcute. La fiecare bubuitură a tunurilor, pământul care lega pietrele din care erau zidiţi pereţii pivniţei se scurgea ca nişte râuleţe maronii dintre pietre, formând pe pardoseala din pământ nişte ridicături care semănau cu muşuroaiele de furnici, atât doar că acele vietăţi nu trăiau în întunericul pivniţei. La patru ani, îşi continuă povestea bunicul, copilul a observat că “mintea i-a făcut ochi”, fenomen similar, se poate spune, de atunci avea primele amintiri ale întâmplărilor de care-şi aducea aminte. Trezirea aceasta nu cred că avea ceva cu aerul tare care “le spăla” feţele acelor persoane care placau într-o maşină carosată, alături de diferite mobile vechi şi de acei care-i ajutau la acea operaţie de strămutare din locurile natale. Familia copilului se muta pe Valea Mare “trimişi” în acel cătun unde “imperiul lupilor” n-a fost naţionalizat încă de proaspăta orânduire proletară şi unde mistreţii se luptau cu mult curaj cu acei oameni care se numeau vânători. Aici, de fapt, nu familia băiatului era mai aproape de natură, în acest cătun natura venea peste ei.